Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 37/2010. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi salariale -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE NR. 37
Ședința publică din data de 14 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Bratu Ileana
JUDECĂTOR 2: Maierean Ana
JUDECĂTOR 3: Ciută Oana
Grefier - -
Pe rol se află judecarea recursului formulat de reclamanții, -, și, cu domiciliul ales la Curtea de APEL SUCEAVA, împotriva sentinței nr. 601 din 3 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reclamanții recurenți și reprezentanții pârâților intimați Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de APEL SUCEAVA, Tribunalul Suceava și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei după care, curtea, constatând recursul în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava - secția civilă și înregistrată sub nr- din 07.03.2008, reclamanții, (), și au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL SUCEAVA, Tribunalul Suceava, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării obligarea primilor trei pârâți la plata despăgubirilor constând în suma echivalentă a drepturilor salariale reprezentând prima de concediu egală cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în concediu de odihnă, pentru anii 2005, 2006 actualizate cu rata inflației până la data plății și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să includă în bugetul pe anul 2008 sumele necesare plății acestor drepturi.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că magistrații au beneficiat de acest drept, conform art. 411din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești și cu toate că această dispoziție a fost considerată abrogată, situația reținută prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este o măsură discriminatorie din moment ce a fost acordată altor categorii de personal din sistemul justiției.
În continuare au arătat că discriminarea a fost menținută și prin dispozițiile OUG 146/2007 privind aprobarea plății primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, prin care acest drept a fost recunoscut și se acordă tuturor categoriilor de funcționari și personal atât din sistemul justiției dar și din cadrul altor unități bugetare.
Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive motivat de faptul că nu poate fi chemat în instanță în calitate de pârât deoarece conform art. 16 - 20 din OG 137/2000 este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Prin sentința nr. 601/03.04.2008 a Tribunalului Suceava - secția civilă, pronunțată în dosarul nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
De asemenea, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții, (), și toți cu domiciliul ales la Curtea de APEL SUCEAVA,-, jud. S în contradictoriu cu pârâții Curtea de APEL SUCEAVA și Tribunalul Suceava cu sediul în mun. S,-, jud. S, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în mun. B,-, sector 5 și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu sediul în mun. B, nr. 1 - 3, sector 1, ca nefondată.
Examinând actele și lucrările dosarului asupra excepțiilor, prima instanță a reținut următoarele:
Art. 21 din OG 137/2000 stabilește că persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, judecarea cauzei urmând a avea loc cu citarea obligatorie a Consiliului. Astfel, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu are calitate de pârât în accepțiunea dispozițiilor procedural civile, citarea sa în cauza fiind impusă de dispozițiile legale mai sus arătată.
Asupra excepției invocate de Ministerul Economiei și Finanțelor, prima instanță a reținut că aceasta nu este dată în cauză câtă vreme, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor ordonează acțiunile ce sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are ca atribuții elaborarea proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cel dintâi ar fi practic în imposibilitate să achite sumele la care a fost obligat prin prezenta sentință.
În situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul cu sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 411alin. 1 din Legea 50/1996, prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002.
Art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă stabilește că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe.
În pronunțarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că, potrivit art. 50 alin. 2 din OUG 177/2002, pe data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, au fost abrogate celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestea, din Legea 50/1996, respectiv și dispozițiile referitoare la dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
Această ordonanță a intrat în vigoare la data de 01.01.2003 (art. 50 alin. 1 din OUG 177/2002).
Potrivit art. 2 alin. 1 din OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare, se înțelege orice deosebire, excludere restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronic necontagioasă, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Atât timp cât dispoziția legală ce reglementa plata primei de concediu în favoarea magistraților a fost abrogată, nu se poate vorbi de discriminare în înțelesul OG 137/2000, pentru un drept care nu mai este ocrotit de lege.
De asemenea, prin OUG 146/2007 a fost reglementată modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare în perioada 2001 - 2006.
Prin urmare nu se poate reține că s-a creat o discriminare în raport cu personalul care urmează a beneficia de prevederile acestei hotărâri întrucât nu sunt situații comparabile.
În cazul reclamanților dreptul nu era recunoscut și ocrotit de lege începând cu 01.01.2003, cu această dată fiind abrogată dispoziția legală ce reglementa plata primei de concediu pe când HG 146/2007 se referă la salariații pentru care dispozițiile legale ce reglementau plata primei de concediu au fost suspendate succesiv, nu abrogate, cum este cazul reclamanților.
În cazul personalului la care se referă HG 146/2007 dreptul la prima de concediu era prevăzut, recunoscut de legile de salarizare.
Față de aceste considerente și în temeiul dispozițiilor legale mai sus arătate, prima instanță a respins acțiunea ca nefondată.
Împotriva sentinței sus-menționate, au declarat recurs reclamanții, -, și, solicitând modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului, reclamanții au arătat, în esență, că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în cauză fiind vorba de un drept câștigat, care reprezintă un bun în sensul dreptului comunitar european, susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, iar având în vedere dispozițiile art. 20 al. 2 din Constituție, prima instanță ar fi trebuit să facă aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. De asemenea, reclamanții recurenți au arătat că prima instanță a reținut, fără argumentare, că în cauza dedusă judecății nu există vreo formă de discriminare, soluția fiind greșită, în discordanță cu art. 2 din nr.OG 137/2000 și art. 5 din Codul muncii, având în vedere că alți angajați, aflați în situații comparabile, au beneficiat de un atare drept. Un exemplu concludent și recent de act de discriminare îl constituie art. 1 al. 2 și art. 2 al. 1 din Legea nr. 146/2007 pentru aprobarea primelor de concediu suspendate în perioada 2005 - 2006. Trimiterea pe care prima instanță o face la decizia XXIII din 12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite, cu referire la art. 329 al. 3 Cod procedură civilă, este esențial și structural eronată, întrucât această decizie n-a putut avea în vedere acest act normativ, vădit discriminatoriu.
Reclamanții recurenți au mai arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă și el trebuie obligat la alocarea fondurilor necesare Ministerului Justiției în scopul achitării acestor drepturi cu celeritate, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 și art. 3 din nr.HG 208/2005.
În drept, reclamanții și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, sentința recurată fiind legală și temeinică.
Analizând sentința recurată prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a motivelor invocate în recurs, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 50 alin. 2 din OUG177/2002, pe data intrării în vigoare a acestei ordonanțe (01.01.2003), au fost abrogate celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea 50/1996, respectiv și dispozițiile referitoare la dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
Prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dmis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În aplicarea dispozițiilor art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, introdus prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, s-a stabilit:
"Prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați și personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată.
, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 decembrie 2005."
În considerentele deciziei sus-menționate, s-au reținut, în esență, următoarele:
"Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că "pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă art. 1^1 și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești [.], cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare".
Rezultă deci că la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare ordonanța de urgență menționată, erau abrogate implicit și dispozițiile art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate, în baza acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
În raport cu această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003."
Potrivit dispozițiile art. 329 al. 3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate, este obligatorie pentru instanțe.
Potrivit art. 2 alin. 1 din OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare, se înțelege orice deosebire, excludere restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronic necontagioasă, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Atât timp cât dispoziția legală ce reglementa plata primei de concediu în favoarea magistraților a fost abrogată, nu se poate vorbi de discriminare în înțelesul OG137/2000 și art. 5 din Codul muncii, pentru un drept care nu mai este ocrotit de lege.
De asemenea, prin OUG146/2007 a fost reglementată modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare în perioada 2001 - 2006.
Prin urmare, nu se poate reține că s-a creat o discriminare în raport cu personalul care urmează a beneficia de prevederile acestei hotărâri, întrucât situațiile nu sunt comparabile.
Astfel, în cazul reclamanților recurenți, dreptul nu era recunoscut și ocrotit de lege începând cu 01.01.2003, cu această dată fiind abrogată dispoziția legală ce reglementa plata primei de concediu, în timp ce HG146/2007 se referă la salariații pentru care dispozițiile legale ce reglementau plata primei de concediu au fost suspendate succesiv, nu abrogate, cum este cazul reclamanților recurenți.
În cazul personalului la care se referă HG146/2007, dreptul la prima de concediu era prevăzut, recunoscut de legile de salarizare.
Deși reclamanții recurenți au arătat că angajații aflați în situații comparabile (ca de exemplu, funcționarii publici, personalul diplomatic etc.) au beneficiat de un atare drept, Curtea constată că diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru salariații din sistemul bugetar reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le diferențiază în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
De asemenea, Curtea apreciază că articolul 2 din nr.OUG 137/2000 și art. 5 din Codul muncii, invocate de către reclamanții recurenți, nu instituie privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetățenii aflați în situații identice.
Or, jurisprudența Curții Constituționale, referitoare la aplicarea principiului egalității în fața legii și al nediscriminării, a stabilit constant, în deplin acord cu jurisprudența în materie, și ea constantă, a Curții Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea și că pentru situații diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se, deci, dreptul la diferență.
De altfel, deși reclamanții recurenți susțin că au fost discriminați, în discordanță cu art. 2 din nr.OUG 137/2000 și art. 5 din Codul muncii, Curtea constată că în cauză sunt incidente și aplicabile constatările din dispozițiile deciziilor nr. 818 - 821/2008 ale Curții Constituționale, potrivit cărora, prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
De asemenea, în cauză sunt incidente și aplicabile constatările din dispozițiile deciziei nr. 1325/2008 ale Curții Constituționale, potrivit căreia dispozițiile nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În considerentele deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale, s-au reținut, în esență, următoarele:
"Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective."
Or, în cauza de față, obligarea intimaților Ministerul Justiției, Curtea de APEL SUCEAVA și Tribunalul Suceava la plata către reclamanți a despăgubirilor constând în suma echivalentă a drepturilor salariale reprezentând prima de concediu egală cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în concediu de odihnă, pentru anii 2005, 2006 actualizate cu rata inflației până la data plății efective, ar constitui o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, întrucât drepturile pretinse de către reclamanții recurenți, nu sunt prevăzute de lege pentru perioada pentru care le-au solicitat.
Potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie."
Curtea constată că din dispozițiile articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din -, invocat de către reclamanții recurenți, rezultă că statele au dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general.
Or, potrivit art. 50 alin. 2 din OUG177/2002, pe data intrării în vigoare a acestei ordonanțe (01.01.2003), au fost abrogate celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea 50/1996, respectiv și dispozițiile referitoare la dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
Atât timp cât nr.OUG 177/2002 nu a prevăzut dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă și având în vedere decizia nr. XXIII din 12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și deciziile nr. 818 - 820/2008 și nr. 1325/2008 ale Curții Constituționale, care sunt obligatorii, Curtea apreciază că reclamanții recurenți nu pot pretinde că au un "bun actual", în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și nici o "speranță legitimă" să obțină un asemenea bun.
Pentru aceste considerente, constatând că criticile formulate de către recurenți sunt neîntemeiate, iar sentința recurată este legală, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții, -, și, cu domiciliul ales la Curtea de APEL SUCEAVA, împotriva sentinței nr. 601 din 3 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14 ianuarie 2010.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
2 ex. 10.02.2010
jud.fond:,
Președinte:Bratu IleanaJudecători:Bratu Ileana, Maierean Ana, Ciută Oana
