Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 405/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 405/R/2010
Ședința publică din 22 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
: - -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE M împotriva sentinței civile nr. 1308 din 26 noiembrie 2009 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanta, precum și pe pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MARAMUREȘ, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție diferențe DNA - DIICOT.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâților recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta pârâților recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj arată că nu mai are alte cereri în probațiune de formulat.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta pârâților recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj solicită admiterea ambelor recursuri, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, susținând pe larg motivele arătate în scris prin memoriile de recurs depuse la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1308 din 26 noiembrie 2009 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice,
Au fost obligați pârâții să calculeze și să plătească reclamantei, începând cu data de 11 februarie 2008 la zi și în continuare, indemnizații egale cu cele ale procurorilor din cadrul Direcției de Investigații a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -, corespunzător coeficientului de multiplicare prevăzut în anexa 1 la.OUG nr. 27/2006, nr. crt. 6-13 de la lit. A, actualizate în raport de indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să aloce sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamantei.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A fost obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor datorate reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și reclamantă nu există niciun raport juridic care să justifice obligarea acestuia la plata drepturilor salariale pretinse, situație în care tribunalul apreciază că această instituție nu poate avea calitate procesuală pasivă, citarea sa făcându-se doar în temeiul art. 27 din nr.OG 137/2000, motiv pentru care va admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin întâmpinarea depusă.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, instanța a cercetat situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei nr. 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.
Prin nr.OUG 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale de Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin nr.OUG 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplul, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza OUG nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite. Spre exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de Grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizare prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de nr.OUG 27/2006, acest element aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, astfel încât nu se mai respectă criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitatea, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurori din cadrul ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară pentru a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în numite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul, care sunt salariați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Prin urmare, reclamanta este discriminată în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că nu aparține unei anumite categorii socio-profesionale și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție, art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, care interzic discriminările, art. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin Legea nr. 74/1999, care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155, raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări, art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Reclamanta este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare începând cu data de 11 februarie 2008.
Pentru considerentele reținute, instanța a apreciat întemeiată atât acțiunea introductivă cât și cererea de chemare în garanție, pe care le-a admis, conform dispozitivului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că față de faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, în cauză este incidentă Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000sunt neconstituționale.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 429/2003 ca și prevederile art. 61 alin. 1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Pârâtul mai apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate,adăugând la legea specială de salarizare a magistraților,deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive reprezentate de Guvern.
Având în vedere dispozițiile pct.10 din Anexa VI/1 din Legea 330/2009 este de necontestat că solicitarea privind plata și pe viitor a drepturilor salariale acordate este rămasă fără obiect.
Pârâtul recurent a mai arătat că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public la plata diferențelor salariale cuvenite în funcție de coeficienții de multiplicare primiți de procurorii Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Organizate și Terorism, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
Or, potrivit art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 45/2007) acest act normativ reglementează"salarizarea și alte drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale și judecătorii, ale procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, ale magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, potrivit Legii nr.303/2004privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și salarizarea și unele drepturi ale asistenților judiciari".
După cum se poate observa, legea specială de salarizare a magistraților nu face referire în mod expres la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Organizate și Terorism, după cum nici Legea nr. 508/2004privindînființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorismnu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistraților cuprinși în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcții.
Drepturile salariale ale procurorilor sunt reglementate printr-o lege specială, respectivOrdonanța de Urgență a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției,aprobată prin Legea nr.47/2007.
În atare situație, solicitarea reclamantei privind plata unei indemnizații egale cu cea a procurorilor A și T, adică schimbarea coeficientului de multiplicare, excede atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât prin acordarea acestor drepturi salariale s-ar modifica printr-o hotărâre judecătorească indemnizația de încadrare a magistraților, stabilită printr-o lege de salarizare aflată în vigoare la data soluționării prezentei cauze.
Față de motivele invocate în susținerea pretențiilor formulate, în situația dată reclamanta avea posibilitatea invocării neconstituționalității dispozițiilor legii de salarizare și nicidecum a solicita - pe calea unei acțiuni în conflict de drepturi - acordarea unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute în legea salarizării în acest moment.
În realitate, prin acordarea diferențelor salariale pretinse s-a urmărit modificarea coeficientului de multiplicare de care beneficiază în prezent reclamanta - acesta fiind însă un atribut exclusiv al legiuitorului.
O astfel de interpretare a dispozițiilor legale citate ar însemna ca toți magistrații să fie salarizați la același nivel, legea de salarizare a magistraților fiind considerată neavenită și discriminatorie.
Susținerile instanței de fond - în sensul că există un nivel de salarizare diferit și că aceasta are caracter discriminatoriu - sunt netemeinice, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, republicată, potrivit cărora"sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent, neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1,față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".
Astfel, în cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întru cât nu reprezintă o deosebire excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare sau categorie defavorizată.
Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim,respectiv combaterea criminalității și corupției,iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop,respectiv acordarea unor astfel de drepturi bănești,sunt adecvate și necesare.
Din definiția legală - art.75 alin.2 din Legea nr.304/2004 - rezultă căDirecția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar salarizarea se efectuează potrivit coeficienților de multiplicare aplicabili procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.Salarizarea procurorilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are așadar în vedere nivelul parchetului în cadrul Ministerului Public.
Discriminarea nu rezidă în posibilitatea magistraților procurori de a participa la soluționarea unor asemenea cauze, ci eventual în îndeplinirea efectivă a acelorași acte de cercetare și soluționare ca și procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism.
S-a mai invocat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației și cu aplicarea dobânzii legale, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prinLegeade statnr.18din27februarie 2009,lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație și aplicarea dobânzii legale - nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, solicităm respingerea acesteia ca nefondată deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă.
Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Împotriva aceleiași hotărâri a mai declarat recurs și pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj,solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei în fond și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare pârâtul a arătat că, pentru a se pronunța în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Pentru a admite cererea de chemare instanța a considerat ca aplicabile tuturor procurorilor dispoziții legale instituite pentru anumite categorii de procurori, respectiv pentru cei care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Reclamanta a solicitat acordarea aceleiași salarizări cu procurorii de la Direcția de Investigare a Organizate și Terorism - structura centrală și cea teritorială, ceea ce ar conduce la o situație paradoxală în care procurorul ce-și desfășoară activitatea în cadrul unui parchet de pe lângă judecătorie să beneficieze de aceeași încadrare ca și procurorul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Subliniază că dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG nr.137/2000, pe care își întemeiază acțiunea reclamanții, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Pentru a admite petitele accesorii, instanța a aplicat greșit legea. Față de capătul de cerere privind plata dobânzilor legale calculate conform art.3 alin.3 din nr.OG nr.9/2000, modificată, a solicitat instanței respingerea acestuia ca inadmisibil.
Apărările pârâtului au fost respinse pe motiv că "acordarea despăgubirilor reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă".
Potrivit art.1 din nr.OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, modificată, "Părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești".
Or, în prezenta cauză, nu există nici o convenție între reclamanți și pârâți cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care actul normativ nu își găsește aplicarea în speță.
Față de capătul de cerere privind plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, arată că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj ca instituții bugetare, nu pot să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără o bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerul Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de Stat, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii și în ceea ce privește operarea în carnetele de muncă, întrucât conform art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976 singura categorie de drepturi bănești ce se poate înscrie în carnetul de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M s-a solicitat admiterea acestuia în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, 8 și 9 Cod procedură civilă și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-a arătat că sentința tribunalului este nelegală întrucât reprezintă o structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit Legii nr.508/2004, astfel salarizarea procurorilor ce își desfășoară activitatea în cadrul acestei structuri trebuie să fie identică cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Acordarea coeficienților de multiplicare acestor procurori s-a făcut avându-se în vedere criteriul gradului instanței sau al parchetului unde funcționează, în acord cu dispozițiile art.3 din nr.OUG27/2006 și ale art.74 alin.1 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Astfel, nu se poate reține un tratament diferențiat între procurorii și magistrații de la nivelul judecătoriilor, întrucât nu există o situație comparabilă între cele două categorii de magistrați.
Acțiunea nu poate fi privită a fi întemeiată prin prisma motivelor generale vizând interzicerea discriminării prevăzute de nr.OG nr.137/2000. În conformitate cu modificările aduse acestui act normativ prin nr.OUG75/2008 sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Această instituție nu mai poate fi investită a se pronunța, în calitate de expert, cu privire la o afirmată discriminare salarială la altă categorie de salariați bugetari.
De asemenea, jurisprudența CEDO este constatată în a aprecia că nu există discriminare decât în situația în care, persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de tratament diferențiat că nu are nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Reclamanta nu este în situațiile de mai sus, diferențierile salariale invocate având justificări raportate la categorii profesionale deosebite, fiecare având un statut propriu și sisteme de funcție diferite de stabilire a drepturilor salariale (cazul THLIMMELOS - versus - 2000).
În jurisprudența constantă a Curții Constituționale s-a stabilit că sporurile, adaosurile și alte drepturi salariale suplimentare nu reprezintă drepturi fundamentale, astfel încât instituirea și diminuarea acestora, acordarea într-o anumită perioadă de timp, modificarea lor ori încetarea acordării, stabilirea categoriilor de personal salarizat care beneficiază de acestea, ca și a altor condiții și criterii de acordare țin de competența și de opțiunea exclusivă a legiuitorului (decizia nr.728 din 24.10.2006 pronunțată de Curtea Constituțională, Monitorul Oficial, Partea I, nr.990 din 12.12.2006), respectiv ca, stabilirea principiilor și condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului, iar modificarea reglementărilor în această materie nu înseamnă restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale (decizia nr.706 din 11.09.2007 pronunțată de Curtea Constituțională, Monitorul Oficial, Partea I, nr.714 din 23.10.2007).
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se reține că tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție). Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
De asemenea, art. 1 paragraful 1, din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența art. 14 din Convenție față de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicția statelor contractante ale Convenției, pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în Convenție, ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv. Conform art. 124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.(1) din Codul muncii, ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr. 12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale invocate de recurent), conform art. 11 și art. 20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că primul motiv de recurs invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat.
Referitor la al doilea motiv de recurs, se constată că prin Legea 330/2009 s-a instituit un nou sistem de salarizare pentru personalul instanțelor judecătorești, art. 47 din lege stipulând că aceasta intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010, cu excepția dispozițiilor art. 49-52 și ale art. 4 alin. (1)-(4) din Anexa nr. VI, care intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, respectiv în 12.11.2009 (legea fiind publicată în MO nr. 762/09.11.2009).
Drept urmare, în condițiile în care acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe OG 27/2006, al doilea motiv de recurs este apreciat ca fiind întemeiat de către instanța de recurs, obligația de plată a drepturilor salariale pretinse de reclamantă subzistând până la data de 11.11.2009.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor OG nr.137/2000, se reține că în mod corect tribunalul a apreciat că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută. n cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nerespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
Întrucât nu au fost asimilați în ceea ce privește salarizarea deoarece aparțin la o anumită categorie socio-profesională și au un anumit loc de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), Curtea apreciază că reclamanta este discriminată în sensul art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție.
Existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, contrar celor invocate de recurent, dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau
În consecință, instanța de fond a interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nefiind întemeiat.
Contrar susținerilor recurentului, Curtea apreciază că actualizarea sumelor cuvenite reclamantei este justificată prin aceea că neacordarea acestora se analizează conform art. 40 alin. (2) lit. c din Codul Muncii, iar conform art. 161 alin. (4) din Codul muncii " întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Drept urmare, neacordarea drepturilor cuvenite la timp atrage obligația de a le plăti actualizate cu rata inflației, pentru a acoperi astfel prejudiciul produs reclamanților prin devalorizarea monedei naționale între momentul când dreptul era cuvenit și cel când se plătește efectiv. În caz contrar, nu s-ar produce o reparare totală a prejudiciului suferit.
Nici motivul lipsei de culpă nu poate fi reținut, având în vedere că de discriminarea creată se fac vinovate toate organele competente să reglementeze această situație, astfel încât în final statului îi revine obligația de a repara prejudiciul creat, care gestionează sumele cuvenite magistraților cu titlu de indemnizație.
În fine, este irelevantă apărarea recurentului referitoare la insuficiența fondurilor bugetare și la încălcarea dispozițiilor OG22/2002, deoarece aspectele invocate privesc modul de executare a hotărârii și nu dreptul reclamanților la plata sporului menționat.
În consecință, nici acest motiv de recurs nu este întemeiat
Referitor la ultimul aspect invocat în recurs, se constată că în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din OUG 27/2006 (în forma anterioară datei de 11.11.2009) "judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora si magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută si cu vechimea in magistratură prevăzută de <LLNK 12004 303 11 202 86 30>art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicata, cu modificările si completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență".
Drept urmare, indemnizația de încadrare se stabilește pe baza coeficienților de încadrare, astfel încât în mod evident drepturile salariale solicitate de reclamantă trebuie înscrise în carnetul de muncă în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea 92/1976.
O hotărâre judecătorească este susceptibilă de a fi modificată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă dacă a fost pronunțată cu interpretarea greșită a unui act juridic civil în sens de convenție conform art. 942 Cod civil. Este vorba însă de interpretarea actului juridic în sine, după regula instituită de art. 969 Cod civil. Recurentul nu a arătat care este actul juridic civil interpretat greșit de către instanța de fond. Drept urmare, nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 Cod procedură civilă nu este întemeiat.
Primul motiv de recurs invocat depârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj,întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, este similar cu primul motiv de recurs al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, pentru considerentele învederate anterior este apreciat ca neîntemeiat de către instanța de recurs.
Instanța de fond nu a dispus obligarea pârâților la plata dobânzilor legale, astfel încât susținerile contrare ale pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sunt nefondate.
Celelalte aspecte invocate în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, respectiv indexarea nelegală a sumelor acordate reclamantei și obligarea în mod nelegal la înscrierea drepturilor solicitate în carnetul de muncă, au fost analizate în cadrul recursului declarat de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind apreciate ca neîntemeiate.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior, a art. 48 alin. (2) și a art. 312 alin. (1) și (3) Cod procedură civilă se vor admite în parte recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj (prin extinderea efectelor admiterii recursului ordonatorului principal de credite Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) și se va modifica în parte sentința recurată în sensul respingerii acțiunii reclamantei pentru perioada ulterioară datei de 11.11.2009.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că susținerile acestuia au fost analizate în cadrul primului respectiv celui de-al treilea motiv din recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul, fiind apreciate ca neîntemeiate.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Admite în parte recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva sentinței civile nr. 1308 din 26.11.2009 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantei pentru pretențiile ulterioare datei de 11.11.2009.
Menține celelalte dispoziții.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 22 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./Dact.
8 ex./17.03.2010
Jud.fond: și
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Sergiu Diaconescu Daniela Griga
