Drepturi salariale ale personalului din justiție. Sentința 69/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚA CIVILĂ NR.69
ȘEDINȚA PUBLICĂ D- 2008
PREȘEDINTE: Marioara Coinacel
JUDECĂTOR 2: Virginia Filipescu Violeta Neculai
ASISTENT JUDICIAR- - -
ASISTENT JUDICIAR-
GREFIER -
-.-.-.-.-.-
Pentru astăzi fiind amânată soluționarea acțiunii civile formulate de reclamanții, G, (), G, și, cu domiciliul ales la Parchetul Tribunalului Brăila, calea nr.47, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTIȚIE, cu sediul în B, sector 5,--14, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL G, cu sediul în G,-, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL B, cu sediul în B, nr.47, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A APĂRĂRII ORDINII PUBLICE, SIGURANȚEI NAȚIONALE ȘI AUTORITĂȚII JUDECĂTOREȘTI, cu sediul în B, sector 1,- și CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE B, cu sediul în B,-, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 8.12.2008 care s-au consemnat în încheierea din aceeași zi, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat soluționarea cauzei la data de 11.12.2008.
CURTEA:
Asupra acțiunii civile de față, înregistrată sub nr- la Curtea de APEL GALAȚI, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin cererea introductivă înregistrată sub nr.1139/113/16.05.2008 reclamanții, G, (), G, și, au chemat în judecată pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila și Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale a Autorității Judecătorești și Casa de Asigurări de Sănătate B, solicitând obligarea acestora la plata diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință salarială prevăzută de lege, pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de lege pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, astfel:
-pentru perioada 1.10.2004-31.12.2004, la valoarea de referință sectorială de 238 lei, conform OUG nr.123/2003,
-pentru perioada 1.01.2005-30.09.2005, la valoarea de referință sectorială de 264, 7 lei, conform /2005,
-pentru perioada 1.10.2005-31.01.2006, la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei conform OG nr.9/2005,
-pentru pertioada 1.02.2006-31.08.2006, la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei conform OG nr.3/2006,
-pentru perioada 1.09.2006-31.12.2006, la valoarea de referință sectorială de 331 lei, conform OG nr.3/2006,
Solicită delegarea Statului Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor să includă în bugetul anului 2008, respectiv la prima rectificare de buget de la data pronunțării acestei hotărâri, aceste sume.
Solicită să fie delegate pârâtele MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cărțile de muncă ale reclamanților.
În motivarea acțiunii au arătat că în conf.cu art.1 din OG nr.134/1999 " începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală.Această valoare se corectează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar".
Potrivit art.1/1 din OG nr.83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești " indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege, pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din cadrul autorităților legislative și executive.Această valoare, corectată periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale, se aplică de drept și personalului salarizat potrivit prezentei legi".Alineatul 2 prevede că " valoarea de referință sectorială prevăzută la al.1 constituie baza de calcul pentru stabilirea cuantumului indemnizației lunare a magistraților și a salariilor de bază corespunzătoare grilelor de intervale prevăzute pentru celelalte categorii de funcții de execuție.Alineatul 3 prevede că " ordonatorii principali de credite calculează nivelurile indemnizațiilor lunare și a salariilor de bază ce corespund coeficienților de multiplicare și grilelor de intervale prevăzute în anexele nr.1,2, 4, și 5/1 la prezenta lege și valorii de referință sectorială stabilită la al.1, rotunjire din o mie în o mie de lei, în favoarea personalului".
OUG nr.2/2000 modifică coeficienții de multiplicare pentru unele funcții prevăzute în anexele V-VIII din Legea nr.154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
OUG nr.177/2002 stabilește salarizarea și alte drepturi ale magistraților.Conform art.2 al.1 " indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzute de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă.Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților, în temeiul prezentei ordonanțe de urgență".
În conf.cu prev.art.2 al.3 din OG nr.9/2005, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului salarizat potrivit OUG nr.24/2000, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor 2 și 3 la Legea 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică " indemnizațiile lunare pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, precum și pentru persoanele care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor 2 și 3 la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, sunt cele prevăzute în anexele nr.VIII și IX.
Prin OUG nr.27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, intrată în vigoare la 1.04.2006, se prevede că indemnizația de salarizare se stabilește " pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță( art.3 al.1).
Conform anexei l la OUG nr.27/2006, valoarea de referință sectorială a fost de 257 lei.
Prevederea din Anexa 1 a OUG nr.27/2006 încalcă principiile Constituției României, ale Legii nr.303/2004, privind Statutul magistraților, ale Codului muncii și ale Legii privind combaterea discriminării.Valoarea de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare aplicată la salarizarea magistraților este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Astfel, potrivit OG nr.3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006, era de 312,3 lei, iar Ordonanța 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.
Legislația privind salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete respecta principiul echilibrului puterilor legislative executive și judecătorești în cadrul democrației constituționale.
Conform art.3 al.4 din Constituția României, în anul 2006 se prevede că " Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească- în cadrul democrației constituționale".
Este evident că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri în stat, trebuie avută în vedere, întrucât puterea judecătorească s-ar impune, prin actele normative, care au apărut ulterior, în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.
Ordonanța 27/2006 încalcă acest principiu, stabilind o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare și diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative.
Stabilirea prin ordonanțe ale Guvernului, care reglementează salarizarea organelor puterii judecătorești, a altor valori de referință sectorială decât cele prevăzute pentru funcțiile de demnitate publică, în afara cazurilor expres prevăzute prin Legea nr.303/2994, contravine prevederilor acestui act normativ și a spiritului de echilibru al puterilor statului.
Drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă de timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului muncii, cu privire la teoria dreptului câștigat.
Drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărare de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrare.
Ordonanța 27/2006 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilite prin legile enumerate mai sus.
Acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, Codului muncii cât și spiritului OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a art.1 al.2 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate, printre care, la lit.i se menționează și " dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare".
Actele normative care au corectat valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din cadrul autorităților legislativă, executivă și judecătorească pentru perioada respectivă sunt OUG nr.123/2003, OG 9/2005 și OG nr.3/2006.
Chiar dacă unele acte normative enumerate mai sus au fost între timp abrogate, total sau parțial, pe parcursul perioadelor, care au reglementat salarizarea magistraților, au avut în vedere valoarea de referință sectorială prevăzută de lege, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă, executivă și judecătorească.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în ședința din 4.10.2007, în comun acord cu literatura de specialitate, și-a exprimat opinia potrivit căreia magistrații sunt incluși în rândul persoanelor care dețin demnități publice, argumente aduse în sprijinul acestei opinii fiind următoarele:
- potrivit dispozițiilor OUG nr.27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, republicată, cu modificările ulterioare, magistrații nu beneficiază de un salariu de bază, precum orice salariat sau funcționar public, ci de o indemnizație de încadrare lunară brută.
Acest concept se regăsește în conținutul Legii 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, unde se stipulează că personalul bugetar beneficiază de un salariu de bază, cu excepția persoanelor " care ocupă funcții de demnitate publică" care, pentru activitatea desfășurată, au dreptul la o indemnizație de încadrare lunară.
-magistrații sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, situația fiind similară cu cea a demnitarilor, așa cum rezultă și din art.3 din Legea 154/1998, potrivit căruia funcția de demnitate publică este acea funcție care se ocupă prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.
În sensul celor de mai sus, a se vedea prev.art.16 al.3 din Constituția României, republicată, care, referindu-se la " funcțiile și demnitățile publice, civile și militare" nu a avut în vedere salariații, ci a vizat distincția dintre noțiunile de funcție publică și funcția de demnitate publică.
între actuala reglementare, cu privire la salarizarea magistraților ( 280 lei valoarea de referință sectorială) și cel al organelor puterii legislative și executive, ( de 405 lei stabilită prin OG 10/2007), este evidentă, inechitabilă și neconstituțională.
Pârâtul Statul Român- prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive a sa motivat de faptul că nu are aporturi juridice directe cu reclamanții deoarece nu are calitatea de angajator al acestora și prin urmare, nu poate fi obligat la plata drepturilor solicitate.
Obligația de plată a unor drepturi salariale precum și a despăgubirilor rezultate din neplata unor drepturi salarile incumbă angajatorului potrivit art.40 al.2 lit.c din muncii.
Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu încheie raporturi de muncă cu salariații Ministerului Public -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție astfel că nu poate fi obligat la recunoașterea drepturilor pretinse de reclamanți.
Pârâta CAS Baf ormulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât nu exista identitatea cerută de lege între pârâtă și cel obligat în raportul juridic de drept material dedus judecății.
Astfel, a menționat faptul că instituțiile chemate în calitate de pârâți nu depun situații nominale ale cotizațiilor personalului propriu la Fondul Național Unic de Asigurări de Sănătate, la Casa de Asigurări de Sănătate
Conform Ordinului nr.617/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, toți angajatorii au obligația să depună lunar listele cu evidența nominală a salariaților- asigurați și a obligațiilor de plată către fond.
Aceste instituții, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu depun astfel de declarații la Casa de Asigurări de Sănătate
Mai mult, conform art.1 din OG nr.56/1998, privind înființarea, organizarea și funcționarea Casei Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, Casa este instituția care desfășoară activități de asigurări sociale de sănătate pentru personalul ministerelor și instituțiilor cu rețele sanitare proprii din domeniile apărării, ordinii publice, siguranței naționale și autorității judecătorești.
Articolul 3 lit.b din același act normativ prevede că Fondul de asigurări de sănătate în procentele stabilite de legea asigurărilor sociale de sănătate ce se virează la Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, se compune din -contribuțiile personalului și magistraților din autoritatea judecătorească.
În opinia pârâtei, având în vedere actele normative invocate, Casa de Asigurări de Sănătate B nu poate deține în această cauză calitatea de pârât.
În drept, și-au întemeiat întâmpinarea pe disp.art.115-118 din pr.civ. ale Ordinului nr.617/2007 și ale OG nr.56/1998.
Pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a instanței și inadmisibilitatea acțiunii.
Pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit disp.O G nr.27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007, valoarea de referință sectorială este indexată periodic.
Astfel, legiuitorul a prevăzut prin acte normative speciale de salarizare diferite pe categorii de personal.
Acceptarea susținerilor reclamanților ar însemna echivalarea sistemelor de salarizare între categorii diferite de personal și ar da posibilitatea personalului contractual să solicite sporurile și indexările salariale acordate de legiuitor pentru magistrați.
Raportat la disp.art.16 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.429/2003, potrivit cărora, " cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate.
Astfel, s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceeași situație, în baza unora din criteriile enumerate de art.2 din O G nr.-, respectiv rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alte criterii, care are ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.
De altfel, și practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
Prin urmare ar exista discriminare dacă pentru o parte din procurori ar fi stabilită o valoare de referință sectorială, iar pentru o altă valoare de referință sectorială o parte a procurorilor sau judecătorilor s-ar folosi o altă, ceea ce nu este cazul în speță.
Ceea ce solicită de fapt reclamanții este ca instanța să le stabilească o valoare de referință sectorială egală cu cea a procurorului General, Primului-adjunct al procurorului General și Procurorului General.Acest lucru nu este posibil întrucât instanța investită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și în nici un caz să adauge la lege.Acordarea valorilor solicitate este de competența exclusivă a puterii legislative.
Prin cererea de chemare în garanție pârâta MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților să se dispună prin aceeași hotărâre ca Ministerul Economiei și Finanțelor să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Cererea de chemare în garanție are interes fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.
Astfel, interesul Ministerului Public -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.
În considerarea celor expuse, apreciază că în speță sunt întrunite cerințele disp.art.60-63 pr.civ. în scopul asigurării opozabilității hotărârii pronunțate în prezenta cauză față de Ministerul Economiei și Finanțelor pentru elaborarea proiectului de rectificare a bugetului MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție pe anul 2008.
Pârâta Casa prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat lipsa calității procesuale pasive cu motivarea că între ea și reclamanți nu există raporturi juridice în baza cărora instituția sa să poată fi obligată la restituirea sumelor pretinse.
Drepturile salariale fiind un rezultat al derulării raporturilor de muncă se acordă de către angajat și nu de către casa de asigurări.
Analizând și coroborând întreg materialul probator administrat în cauză instanța reține următoarele:
În ceea ce privește excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâta Casa, aceasta este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta:
Calitatea procesuală presupune îndreptățirea unei persoane de a figura ca parte în proces și presupune existența unei identități între titularii raportului juridic dedus judecății, din punct de vedere al dreptului afirmat( calitate procesuală pasivă) și a obligației corelative( calitate procesuală pasivă).
Calitatea procesuală se stabilește în funcție de dreptul ce face obiectul judecății, a cărui existență sau neexistență urmează a se constata prin hotărârea judecătorească.
În speță reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata diferențelor de salariu calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege.
În speță, obiectul acțiunii așa cum a fost precizat de reclamanți îl constituie plata unor drepturi de natură salarială ca urmare a muncii prestate într-o instituție aflată în subordinea pârâtei MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
După cum se poate observa între reclamanți și Casa nu există raporturi juridice de muncă și nici calitatea de angajați pentru a putea fi obligat la plata unor drepturi salariale.
Mai mult decât atât, raporturile de muncă se derulează între reclamanți și Parchetul de pe lângă ICCJ ca ordinator principal de credite și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI și parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila ca ordonator secundar, respectiv ordonator terțiar.
Așadar, drepturile salariale fiind un rezultat al derulării raporturilor de muncă se acordă de către angajator și nu de Casa.
În consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Casa urmează a fi admisă ca fiind fondată.
În ceea ce privește excepția lipsei procesuale pasive invocată de pârâta Ministerul Economiei și Finanțelor instanța reține următoarele:
Acțiunea exercitată de reclamanți împotriva sa nu vizează existența nemijlocită a unor raporturi de muncă cu această parte, ci atribuțiile ce-i revin cu privire la sistemul bugetar și în luarea măsurilor necesare pentru aplicarea poliției fiscale bugetare.
Astfel, prin cererea introductivă reclamanții au solicitat pentru pârâta Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea acesteia la alocarea fondurilor necesare despăgubirilor solicitate.
Potrivit art.19 din Legea 500/2002 privind finanțele publice Ministerului Economiei și Finanțelor îi revin atribuții în ceea ce privește pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale și de rectificare, asigură monitorizarea execuției bugetare și propune măsuri pentru reglementarea situației.
În consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Ministerul Economiei și Finanțelor urmează a fi respinsă ca fiind nefondată.
Și excepția inadmisibilității invocată de pârâta MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ICCJ, urmează a fi respinsă ca nefondată pentru următoarele considerente:
În susținerea excepției pârâta a invocat obiectul acțiunii respectiv că prin acordarea acestor creșteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare așa cum este definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare.
Motivarea dată de pârâta MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ICCJ reprezintă astfel expresia unor apărări de fond ce privesc fundamentul pretențiilor formulate de către reclamanți iar nu caracterul unor chestiuni prealabile în legătură cu caracterul admisibil sau inadmisibil al acțiunii.
De altfel, a accepta o asemenea excepție după modul în care a fost invocată și argumentată, ar însemna să nu mai poată fi analizat fondul raportului juridic litigios, aducându-se atingere principiului liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, în accepțiunea dată de CEDO.
Referitor la excepția necompetenței materiale invocată de către aceeași pârâtă apreciază că este nefondată pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea formulată reclamanții au solicitat plata diferențelor de salariu, calculat pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege.
Și-au întemeiat acțiunea pe dispoziții care au reglementat că indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege, pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din cadrul autorităților legislative și executive.
Împrejurarea că în argumentarea demersului lor judiciar, reclamanții au invocat printre altele prev.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă cu nimic natura raporturilor existente în cauză.
Este adevărat că, potrivit art.21 al.1 din OG nr.137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației creată prin discriminare potrivit dreptului comun.
Prin sintagma folosită de legiuitor, potrivit dreptului comun, nu se înțelege neaparat dreptul civil, ci prin termenul folosit de legiuitor trebuie să se înțeleagă dreptul comun, adică instituția juridică aplicabilă pretenției concrete dedusă judecății.Cum prin acțiune s-au formulat pretenții salariale, dreptul comun aplicabil raporturilor juridice dintre părți este dreptul muncii, astfel că rezolvarea conflictului ivit este de competența jurisdicției muncii.
- În speță, izvorul pretențiilor reclamanților rezultă din raporturile de muncă desfășurate pe perioada ocupării funcției de procuror în cadrul pârâtei Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila.
Prin disp.art.1 din OG nr.75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, se prevede că, cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate de personalul salarizat potrivit OG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției aprobată cu modificări și completări prin Legea 45/2007 sunt soluționate, în primă instanță de curțile de apel.
Avându-se în vedere obiectul acțiunii vizând drepturi salariale cuvenite urmare a desfășurării de raporturi juridice de muncă între părți, este evident faptul că litigiul intervenit are caracterul unui conflict de muncă și atrage competența de soluționare ca primă instanță Curtea de Apel, în conformitate cu prevederile sus arătate.
În ceea ce privește excepția prescripției drepturilor la acțiune pentru pretențiile solicitate aferente perioadei 1.10.2004-15.05.2005, este apreciată ca întemeiată față de disp.art.283 lit.c din muncii care prevăd că, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Ori, în cauză, dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1.10.2004-14.09.2005 s-a prescris, față de data introducerii acțiunii ( 15.09.2008), astfel că, în baza disp.art.137 al.1 pr.civ. se va respinge acțiunea pentru această perioadă ca atare.
În ceea ce privește fondul cauzei, se rețin următoarele:
Potrivit Legii nr.50/1996, art.1 indice 1, indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive.
Ulterior, prin art.2 din OUG nr.177/2002, indemnizațiile magistraților erau stabilite tot pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Însă, prin Legea nr.347/10.07.2003 prin care s-a aprobat OUG nr.177/2002, a fost modificat art.2 care a căpătat un alt conținut și anume" indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexa 1 la prezenta ordonanță de urgență".
Aceeași prevedere a fost preluată și prin art.3 din OUG nr.27/2006 iar prin această ordonanță s-a abrogat OUG nr.177/2002.
Prin art.50 din OUG nr.177/2002 au fost abrogate disp.art.1 indice 1 și dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului auxiliar de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr.50/1996, precum și orice alte dispoziții contrare.
În consecință, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, nu mai există nici o prevedere legală pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive.
Art.74 al.2 teza II din Legea nr.303/2004 prevede că salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială iar la data intrării în vigoare a acestei legi, era în vigoare și OUG nr.177/2002 aprobată prin Legea nr.347/2003.
Nu se poate constata că s-a efectuat o diminuare sau o suspendare a drepturilor salariale ale reclamantului odată cu intrarea în vigoare a legii speciale de salarizare întrucât, acestea au fost majorate față de cuantumul prevăzut în legea anterioară, prin majorarea coeficienților de ierarhizare.
Astfel, prin stabilirea unei alte valori de referință sectorială decât cea prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite nu se încalcă dispozițiile Legii nr.303/2004 deoarece legea specială nu conține nici o dispoziție contrară legii, ci dimpotrivă, Legea nr.303/2004 prevede că drepturile salariale se stabilesc prin lege.
Mai mult, instanța arată faptul că atât OUG nr.177/2002 cât și OUG nr.27/2006 au fost aprobate prin lege, fiind respectate disp.art.115 din Constituție și ale Legii nr.24/2000 astfel că au căpătat forță juridică egală cu cea a unei legi.
În ceea ce privește starea de discriminare invocată, instanța apreciază că a constituit opțiunea legiuitorului de a reglementa prin actele normative enumerate drepturile în favoarea unor asemenea categorii profesionale, iar examinarea soluției alese excede cadrului legal al discriminării stabilit prin OG nr.137/2000.
Potrivit art.1 din OG nr.137/2000, au caracter discriminatoriu prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane aflate în situații comparabile.
Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, interpretând art.14 din Convenție, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se fac distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale s-au considerat ca fiind neconstituționale prevederile art.27 al.1 din OG nr.137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Curtea Constituțională constată că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr.137/2000, și anume prevederile art.1, art.2 al.(3) și art.27 al.(1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 al.(4) din Constituție, precum și prevederile art.61 al.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul are competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiție-art.126 al.(1) din Legea fundamentală-, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În consecință, urmează să fie respinse ca nefondate celelalte pretenții formulate de reclamanții, G, (), G, și.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor fiind o cerere accesorie care urmează soarta principalului, se va respinge ca fiind rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca nefondată.
Respinge acțiunea în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, pentru lipsa calității procesuale pasive a acesteia.
Respinge excepțiile necompetenței materiale, a lipsei de obiect și a inadmisibilității invocate de pârâta MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ca nefondată.
Respinge acțiunea formulată de reclamanții, G, (), G, și pentru perioada 1.10.2004-15.05.2005, ca fiind prescrisă.
Respinge acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, ca nefondată.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fiind rămasă fără obiect.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 11.12.2008.
PREȘEDINTE JUDECATOR
Red.
Dact.
34 ex/20.01.2009
OPINIE SEPARATA formulată de asistenții judiciari - și, în sensul admiterii în parte a acțiunii.
Admite acțiunea civilă formulată de reclamanții, G, (), G, și.
Obligă pârâții MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila să plătească reclamanților diferențele de salariu calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcția de demnitate publică și a coeficientului de multiplicare prevăzuți de lege, pe perioada 16.05.2005-decembrie 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Obligă chematul în garanție să aloce fondurile necesare plății drepturilor reclamanților.
Obligă pârâtul Tribunalul Brăila să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
OPINIE SEPARATĂ
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la pretențiile aferente perioadei 01 octombrie 2004 - 15 mai 2005, constată că potrivit dispozițiilor art. 166, alin. 1 Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Potrivit art.1 din legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, salarizarea magistraților și personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească.
Potrivit art.2 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a îndemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar. Conform art.3 din același act normativ, funcția de demnitate publică este aceea funcție publică care se ocupă prin mandat, obținut prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii. Legea nr.154/1998 se aplică și celor care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, prevăzute în anexele la lege.
Persoanele care ocupau funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică aveau dreptul, pentru activitatea desfășurată, la un salariu de bază lunar, în conformitate cu prevederile Anexei nr.III din același act normativ.
În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din OG134/1999 începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
În OUG nr. 177/2002 la art. 2, s-a prevăzut că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul prezentei ordonanțe de urgență.
Potrivit art. 2 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, act normativ care a abrogat OUG nr. 177/2002, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora și ale magistraților-asistenți se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal. De asemenea, conform prevederilor art. 3 din același act normativ, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței de urgență.
Rezultă că în perioada anilor 2003 și 2004 indexările salariale au fost acordate la fel atât magistraților cât și celor ce ocupau funcții de demnitate publică alese sau numite.
Începând cu data de 01.01.2005, majorările salariale pentru magistrați și cei ce ocupau funcții de demnitate publică alese și numite nu au mai fost aceleași. Astfel prin OG 9/2005 salariile celor ce ocupau funcții de demnitate publică au fost majorate cu 25% pe când salariile magistraților au fost majorate cu doar 11% potrivit OG 23/2005. De asemenea, pentru anul 2006 majorările salariale au fost de 4% de la 01.04.2006 și 5% de la 01.09.2006 pentru magistrați, potrivit OUG 27/2006, respectiv de 5% de la 01.02.2006 și de 6% de la 01.09.2006 pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică, conform OG 3/2006, pentru anul 2007 de 0% pentru magistrați și de 5%, 2% și 11% pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică potrivit OG 10/2007 și pentru anul 2008 pentru magistrați de 4% iar pentru ceilalți de 11% potrivit OG 10/2008.
Valoarea de referință sectorială și a coeficienților pentru magistrați, este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Astfel, potrivit OG3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei, iar Ordonanța 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.
Conform art.3 alin.4 din Constituția României, în anul 2006 statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale. Legislația privind salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete respecta până în anul 2005 principiul echilibrului puterilor legislative, executive și judecătorești în cadrul democrației constituționale.
Este evident că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri de stat, trebuie avută în vedere, întrucât în caz contrar, prin actele normative care au apărut anterior, puterea judecătorească s-ar plasa în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.
Ordonanța 27/2006 încalcă acest principiu, stabilind o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare, fiind diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.
Drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă de timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului muncii cu privire la teoria dreptului câștigat.
Drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrare.
Ordonanțele 27/2006 și 8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României, privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilit prin legile menționate mai sus.
Acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției cât și Codului muncii.
De asemenea, conform art. I pct. 15 din Legea nr. 97/2008, personalul contractual și funcționarii publici din cadrul instanțelor judecătorești (deci din aparatul puterii judecătorești) beneficiază de salarizarea prevăzută pentru personalul similar din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar acest din urmă personal este salarizat la nivelul aparatului puterii legiuitoare, conform art. 63 alin. 4 din Legea nr. 317/2004. Rezultă faptul că personalul instanțelor judecătorești este salarizat la nivelul Parlamentului, cu excepția magistraților și grefierilor.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Astfel, magistrații sunt incluși în rândul persoanelor care dețin demnități publice, având în vedere că potrivit dispozițiilor OUG 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi a judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, republicată, cu modificările ulterioare, magistrații nu beneficiară de un salariu de bază, precum orice salariat sau funcționar public, ci de o indemnizație de încadrare lunară brută.
Acest concept se regăsește în conținutul Legii 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, unde se stipulează că personalul bugetar beneficiază de un salariu de bază, cu excepția persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, situație în care, pentru activitatea desfășurată, au dreptul la o indemnizație de încadrare lunară.
De asemenea, este de reținut și faptul că magistrații sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, situația fiind similară cu cea a demnitarilor, așa cum rezultă și din art.3 din Legea 154/1998, potrivit căreia funcția de demnitate publică este acea funcție care se ocupă prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.
Din moment ce reclamanții se află într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu persoanele care ocupă funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de cealaltă categorie în discuție.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii acesteia.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplul fapt al apartenenței uneia din cele trei puteri în stat, arbitrar și discriminatoriu ales. Aceasta cu atât mai mult cu cât restul personalului din aparatul puterii judecătorești este salarizat la nivelul corespunzător din aparatul puterii legiuitoare.
În concluzie, prin stabilirea valorii de referință sectorială diferită în ceea ce privește pe magistrați, respectiv persoane care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează această valorii de referință sectorială.
În concluzie, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât li s-a refuzat stabilirea aceleiași valori de referință sectorială ca și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia, ci sub pretextul că aparține unei anumite puteri a statului - a celei judecătorești.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare; art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție; art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție, care interzic discriminările; art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999), care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust, reclamanții fiind tratați discriminatoriu prin nerecunoașterea drepturilor de salarizare corespunzătoare nivelului puterii legiuitoare, așa cum s-a procedat în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea aceleiași valori de referință sectorială magistraților nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece puterile în stat sunt pe poziție de egalitate și echilibru, iar pe de altă parte în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești s-a recunoscut același nivel de salarizare ca cel al aparatului puterii legiuitoare.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, reclamanții depun o muncă de importanță egală cu cea prestată în cadrul celorlalte puteri ale statului.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Astfel apreciem că reclamanții sunt îndreptățiți la plata diferențelor de salarii, calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege începând cu data de 04.04.2005, pretențiile pentru perioada anterioară acestei date fiind prescrise, având în vedere disp. art. 166 al.1 din Codul muncii coroborat cu art.3 din Drecretul 167/1958.
Plata despăgubirilor cuvenite reclamanților, ar trebui să se facă în funcție de indicele de inflație, conform art. 1084.civ. Acest aspect, trebuie interpretat ca o echilibrare a valorii pe care reclamanții sunt îndreptățiți să o pretindă pentru repararea pierderii suferite. puterii de cumpărare a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri, nu se poate înlătura decât prin actualizarea lor cu indicele de inflație.
Față de cele arătate, apreciem că pârâții ar trebui să fie obligați la plata către fiecare reclamant a sumelor reprezentând diferențe salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport de evoluția prețurilor de consum, pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, după cum urmează:
- pentru perioada 16 iunie 2005 - 30 iunie septembrie 2005, la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei;
- pentru perioada 1 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, la valoarea de referință sectorială de 297,5 lei;
- pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006, la valoarea de referință sectorială de 312,4 lei;
- pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 decembrie 2006, la valoarea de referință sectorială de 331,2 lei;
- pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, la valoarea de referință sectorială de 337,8 lei;
- pentru perioada 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, valoarea de referință sectorială de 354,7 lei;
- pentru perioada 1 octombrie 2007 - 31 decembrie 2007, valoarea de referință sectorială de 393,7 lei.
În ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice, apreciem că și aceasta ar trebui admisă, în considerarea atribuțiilor prevăzute de Legea 500/2002 și obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor reclamanților.
De asemenea, văzând disp. DL nr. 92/1976, apreciem că Tribunalul Brăila trebuie să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
ASISTENT JUDICIAR ASISTENT JUDICIAR
Președinte:Marioara CoinacelJudecători:Marioara Coinacel, Virginia Filipescu Violeta Neculai
