Drepturi salariale ale personalului din justiție. Sentința 7/2008. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚĂ CIVILĂ Nr. 7/2008
Ședința publică de la 08 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ana Doriani JUDECĂTOR 2: Manuela Stoica
- - - președinte secție
- - - asistent judiciar
- - - asistent judiciar
- - - grefier
Pe rol se află soluționarea litigiului de muncă formulat de reclamanții, G, în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL ALBA IULIA, TRIBUNALUL ALBA, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care se constată că nici la a doua strigare nu se prezintă părțile.
Instanța, față de actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de soluționare și o lasă în pronunțate.
CURTEA DE APEL
Asupra cauzei civile de față;
Constată că prin acțiunea în conflict de drepturi înregistrată la această instanță sub dosar nr-, trimisă prin declinare de competență de la TRIBUNALUL ALBA urmarea intrării în vigoare a nr.OUG 75/2008, reclamanții:, G, au chemat în judecată pârâții CURTEA DE APEL ALBA IULIA, TRIBUNALUL ALBA, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII solicitând ca pe calea hotărârii judecătorești:
- să se dispună obligarea în solidar a pârâților la calcularea și plata de despăgubiri în favoarea fiecărui reclamant, G, echivalente cu drepturile salariale reprezentând 25% din valoarea salariului de bază, pentru perioada 4.12.2004- 31.12.2007 și în continuare până la încetarea stării de discriminare;
- să se dispună obligarea în solidar a pârâților la calcularea și plata de despăgubiri în favoarea fiecărui reclamant, echivalente cu drepturile salariale reprezentând 25% din valoarea salariului de bază pentru perioada 4.12.2004-31.12.2007, respectiv 1.07.2006- 31.12.2007 pentru reclamanta și în continuare până la încetarea stării de discriminare;
- obligarea în solidar a pârâților la calcularea și la plata actualizată a sumelor datorate, prin aplicarea coeficientului de inflație, începând cu momentul nașterii dreptului la despăgubiri;
- obligarea pârâtei Curtea de APEL ALBA IULIA la efectuarea mențiunilor necesare în carnetul de muncă al reclamanților conform celor dispuse;
- obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate.
În motivarea acțiunii lor reclamanții susțin că au un program de " permanență", ceea ce presupune că periodic și consecutiv, timp de o săptămână, după orele de program și în zilele nelucrătoare, să fie disponibili și în caz că este necesar să se prezinte la sediul instanței pentru judecarea cauzelor penale ce presupun urgență și că nu au fost recompensați niciodată, sub nici o formă, pentru acest timp, în care sunt obligați să nu părăsească localitatea. Prin această stare de fapt, susțin reclamanții în continuare, le-a fost restrâns dreptul la libertatea de mișcare și totodată s-a adus atingere relațiilor sociale privind viața de familie și de societate; deci unor drepturi fundamentale ocrotite de lege.
Invocă de asemenea că sunt discriminați față de alte categorii de salariații, spre exemplu lucrătorii de poliție care potrivit art. 11 din nr.OG38/2003 sunt remunerații pentru serviciul de permanență.
În drept sunt invocate dispozițiile art. 25, 52 din Constituție, art. 13 alin.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În probațiune s-au depus planificările de permanență pe secții pentru perioada la care se referă prezenta acțiune.46-84. precum și adeverința nr. 106/2008.-45.
Prin întâmpinarea depusă în cauză de pârâtul Ministerul Economie și Finanțelor Publice, prin se solicită respingerea acțiunii, invocându-se în primul rând, lipsa calității procesual pasive, motivat de faptul că între reclamanții și această instituție nu este nici un raport obligațional, Ministerul Justiției potrivit Legii nr. 500/2002 având deplină competență în gestionarea propriului buget și a unităților sale subordonate. Pe fondul cauzei, se susține că reclamanții nu-și justifică pretențiile în baza vreunui text de lege, rezumându-se a invoca discriminarea față de altă categorie de salariați ai statului.-23- 25.
Prin întâmpinarea depusă în cauză de pârâtul Ministerul Justiției se solicită respingerea cererii de chemare în judecată pentru următoarele motive:
1. acțiunea este inadmisibilă deoarece are ca obiect acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau se tinde la modificarea actelor normative în vigoare.
2. nu poate fi reținută discriminarea întrucât reclamanții nu se află într-o situație similară, comparabilă cu lucrătorii de poliție sau alți bugetari.
3. așa cum arată, însăși reclamanții prin Statutul grefierului, precum și prin Regulamentul de ordine interioară a instanțelor asigurarea permanenței reprezintă o obligație de serviciu a reclamanților, asumată de
4. pentru aceleași considerente se solicită și respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata unor despăgubiri în cuantum de 25% din valoarea salariului de bază, având în vedere faptul că în speță nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale ori cele ale răspunderii civile delictuale.-27, 28.
Prin întâmpinarea depusă în cauză de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se invocă excepția lipsei calității procesual pasive față de prev. nr.OG 137/2000.- 29-31.
Reclamanții au depus răspuns la întâmpinare prin care arată că excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâtul Ministerul Economie și Finanțelor este întemeiată în condițiile în acest pârât și reclamanții nu există nici un raport obligațional. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de se apreciază de asemenea ca fiind întemeiată, față de prevederile art.16 și urm din nr.OG137/2000. Ca atare se solicită citarea CNCD numai în calitate de expert, urmând ca această entitate juridică să-și spună punctul de vedere, exclusiv în această calitate atribuită legal, dacă există fapte de discriminare a salariaților constând în neacordarea drepturilor bănești procentuale a solicitate prin acțiunea civilă promovată- 44.
Pârâta Curtea de APEL ALBA IULIAa depus întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii în principal pentru lipsa calității procesual pasive, arătând că nu are calitatea de angajator și nici atribuții în stabilirea indemnizațiilor judecătorilor- 97.
CURTEA, analizând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor legale incidente, constată următoarele:
Cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâții Ministerul Economie și Finanțelor Publice, și D, ce se impun a fi analizate cu prioritate potrivit art. 137.pr.civilă, se constată întemeiată deoarece suntem în cadrul unui conflict de muncă, unde părțile sunt expres definite de art. 3 din Legea nr.168/1999, ori între reclamanții și pârâții în cauză nu există un raport obligațional specific dreptului muncii, pârâții neavând calitatea de angajatorii. Ca atare față de pârâții acțiunea va fi respinsă pe această excepție.
Față de restul pârâților, judecând pe fondul cauzei, acțiunea se vizează a fi neîntemeiată.
Astfel, reclamanții sunt judecătorii, respectiv grefieri la TRIBUNALUL ALBA, așa cum reiese din adeverința nr. 106/2008 emisă de TRIBUNALUL ALBA - 45.
În exercitarea atribuțiilor de serviciu au fost programați în compunerea completelor de permanență care soluționează cereri privind măsura arestării preventive, incompatibilități, percheziții, cereri la Legea nr. 302/2004, alte cauze urgente conform legii.- înscrisuri 46-83.
Pretențiile reclamațiilor vizând despăgubiri de 25% din valoarea salariului de bază pentru acest program de permanență sunt lipsite de suport legal. iar în lipsa unei reglementării legale în acest sens, instanța nu poate acorda cea ce nu își are izvorul în norma legală deoarece instanța aplică legea și nu o crează; acesta fiind un atribut exclusiv al legiuitorului.
În acest sens, jurisprudența Curții Constituțională este constantă în sensul că" prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederile cuprinse în alte acte normative"- Decizia nr. 819/03.07.2008 publicată în Of. nr. 537/16.07.2008.
Dealtfel, în drept reclamanții își fundamentează acțiunea pe prevederile nr.OG 38/2003 republicată privind privind salarizarea si alte drepturi ale politistilor, care așa cum reiese în mod evident vizează acordarea unui spor altei categorie profesionale, în speță polițiștii, al cărui statut este reglementat prin lege de sine stătătoare.
Potrivit art.1 alin.3 din OG.nr.137/2000" exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile". Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare; pentru a fi reținut tratamentul diferențiat, injust este necesar să se stabilească că persoanele aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
diferite de salarizare ale diferitelor categorii profesionale fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categoriile profesionale distincte-magistrați, funcționari publici, demnitari, alți salariații etc.
Diferența de tratament instituită prin reglementările care guvernează sistemul de salarizare al diverselor categorii profesionale are o justificare obiectivă prin raportare la deosebire dintre aceste grupuri.
În concluzie, situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariații determină soluții diferite ale legiuitorului în ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate_deciziile Curții Constituționale nr.168/1988, 294/2001. Prin Hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr.- și 318/2007 Colegiul Director s-a reținut că situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariații determină soluții diferite ale legiuitorului în ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluției să se încalce principiul egalității.
În fine, Curtea Constituțională, în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat că principiul egalității în drepturi și al discriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage. Tratamentul juridic diferențiat instituit în temeiul unor situații obiective diferite nu constituie privilegii ori discriminări.
Nefiind un drept reglementat printr-un act normativ în vigoare nu face obiectul protecției prevăzute de art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Acest articol, așa cum a statuat CEDO, în jurisprudența sa( cazul Thimmenos contra Greciei) nu are o existență independentă, întrucât are efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalele sale".
Altminteri, înseamnă că orice instanță de judecată poate să adaunge la lege și,in terminis,ea să creeze o nouă lege-tertia- cea ce este vădit inacceptabil și contravine rolului și funcției puterii judecătorești.
Față de cele ce preced, curtea urmează a respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată în cauză de reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea de dreptul muncii formulată de reclamanții, G, toți cu domiciliu ales la TRIBUNALUL ALBA,-, împotriva pârâților CURTEA DE APEL ALBA IULIA cu sediul în A I, str. -, nr. 1, TRIBUNALUL ALBA cu sediul în A I, P-ța - -, nr. 24, MINISTERUL JUSTIȚIEI cu sediul în B,-, sect. 5, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sect. 5, și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în B,-- 3, sect. 1.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 08 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR 3: Sebastian Nașcu Mihai Pașca Elena Truță
- - - -
ASISTENȚI JUDICIARI,
- -, - -
Cu opinie separată în sensul admiterii
GREFIER,
- -
Motivarea opiniei separate
Examinând actele și lucrările dosarului, apreciem ca întemeiată în parte acțiunea dedusă judecății, pentru considerentele prezentate în continuare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de permanență, în conformitate cu necesitatea punerii în practică a normelor procedurale penale care reglementează materia arestării preventive și efectuarea perchezițiilor. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică o activitate de permanență în materie penală. Aceasta are ca efect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație, garantat de art. 25 din Constituție.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de permanență, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.11 din OG nr.38/2003, art. 13 din Legea nr. 138/1999, debitorii obligației profesionale de permanență (misiune permanentă) au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de permanență, unitățile bugetare fiind debitoare ale obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de permanență, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Cu privire la natura juridică a obligației de permanență a reclamanților, instanța reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de permanență reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de permanență de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de permanență, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de permanență în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de permanență constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de permanență.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de permanență, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de permanență, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de permanență, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de permanență, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de permanență. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de permanență la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de permanență.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de permanență este unul și același: efectul obligației de permanență impuse de lege pentru anumite categorii de personal, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de permanență, și anume existența obligației de permanență (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor sau a personalului auxiliar) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de permanență) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru permanență în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de permanență.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de permanență, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de permanență, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de permanență nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de permanență), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de permanență se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de permanență nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de permanență pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de permanență (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de permanență: îndeplinirea obligației de permanență, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de permanență, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de permanență prevăzut de art.11 din OG nr.38/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta este întemeiată.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, apreciem ca întemeiată în parte cererea reclamanților, în sensul acordării sporului salarial de permanență numai pentru zilele în care s-a
executat obligația de permanență (iar nu pentru întreaga lună), în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
ASISTENT JUDICIAR,
- -
Red.
Tehnored. 15 2008
Președinte:Ana DorianiJudecători:Ana Doriani, Manuela Stoica, Sebastian Nașcu Mihai Pașca Elena Truță
