Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 771/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 771
Ședința publică de la 23 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nelida Cristina Moruzi
JUDECĂTOR 2: Georgeta Pavelescu
JUDECĂTOR 3: Daniela
Grefier -
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție privind recursurile declarate de recurenții Ministerul Public - Parchetul De Pe Lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală A Finanțelor Publice I, împotriva sentinței civile nr. 106 din 11.11.2008 pronunțată de Curtea de APEL IAȘI, în dosarul nr-, intimat fiind:.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că dosarul este la al treilea termen de judecată, s- depus la dosar, prin serviciul de registratură, o cerere prin care intimatul solicită admiterea ca legală și temeinică a excepției invocată de A cu privire la declinarea competenței în favoarea S-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța, consultându-se respinge excepția de necompetență materială a Curții de APEL IAȘI invocată de având în vedere că dispozițiile OUG 75/2008 au fost declarate neconstituționale și faptul că potrivit art. 3 alin.4 și art. 2 alin. 1 lit."c" Cod proc. civilă Curtea de Apel este instanță de recurs în materia conflictelor de muncă.
Nemaifiind cereri de formulat și având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, instanța constată terminată cercetarea judecătorească și lasă cauza în pronunțare.
Ulterior deliberării,
INSTANȚA
Asupra recursurilor civile de față,
Prin cererea înregistrată la Curtea de APEL IAȘI cu nr. 600/45/23.07.2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând obligarea primilor doi pârâți la plata, actualizată în raport de indicele de inflație, a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 1.09.2000-1.10.2004, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare efectuării plății.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în perioada august 1998-septembrie 2002 îndeplinit funcția de procuror șef secție urmărire penală, anticorupție și criminalistică la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, iar în perioada 1.09.1992-1.10.2005 a ocupat funcția de șef serviciu al Parchetului Național Anticorupție
Pentru perioada 1.10.2004-1.10.2005, i s-a acordat acest spor prin sentința civilă nr. 309 din 27.02.2008 a Tribunalului Iași.
Potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
Deși era un drept câștigat, de natură să compenseze condițiile de muncă cu efecte negative asupra sănătății celor din sistem, textul a fost abrogat, fără justificare rațională, prin G nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
A fost invocată și decizia nr. 21 Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată la data de 10.03.2008 în dosarul nr. 5/2008, ca urmare a recursului în interesul legii formulat de procurorul general al României, precum și HG nr. 232/2005 prin care s-a recunoscut explicit discriminarea, ceea ce are ca efect ștergerea prescripției scurse.
Reclamantul a depus copii de pe înscrisuri.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Direcția Națională Anticorupție a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la drepturile solicitate, întemeindu-se pe dispozițiile art. 166 alin. 1 Codul muncii. Susține pârâta că, în prezenta cauză, nu a avut loc niciodată o recunoaștere a dreptului, în sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Pe fondul cauzei, se arată că art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost expres abrogat prin punctul 42 din OG nr. 83/2000.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă, întemeindu-se pe dispozițiile art. 1 alin. 1 și 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Față de obiectul cererii, pârâtul a solicitat "introducerea în cauză" a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, în calitate de ordonator secundar de credite.
Pe fondul cauzei, pârâtul a menționat decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar cu privire la plata drepturilor actualizate a arătat că nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Pârâtul a mai precizat că formulează cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, însă o atare cerere nu a fost depusă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat "precizări", prin care, citând dispoziții din nr.OUG 75/2008 și Ordinul comun nr. 1859/C/2484/26650/131/3774/C, se concluzionează că, dată fiind existența unor obligații clar stabilite prin actele normative arătate, nu se impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să oblige Ministerul Economiei și Finanțelor la ceea ce este deja obligat prin lege, solicitându-se admiterea excepției invocate prin întâmpinare și "scoaterea din cauză".
Prin întâmpinare, același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. S-a susținut că nu există raporturi juridice între pârât și reclamant, iar în conformitate cu dispozițiile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală, nu pot fi utilizate pentru finanțarea unui alt ordonator principal de credite. Mai mult, ordonatorul principal, Ministerul Justiției, nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăților solicitate.
Pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat "note de ședință" prin care, menționând decizia nr. 821 din 3 iulie a Curții Constituționale, a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 și să se respingă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant, care și-ar fi întemeiat-o pe dispozițiile OUG nr. 137/2000.
Prin sentința civilă nr106 din 11.11.2008 Curtea de APEL IAȘI respinge excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Public, și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Admite acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Obligă primii doi pârâți să plătească reclamantului diferențele de drepturi salariale cu titlu de spor de risc și solicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația de bază brută lunară, începând cu data de 01.09.2000 și până la data de 01.10.2004, în cuantum actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective.
Obligă Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării plăților la care primii pârâți au fost obligați prin această hotărâre.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Direcția Națională Anticorupție.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea constată următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor este neîntemeiată.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtului este justificată prin prisma dispozițiilor art. 1 din nr.OUG 22/2002 aprobată prin Legea nr. 288/2002, conform cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Nu s-a solicitat, așa cum arată pârâtul, obligarea la plata unor sume către reclamant, cu care, într-adevăr, pârâtul nu are raporturi juridice, și nici finanțarea, de către un ordonator principal de credite, a altui ordonator principal de credite. Ceea ce se solicită este alocarea, în buget, a sumele necesare efectuării plăților, în condițiile în care printre atribuțiile pârâtului, reglementate de Legea nr. 500/2002, se regăsește și coordonarea acțiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Neîntemeiată este și excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta Direcția Națională Anticorupție și pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile în care, prin pct. 3.2. Cap. VI Anexa 2 la HG nr. 232/2005, ce reglementează planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, se prevede plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești, aferente perioadei 2000-2004. Această prevedere echivalează cu o recunoaștere a drepturilor salariale solicitate, în conformitate cu dispozițiile art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958 și art. 166 alin. 2 Codul muncii, care a întrerupt cursul prescripției extinctive.
Pe fondul cauzei, se reține că, în perioada pentru care s-a solicitat plata sporului de 50%, reclamantul a avut calitatea de magistrat. Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
Salarizarea personalului din organele autorității judecătorești nu face parte din domeniile care se reglementează prin legi organice, prevăzute în art. 72 alin. 3 din Constituția României în vigoare la data adoptării nr.OG 83/2000, așa încât, potrivit art. 114 alin. 1 din Constituție, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, deci și în domeniul salarizării personalului din organele autorității judecătorești.
În aceste condiții, Parlamentul a adoptat Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să adopte ordonanțe în mai multe domenii, printre care și salarizarea. Astfel, potrivit art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
La data de 29 august 2000, în temeiul legii de abilitare, Guvernul a adoptat Ordonanța nr. 83 de modificare și completare a Legii nr. 50/1996.
Deși Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996, prin nr.OG 83/2000, art. 1, pct. 42, s-a prevăzut că art. 47 se abrogă. Conform art. 54 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, în vigoare la data adoptării nr.OG 83/2000, modificarea, completarea și abrogarea sunt evenimente legislative distincte, care pot interveni pe durata existenței unui act normativ. 2 prevede că evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv. Or, actul normativ ulterior de același nivel cu Legea nr. 50/1996 a fost Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul i-a fost delegată competența numai pentru două evenimente legislative, respectiv modificare și completare, nu și pentru abrogare.
În același sens, este și Decizia nr. 21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. 3 Cod proc. civilă, care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
În consecință, față de considerentele expuse, reținând că pretențiile reclamantului, care nu au natura juridică a unor despăgubiri acordate în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 137/2000, sunt întemeiate, se va admite cererea formulată, iar pârâții Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vor fi obligați la plata drepturilor salariale solicitate, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, în conformitate cu dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii, pentru asigurarea reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamant.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor va fi obligat să aloce fondurile necesare efectuării plăților dispuse prin prezenta hotărâre, așa încât cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâta Direcția Națională Anticorupție va fi respinsă.
În ceea ce privește cererea de "introducere în cauză" a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, în calitate de ordonator secundar de credite, formulată de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că terții pot fi atrași în procesul civil numai în condițiile prevăzute de art. 49-66 Cod proc. civilă, care nu reglementează și instituția "introducerii în cauză".
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Economiei și Finanțelor considerând-o nelegală și netemeinică.
1. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Direcția Națională Anticorupție, arată în susținerea recursurilor că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru perioada 01.09.2000-01.10.2004, reținând în mod netemeinic și nelegal că "prin Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost întrerupt cursul prescripției, începând să curgă un nou termen de la data pronunțării acesteia".
Acesta a înregistrat acțiunea în 23.07.2008, termenul de prescripție a dreptului la acțiune de trei ani prevăzut de art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii era împlinit pentru perioada solicitată.
Dreptul la acțiune cu privire la drepturi salariale precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor, conform art.166 alin.1, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
În speță, fiind vorba de prestații succesive ale debitorilor pârâți constând în plata lunară a sporului pretins de reclamant, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art.12 din Decretul nr.167/1958.
Mai motivează recurentul că, instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr.388 din 31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciază că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai arată recurentul că instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamanților.
Instanța de fond a reținut în mod greșit că dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
Or, dispozițiile legale care reglementează drepturile izvorâte din raporturile de muncă, atât din Codul muncii cât și din legile speciale, se completează cu cele ale Codului d e procedură civilă.
Potrivit art.60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.
Obligația de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.
În cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 pct.(1) din Legea nr.304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Mai mult, art.19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice - prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
2. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod proc. civilă, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Susține recurentul că nu există raporturi juridice între el și reclamantă, iar în conformitate cu dispozițiile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală, nu pot fi utilizate pentru finanțarea unui alt ordonator principal de credite. Mai mult, ordonatorul principal, Ministerul Justiției, nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăților solicitate.
Citând dispoziții din nr.OUG 75/2008 și Ordinul comun nr. 1859/C/2484/26650/131/3774/C, recurentul mai susține că, dată fiind existența unor obligații clar stabilite prin actele normative arătate, nu se impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să îl oblige ceea ce este deja obligat prin lege, solicitându-se admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii în contradictoriu cu acest pârât.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicita respingerea recursurilor ca nefondate.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs invocate și dispozițiile legale aplicabile Curtea reține următoarele:
1. În ceea ce privește recursurile pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Direcția Națională Anticorupție
Excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru perioada ianuarie este întemeiată și va fi admisă ca atare.
Potrivit dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. În același sens sunt și dispozițiile art. 166 alin. 1 Codul muncii, care prevăd că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Având în vedere dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, se constată că, în cazul prestațiilor succesive, cum sunt drepturile salariale, dreptul la acțiune pentru fiecare prestație se stinge printr-o prescripție deosebită.
Prin definiție, dacă prescripția are ca efect stingerea sau pierderea dreptului la acțiune ( în sens material), atunci dreptul trebuie să se fi născut. Pe de altă parte, însăși rațiunea prescripției - stimularea titularului dreptului sau sancționarea pasivității lui - nu subzistă în condițiile inexistenței dreptului la acțiune.
Prin acțiunea introductivă reclamantul a solicitat plata drepturilor salariale constând în sporul risc și suprasolicitare neuropsihică, actualizate în raport cu rata inflației la data plății pentru perioada 1.09.2000-1.10.2004.
În contextul dispozițiilor legale anterior menționate, prescripția începe să curgă de la data la care drepturile salariale erau datorate, deci de când s-a născut dreptul, iar nu de la data la care s-a pronunțat prin Decizia în interesul legii nr. 21/2008.
Aceasta deoarece deciziile pronunțate în interesul legii nu au efect întreruptiv de prescripție, scopul declarat al recursului în interesul legii fiind doar acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe teritoriul țării, în urma sesizării unor chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești și nu de recunoaștere a unor drepturi.
Prin urmare, față de data introducerii acțiunii 23.07.2008 reclamantul este îndreptățit să pretindă drepturi salariale doar într-un interval de 3 ani anterior introducerii acțiunii, conform art. 283 alin. 1 lit. c Codul muncii coroborat cu art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art.312 pr.civ va admite recursul și va modifica în parte sentința recurată.
2. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice:
Calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice este justificată prin prisma dispozițiilor art. 1 din nr.OUG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, conform cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Nu s-a solicitat, de către reclamantă, finanțarea de către un ordonator principal de credite, a altui ordonator principal de credite, ci alocarea, în buget, a sumele necesare efectuării plăților, în condițiile în care printre atribuțiile recurentului, reglementate de Legea nr. 500/2002, se regăsește și cea de coordonare a acțiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Nu se poate reține, așa cum susține recurentul, că este deja obligat de lege să aloce fondurile necesare plății drepturilor solicitate de reclamantă, deoarece, la data intrării în vigoare a nr.OUG 75/2008, sumele solicitate de reclamantă nu erau prevăzute într-un titlu executoriu.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art.312 pr.civ. va respinge recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr.106 din 11.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași,sentință pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Direcția Națională Anticorupție și în consecință:
Respinge, ca fiind prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Economiei și Finanțelor privind plata actualizată a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 01.09.2000 - 01.10.2004.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate care nu sunt contrare prezentei decizii.
Respinge recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva aceleași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică,azi, 23.06.2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, - |
Red/Tehnored
07.07.2009, 2 ex
Curtea de APEL IAȘI Judecători:-
Președinte:Nelida Cristina MoruziJudecători:Nelida Cristina Moruzi, Georgeta Pavelescu, Daniela
