Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 811/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi salariale -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 811
Ședința publică din data de 5 iunie 2009
PREȘEDINTE: Andrieș Catrinel
JUDECĂTOR 2: Gheorghiu Neculai
JUDECĂTOR 3: Timofte Cristina
Grefier - -
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții: -, cu domiciliul ales la Curtea de APEL SUCEAVA, împotriva sentinței nr. 953 din 8 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă (dosar nr-).
Dezbaterile cauzei au avut loc la data de 4 iunie 2009, concluziile fiind consemnate în încheierea din acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea a fost amânată pentru astăzi, 5 iunie 2009.
După deliberare,
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin acțiunea adresată Tribunalului Suceava - Secția civilă și înregistrată la data de 28 martie 2008, reclamanții -, - -, au chemat în judecată pe pârâții Curtea de APEL SUCEAVA, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând obligarea primilor doi pârâți la calcularea și plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu luna octombrie 2004 până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii; obligarea acestora la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și plata acestui spor pe viitor și obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății despăgubirilor.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că judecătorii, funcționarii publici și personalul auxiliar de specialitate care lucrează cu documente clasificate nu beneficiază de spor de confidențialitate, în timp ce alte persoane, de exemplu cei din Ministerul Apărări Naționale, Ordine Publică și siguranță Națională, aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ, beneficiază de acest spor.
Pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, ca nefondată.
Pe fond, pârâtul a arătat că discriminarea invocată de reclamanți în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe, primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective.
Prin sentința nr. 953 din 8.05.2008 a Tribunalului Suceava - Secția civilă, s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului - -.
S-a respins acțiunea pentru plata drepturilor aferente perioadei octombrie 2004 - 28.03.2005, ca fiind prescrisă.
S-a respins acțiunea reclamanților -, ca nefondată.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, instanța de fond a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 283 lit. c din Codul muncii și cum reclamanții au solicitat plata despăgubirilor constând în sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna octombrie 2004, iar cererea de chemare în judecată a fost adresată instanței la data de 28.03.2008, s-a apreciat că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată în ce privesc pretențiile reclamanților pentru perioada octombrie 2004 - 28.03.2005.
Pe fondul cauzei, instanța de fost a reținut că acțiunea reclamanților este nefondată pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate - precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Potrivit art. 1 alin. 3 din OG 137/2000, exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoane aflate în situații comparabile.
Pentru a aprecia dacă situația magistraților este comparabilă cu cea a funcționarilor publici, demnitarilor și a altor salariați care beneficiază de sporul de confidențialitate, sunt relevante în cauză dispozițiile Legii 303/2004 privind Statutul magistraților, ale Legii 304/2004 privind organizarea judiciari, ale Legii 444/2006, ale OG 137/2000, OG 6/2007 și ale Legii 656/2002.
Din examinarea acestor acte normative se desprinde concluzia că există deosebiri atât în ceea ce privește atribuțiile de serviciu, ocuparea funcției, carierea profesională astfel încât nu putem vorbi de persoane aflate în situații "comparabile".
În acest sens s-a pronunțat și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr. 232 din 29.08.2007 potrivit căreia nu există un tratament discriminatoriu între situația magistraților și celelalte categorii de persoane care gestionează informații clasificate în privința acordării sporului de confidențialitate.
Ca urmare, nefiind vorba de situații comparabile și nici de discriminare, acțiunea reclamanților, întemeiată pe dispozițiile OG 137/2000, este nefondată.
Relevantă din acest punct de vedere este și decizia nr. 239 din 05.06.2003 a Curții Constituționale care menționează că, în considerarea condițiilor specifice de numire, funcționare și eliberare din funcție dar mai ales a atribuțiilor profund diferite pe care le au anumite categorii de persoane, legiuitorul poate stabili drepturi diferite, drepturi care sunt indisolubil legate de rolul, răspunderea, complexitatea și privațiunile inerente fiecărei funcții în parte și fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere principiului egalității reglementat de art. 16 din Constituție și de reglementările internaționale.
Ca urmare, în temeiul art. 281 și următoarele din Codul muncii, instanța a respins cererea ca nefondată.
Împotriva sentinței nr. 953 din 8.05.2008 a Tribunalului Suceava - Secția civilă, reclamanții au declarat recurs.
În motivarea acestei căi de atac recurenții au avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, trebuie cercetată situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, public în Oficial al Comunităților Europene nr. din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind:datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului, veniturile salariale, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.).
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptul îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art.3 din OG nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din OG nr.19/2006, art.15 alin.1 din OG nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656&2002, art.15 alin.1 din OG nr.64&2006, art.13 din OG nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate reclamanților, consideră că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației instituției bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzător îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci, reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii reclamanților, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce prestează activitate lucrativă, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul socio-profesionale.
Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al. "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat acordarea sporului de confidențialitate nu datorită faptului că nu au îndeplinit condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție);art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 din această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carte socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La lin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate:îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în esență, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din OG nr.- coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea se poate considera întemeiată, mai cu seamă ca Ministrul Justiției în mod tacit a achiesat la opinia că este imperios necesară modificarea legislației pentru a stinge discriminarea privind neacordarea sporului de confidențialitate prin simplul fapt că în toate proiectele de modificare a legii salarizării personalului din unitățile de justiție acest spor este introdus atât cu privire la judecători cât și la grefieri.
Cât privește decizia nr.318/2007 a Consiliului Director al CNCD se reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Examinând recursul de față, curtea îl constată întemeiat pentru considerentele ce se vor reține în continuare.
Astfel, prin decizia nr. 46 din 15.12.2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată ca urmare a unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul General, s- constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenții judiciari și personalul auxiliar de specialitate au dreptul de un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Această decizie este obligatorie pentru instanțe, în temeiul prevederilor art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Față de cele de mai sus, Curtea, având în vedere prevederile art. 312 alin. 1 și 2 din Codul d e procedură civilă, va admite recursul reclamanților, va modifica sentința recurată în parte și, în rejudecare, va admite acțiunea reclamanților.
- obliga pârâții Curtea de APEL SUCEAVA și Ministerul Justiției la calcularea și plata în favoarea reclamanților a sporului de confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară, începând cu data de 31.03.2005 până în prezent și pentru viitor.
- obliga pârâta Curtea de APEL SUCEAVA să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
- obliga pârâtul Ministerul Finanțelor Publice B să aloce fondurile necesare plății sporului de confidențialitate de 15% către reclamanți.
Se vor menține celelalte dispoziții de ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții -, împotriva sentinței nr. 953 din 8 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă (dosar nr-).
Modifică în parte sentința recurată și, în rejudecare:
Admite acțiunea reclamanților -,.
Obligă pârâții Curtea de APEL SUCEAVA și Ministerul Justiției la calcularea și plata în favoarea reclamanților a sporului de confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară începând cu data de 31.03.2005 și până în prezent, și pentru viitor.
Obligă pârâta Curtea de APEL SUCEAVA să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Obligă pârâtul Ministerul Finanțelor Publice B să aloce fondurile necesare plății sporului de confidențialitate de 15% către reclamanți.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 05 iunie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Tehnodact.
2 ex. 29.06.2009
jud.fond:
.
Președinte, Judecători, Grefier,
OPINIE SEPARATĂ
Analizând decizia atacată în raport de motivele invocate în declarația de recurs apreciez că se impune respingerea recursului ca nefondat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la art.14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Pentru ca o anumită faptă să constituie o măsură discriminatorie, trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv existența unui tratament diferențiat pe un criteriu de discriminare prev. de art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000 republicată, lipsa de justificare obiectivă a acestui tratament și existența scopului de restrângere sau înlăturare a unui drept recunoscut de lege.
În speță, discriminarea la care fac referire reclamanții rezultă din lege și nu din modul de interpretare și aplicare a acesteia.
Astfel, baza legală a acordării sporului de confidențialitate lipsește, neexistând niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul magistraților de a primi sporul de confidențialitate.
Pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să existe recunoașterea prin lege a folosinței sau exercitării dreptului, astfel încât o anumită categorie - cea discriminată - să se afle într-o situație identică cu persoanele care se bucură de un anumit drept.
Art.16 din Constituția României consacră principiul egalității cetățenilor în fața legii și autorităților publice, această egalitate incluzând și domeniile în care persoanele își desfășoară activitatea, nefiind admisă nicio discriminare între salariați, care trebuie, în condiții identice, tratați în mod identic.
Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională, prin decizia nr.239 din 5 iunie 2003, statuat că nu se aduce atingere principiului egalității, reglementat de art.16 din Constituție și de tratatele internaționale, prin stabilirea de către legiuitor, în considerarea atribuțiilor profund diferite pe care le au anumite categorii de persoane, a unor drepturi diferite în favoarea acestora, drepturi indisolubil legate de rolul, răspunderea, complexitatea și privațiunile inerente fiecărei funcții în parte.
Categoria de informații pentru gestionarea cărora se acordă sporul de confidențialitate la care se referă actele normative invocate de reclamanți o reprezintă informațiile clasificate (Legea nr.656/2002, OUG nr.27/2006 etc), acestea fiind diferite de cele la care se referă Hotărârea nr.328/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Codului deontologic al magistraților. Informațiile clasificate au un regim special reglementat de Legea nr.182/2002 și sunt definite ca "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate." Importanța informațiilor cu caracter secret se reflectă și în cuantumul sporului de confidențialitate, pe care legiuitorul l-a prevăzut diferit de la o categorie de salariați la alta, având valori de 30%, 15% din indemnizație sau chiar mai puțin.
Curtea Constituțională a statuat, în acord cu soluțiile pronunțate în manieră constantă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că legiuitorul este în drept să diferențieze indemnizațiile și salariile din sectorul bugetar, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții, putând opta pentru instituirea anumitor sporuri la salariile de bază, menționate mai sus, fără a genera o situație de discriminare și fără a încălca principiul egalității în drepturi.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii, ori reglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii, nu sunt împrejurări ce pot fi apreciate din punct de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Admiterea pretențiilor reclamanților nu ar reprezenta altceva decât o legiferare pe cale judiciară a unor drepturi salariale, cu încălcarea voinței legiuitorului.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1325 din 4.12.2008, a constatat că dispozițiile OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Reclamanții - intimați au invocat, în sprijinul pretențiilor lor, prevederi din Codul muncii, Constituție și tratate internaționale, însă acestea consacră drepturi fundamentale și principii generale, transpuse în plan legislativ prin mai sus amintita Ordonanță nr. 137/2000, act normativ la care au făcut referire anterior.
Dat fiind faptul că decizia nr.46 din 15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată ca urmare a promovării unui recurs în interesul legii și dată publicității printr-un comunicat al Biroului de informare și relații publice al instanței supreme, nu este în acest moment motivată și publicată în Monitorul Oficial, așa cum prevăd dispozițiile art.329 alin.2 Cod procedură civilă, prezenta opinie separată nu a avut în vedere, pentru motivul arătat, dezlegarea problemei de drept hotărâtă de această instanță.
Judecător,
- -
Președinte:Andrieș CatrinelJudecători:Andrieș Catrinel, Gheorghiu Neculai, Timofte Cristina
