Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 922/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - dr. salariale ale pers. din just. -
ROMANIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 922
Ședința publică din 18 iunie 2009
PREȘEDINTE: Biciușcă Ovidiu
JUDECĂTOR 2: Surdu Oana
JUDECĂTOR 3: Maierean Ana
Grefier - -
Pe rol, judecarea recursului formulat de reclamanții -, --, G, G-, -, -, toți cu domiciliul ales la Tribunalul Suceava, cu sediul în S,-, împotriva sentinței nr. 22 din 10 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL SUCEAVA - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr-.
La apelul nominal au lipsit reclamanții recurenți -, --, G, G-, -, - și reprezentanții pârâților intimați: Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Suceava, Curtea de APEL SUCEAVA și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța constatând recursul în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată că reclamanții -, --, G, G-, -, - au chemat în judecată Ministerul Justiției, Tribunalul Suceava și Curtea de APEL SUCEAVA, pentru ca pe baza probelor administrate în proces, în contradictoriu și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să li se acorde despăgubiri reprezentând drepturile salariale rezultate din diferența dintre salariul încasat și cel prevăzut în Anexa I lit. A pct. 6-13 ale OUG nr. 27/2006, corespunzător funcțiilor exercitate de fiecare dintre ei, începând cu data de 1.11.2007 până la zi și în continuare până la încetarea stării de discriminare, sume ce urmează să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, respectiv:
- pentru -, diferența dintre drepturile de natură salarială cuvenite reclamantului calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 23 și respectiv drepturile de natură salarială primite efectiv de reclamant calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 17;
- pentru -, G, G, și, diferența dintre drepturile de natură salarială cuvenite reclamanților, calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 19 și respectiv, drepturile de natură salarială primite efectiv de reclamanți, calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 15;
- pentru și -, diferența dintre drepturile de natură salarială cuvenite reclamanților calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 19 și respectiv drepturile de natură salarială primite efectiv de reclamanți calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 13,5;
- pentru, diferența dintre drepturile de natură salarială cuvenite reclamantei calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 21,5 și respectiv drepturile de natură salarială primite efectiv de reclamantă, calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 16 - pentru perioada 23.01.2008 - 23.07.2008; iar pentru restul perioadei drepturile de natură salarială cuvenite reclamantei, calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 19, respectiv drepturile de natură salarială primite efectiv de reclamantă calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 15;
- pentru diferența dintre drepturile de natură salarială cuvenite reclamantei calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 21,5 și respectiv drepturile de natură salarială primite efectiv de reclamantă calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 16;
- pentru și - diferența dintre drepturile de natură salarială cuvenite reclamanților calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 19 și respectiv drepturile de natură salarială primite efectiv de reclamanți, calculate în funcție de coeficientul de multiplicare 17;
În motivare reclamanții au relevat că, în fapt, prin Hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că prevederile art. 28 alin. 4 din OUG nr.24/2004, modificată prin Legea nr. 601/2004 și ale art. 24 din Legea nr. 508/2004 au instituit o discriminare directă dintre ei și magistrații judecători și magistrații procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Legalitatea acestei hotărâri a fost recunoscută și prin Decizia nr. VI nr. 15.01.2007pronunțată de ICCJ, în Secțiile Unite, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, decizie care, potrivit art. 329 alin. ultim pr.civ. este obligatorie pentru instanțele de judecată.
De aceea, în expunerea de motive preliminară din OUG nr. 27/2006 s-a justificat necesitatea unei salarizări adecvate și nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor, măsură prevăzută și în capitolul VI pct. 33 din "planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005- 2007", având ca termen de finalizare luna decembrie 2005. Obiectivul menționat a vizat eliminarea tuturor inegalităților existente în sistemul de salarizare a magistraților determinat de acordarea unor sporuri numai în favoarea unor procurori și judecători în detrimentul altora.
Noua modalitate de salarizare, concretizată inițial prin adoptarea OUG nr. 27/2006 și apoi prin emiterea Legii nr. 45/2007, în loc să înlăture această discriminare directă, a adâncit-o și mai mult, prin stabilirea unui coeficient de ierarhizare superior în favoarea magistraților procurori din structurile menționate, deși are ca obiect principal eliminarea a oricărei forme de discriminare în ceea ce privește modalitatea de acordare a drepturilor salariale cuvenite magistraților.
Astfel, deși actualul sistem de salarizare trebuie să dea eficiență corespunzătoare prevederilor art. 2 din OUG nr. 27/2006 aprobată, completată și modificată prin Legea nr. 45/2007 în sensul că "salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora și ale magistraților asistenți se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, de complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal", actele normative criticate sporesc nejustificat importanța și calitatea activității desfășurate de procurorii din cadrul A și a, prin salarizarea acestora potrivit criteriilor 6-13 de la lit. A din anexa I la acestea, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii. Această grilă de salarizare stabilește în favoarea categoriei de salariați menționată un coeficient de multiplicare cuprins între 19-23, în timp ce judecătorul cu grad de tribunal care judecă în primă instanță un dosar instrumentat de un astfel de procuror - iar prin actul său de judecată efectuează controlul urmăririi penale - este salarizat cu un coeficient de multiplicare de doar 15. Diferența importantă nu este motivată în nici un fel cu obiectivitate dacă se are în vedere faptul că potrivit art. 11 alin. 2 din OUG nr. 27/2006 procurorii din cadrul acestor structuri beneficiază în plus "și de drepturile stabilite expres pentru aceștia, prin alte acte normative".
În această situație, este firesc ca atât magistrații procurori care efectuează urmărirea penală, cât și magistrații judecători care soluționează aceleași cauze pe fond, să aibă același nivel de salarizare.
În ceea ce îi privește pe procurorii din cadrul DNA și DIICOT, reclamanții mai susțin că pentru ei există o excepție lipsită de orice fundament deoarece, deși instrumentează în mod curent cauze a căror competență de soluționare în fond revine tribunalului și chiar judecătoriei, au același nivel de salarizare ca și procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ, contravenind astfel criteriilor prevăzute de art. 73 din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora stabilirea drepturilor judecătorilor și procurorilor - inclusiv drepturile salariale prevăzute la art. 74 - se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea și complexitatea funcției de judecător și procuror, de interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de lege pentru aceste funcții și urmărește garantarea independenței și imparțialității acestora.
Ori, potrivit art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006, procurorii din cadrul DNA și DIICOT sunt salarizați numai în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii, indiferent de gradul profesional deținut, în condițiile în care potrivit art. 43 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, promovarea judecătorilor și procurorilor la instanțele și parchetele ierarhice superioare se face numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente.
Au mai susținut reclamanții că, deși scopul urmărit - reducerea neîntârziată a fenomenului de corupție - este legitim, metoda de atingere acestuia nu este una adecvată. S-a invocat în acest sens și practica Curții Constituționale, care în considerentele Deciziei nr. 20/2.02.2000 a reținut jurisprudența îndelungată a Curții Europene a Drepturilor Omului (cazul Marks contra Belgiei, 1979) ce statuează că "în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă", iar prin Decizia nr. 1/8.02.1994 a stabilit că "un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.
Tot astfel, prin Decizia nr. 135/5.11.1996 Curtea Constituțională a reținut că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite".
Reclamanții au considerat că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă deoarece în conformitate cu prevederile art. 1 din OUG nr. 22/2002 executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli în care se încadrează obligație de plată respectivă și, deci, el trebuie să aloce sumele datorate, care să figureze în bugetul Ministerului Justiției.
În concluzie, reclamanții au solicitat a se constata că prevederile legale criticate instituie o discriminare directă, potrivit art. 2 alin. 1 și 2 din OG nr. 137/2000, modificată și completată, sens în care, prevalându-se de art. 27 din actul normativ citat, au solicitat anularea situației create, prin acordarea despăgubirilor corespunzătoare, prevăzute în petitul cererii de chemare în judecată, începând cu data intrării în vigoare a OUG nr. 27/2006 până la zi și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație la data executării efective.
Prin întâmpinare, Ministerul Justiției a ridicat excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece nu are legal posibilitatea de a întreprinde acte de discriminare, de vreme ce nu el adoptă actele normative despre care este vorba, ci Parlamentul sau Guvernul României.
Pe fondul cauzei, a învederat că acțiunea nu este întemeiată întrucât indemnizația judecătorilor și procurorilor se stabilește în funcție de nivelul instanței sau al parchetului.
Or, potrivit art. 1 din Legea nr. 508/2004, DIICOT constituie o structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
De asemenea, potrivit art. 11 (1) din OUG nr. 27/2006, modificată și completată prin Legea nr. 45/2007, procurorii din cadrul DNA și cei din cadrul DIICOT sunt salarizați potrivit pct. 6-13 lit. A din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați, potrivit legii. Salarizarea acestora este similară procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin sentința civilă nr. 22 din 10 noiembrie 2008, Curtea de APEL SUCEAVAa respins, ca nefondată, excepția calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și, ca nefondată, acțiunea reclamanților.
Pentru hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepția ridicată de Ministerul Justiției nu este fondată pentru că el asigură buna organizare și administrare a justiției, ca serviciu public (art. 1 din HG nr. 83/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției).
Acțiunea reclamanților nu este fondată întrucât, instanța nu are competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară, sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
De altfel, Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 818-819-820 și 821 din 3 iulie 2008 (Monitorul Oficial I nr. 537 din 16 iulie 2008) a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul simetric invers.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs reclamanții care, au criticat soluția ca fiind nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul Muncii, și solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată.
În dezvoltarea recursului, reclamanții au arătat că în virtutea principiului nondiscriminării, persoanele care au aceleași obligații și interdicții profesionale nu pot fi tratate diferit, deci recunoașterea tuturor drepturilor aferente profesiei și pentru ei, se impune cu necesitate imperativă, deoarece se află într-o situație analogă cu categoriile de personal din sistemul justiției care au primit niște drepturi superioare.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul Muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Astfel, principiul "egalității de tratament" în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație, a depunerii unei activități în muncă într-o funcție cel puțin similară, dacă nu identică, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Examinând recursul, care în drept se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9, 3041din Codul d e procedură civilă, prin prisma actelor dosarului, Curtea constată că acesta nu este întemeiat.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au indicat ca temei juridic în susținerea pretențiilor, dispozițiile OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, care însă, prin sintagmele inserate de legiuitor, referitoare la "exercitarea drepturilor enunțate", ori "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" - art. 2 al. 1, guvernează modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, fără a urmări examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
Prin urmare, modul de stabilire, prin lege, a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale, în mod diferit față de alte categorii, ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte ce țin de statutul profesional al unei categorii, nu reprezintă o chestiune ce poate fi apreciată din punct de vedere al discriminării, depășind astfel cadrul legal reglementat prin OG137/2000.
În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 (publicate în Monitorul Oficial nr. 537/16.07.2008), reținând că "prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 al. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor normelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze, ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."
A mai reținut Curtea Constituțională că, "un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. 1, în conformitate cu care, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, modificată și completată, această Direcție reprezintă o structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, ca atare, salarizarea procurorilor care își desfășoară activitatea în cadrul DIICOT trebuie să fie identică cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
De asemenea, în baza disp. art. 11 alin. 1 din OUG27/2006 modificată și completată prin Legea 45/2007 "procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit nr. crt. 6 - 13 lit. A din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii."
Pe de altă parte, având în vedere faptul că procurorii de la DNA și DIICOT ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, competența de soluționare a dosarelor instrumentate de acești procurori putând reveni inclusiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod evident, criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz, este cel al nivelului instanței sau al parchetului.
În concluzie, sunt nejustificate pretențiile reclamanților privind acordarea unor drepturi salariale suplimentare, nereglementate de legiuitor, întrucât, pronunțând o astfel de hotărâre, instanța și-ar depăși competența și atribuțiile conferite de Constituție, legiferând acordarea unui drept, care nu este prevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a judecătorilor, așa încât actele normative la care au făcut trimitere reclamanții în memoriul de recurs nu au relevanță în speță.
În considerarea celor reținute, apreciind soluția atacată ca fiind legală și temeinică, neexistând nici din oficiu motive de casare, Curtea, în baza art. 312 al. 1, 3041din Codul d e procedură civilă va respinge recursul, ca nefondat.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții reclamanții -, --, G, G-, -, -, toți cu domiciliul ales la Tribunalul Suceava, cu sediul în S,-, împotriva sentinței nr. 22 din 10 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL SUCEAVA - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 iunie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud.
Dact.
Ex. 2
13.07.2009
Președinte:Biciușcă OvidiuJudecători:Biciușcă Ovidiu, Surdu Oana, Maierean Ana
