Drepturi salariale (banesti). Decizia 1006/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1006
Ședința publică din 16 iunie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului formulat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 5/14.08.2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată și pârâții intimați Ministerul Finanțelor Publice și Tribunalul Arad, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă, cauza este lăsată în pronunțare.
CURTEA,
Reclamanta a chemat în judecată pârâții: Ministerul Justiției, Tribunalul Arad și Ministerul Finanțelor Publice B, solicitând obligarea acestora în solidar la plata, actualizată, a sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50%, calculat din salariul de bază brut lunar, începând cu 1 aprilie 2004 - 1 februarie 2007, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/19969 republicată,,pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Pentru personalul auxiliar de specialitate au rămas în vigoare dispozițiile Legii nr. 50/1996, aceste dispoziții fiind abrogate abia la intrarea în vigoare a G nr. 8/2007, ordonanță ce reglementează salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor și parchetelor.
Mai mult, reclamanta a învederat instanței că la data stabilirii acestui drept, în baza art.47 din Legea nr.50/1996, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință care rezidă din condițiile în care personalul din justiție își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate de acesta ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Condiții asemănătoare de risc și suprasolicitare neuropsihică sunt prevăzute în lege și în ce privește activitatea personalului auxiliar de specialitate, respectiv grefierii. Aceste condiții nu s-au schimbat crescând cerințele înfăptuirii actului de justiție în condiții de calitate și eficiență.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, motivând că textul de lege - art.47 din Legea nr.50/1996, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, s-a aflat în vigoare de la data de 01.10.2000, când a fost emisă OG nr. 83/2000 care a abrogat în mod expres acest articol.
Prin urmare, reclamanta susține în mod greșit că art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat odată cu adoptarea OUG nr.177/2000 - privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, întrucât din dispozițiile art.50 alin.2 din acest act normativ reiese că nu se face referire la abrogarea dispozițiilor art.1 indice 1 din Legea nr.50/1996, dispoziții care se referă la indemnizațiile pentru magistrați și alte categorii de personal din organele autorității judecătorești, precum și la valoarea de referință sectorială în funcție de care se calculează aceste indemnizații și nu face nici o referire la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, tocmai pentru că acesta a fost abrogat în mod expres odată cu adoptarea OG nr. 83/2000 care la art. 42 prevede că: art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat în mod expres prin art.1 pct.42 din OG nr. 83/2002, deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 177/2002.
A mai arătat pârâta că pretențiile reclamantei de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu are nici o bază legală, în prezent statutul magistraților fiind reglementat de Legea nr. 303/2004, iar salarizarea acestei categorii de personal se realizează în baza OUG nr. 27/2006, acte normative care nu prevăd acest spor și care reprezintă de fapt o problemă de legiferare, aparținând doar legiuitorului.
Totodată a mai arătat că abrogarea dispozițiilor legale care prevedeau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică magistraților și personalului auxiliar de specialitate, precum și a sporului de 3% pentru ședințele de judecată constituie o problemă de legiferare.
Prin întâmpinarea formulată, A, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui minister, considerând că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi confundat cu Statul Român și nici cu bugetul acestuia pentru a fi obligat la plata salariilor magistraților. Acesta nu poate fi obligat altor instituții și că nu poate vira și utiliza fonduri pentru finanțarea unui altui ordonator principal de credite.
A mai invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, arătând că este competentă să soluționeze pricina Curtea de Apel București, față de dispozițiile art.36 alin.2 din OUG nr.27/24.03.2006, iar pe fond, respingerea acțiunii ca inadmisibilă motivând că textul de lege - art.47 din Legea nr.50/1996, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, s-a aflat în vigoare de la data de 01.10.2000, când a fost emisă OG nr.83/2000 care a abrogat în mod expres acest articol.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată motivat de faptul că acțiunea se întemeiază pe un text de lege abrogat.
Prin sentința civilă nr. 5 din 14.08.2008, Curtea de Apel Timișoaraa admis acțiunea intentată de reclamanta împotriva pârâților Ministerul Justiției B și Tribunalul Arad, și i-a obligat pe aceștia să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, cu începere de la 1.04.2004 și până la 1.02.2007, actualizată cu rata inflației până la momentul efectuării plății.
De asemenea a excepția vizând lipsa legitimării procesuale pasive și a respins acțiunea intentată de reclamanta, împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor B, și a respins excepția vizând prescripția extinctivă, invocată de pârâtul Ministerul Justiției
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constat următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice, se constată că este întemeiată, acest minister fiind chemat în judecată în calitate de pârât, pentru a răspunde în solidar alături de ceilalți pârâți, nefiind chemat în judecată pentru alocarea fondurilor necesare plății drepturilor bănești, iar atribuția în angajarea și salarizarea reclamanților aparține Ministerului Justiției, raportul de muncă existând între reclamantă și această instituție, fără ca Ministerului Finanțelor Publice să fie implicat în vreun fel.
Reținând că Ministerului Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, în baza art. 137 Cod procedură civilă, Curtea va admite excepția invocată, urmând ca acțiunea să fie respinsă față de acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 prevăd că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul brut de bază lunar.
Abrogarea prin art.42 al.83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, a art.47 din Legea nr.50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
În legătură cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, prin decizia nr. XXI (21) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii, iar potrivit acestei decizii, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
Față de dispozițiile acestei decizii, instanța va admite în parte acțiunea, obligând pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Arad, să plătească reclamantei, în solidar, drepturile salariale reprezentând sporul de risc și de suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, calculat din salariul de bază brut lunar, începând cu noiembrie 2004 și până la data de 1 septembrie 2006, și în continuare, începând cu această dată și până la data pronunțării prezentei hotărâri, pe pârâții: Ministerul Justiției, în solidar cu Tribunalul Arad având în vedere faptul că de la această dată, reclamanta este salariată în cadrul Tribunalul Arad, făcând parte din personalul auxiliar de specialitate al acestei instanțe.
În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii, art. 998, art. 999 și 1000 alin. 3 Cod civil, sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.
Prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de 50% a constituit un drept salarial câștigat, prin art.50 din OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art.47 din Legea nr.50/1996.
legislativă astfel sesizată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nici o penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
Împotriva sentinței susmenționate a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției.
În motivarea recursului declarat, pârâtul a arătat că prin dispozitiv, instanța a obligat pârâții la plata sporului începând din data de 01.04.2004 și până la 01.02.2007, iar în considerente a menționat că va obliga la plata sporului începând din noiembrie 2004 și până la data de 01.09.2006, și în continuare.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 din Codul d e procedură civilă.
Legal citată, intimata nu a depus întâmpinare.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit disp. art. 3041.pr.civ. și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurent, Curtea cu majoritatea membrilor completului de judecată, constată întemeiat recursul pentru următoarele motive:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamantă existența unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 26.11.2007, sancțiunea prescrierii dreptului reclamantei de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Având în vedere cele expuse, Curtea cu majoritatea voturilor membrilor completului de judecată, în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 5/14.08.2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii pentru perioada 1.04.2004-25.11.2004 ca fiind prescris dreptul material la acțiune, și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Curtea va menține în rest celelalte dispoziții, respectiv obligarea pârâților la plata sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul lunar brut pentru perioada 26.11.2004-1.02.2007, actualizată cu rata inflației până la momentul efectuării plății
În ceea ce privește motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, invocat de recurent, Curtea constată că nu există contrarietate între considerente și dispozitiv, data de 1.09.2009 trecută în considerente fiind rezultatul unei erori materiale și nu de judecată, aceasta rezultând din analizarea unitară a considerentelor sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 5/14.08.2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-.
Modifică sentința recurată în sensul că respinge acțiunea reclamantei pentru perioada 1.04.2004-25.11.2004.
Menține în rest celelalte dispoziții, respectiv obligarea pârâților la plata sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul lunar brut pentru perioada 26.11.2004-1.02.2007, actualizată cu rata inflației până la momentul efectuării plății
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 iunie 2009.
p. PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
în concediu de odihnă,
PREȘEDINTE SECȚIE.
GREFIER,
- -
Notă - Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul respingerii recursului.
Red. / 02.07.2009
Tehnored / 02.-/2 ex
Prima instanță: și - Curtea de Apel Timișoara
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
