Drepturi salariale (banesti). Decizia 1027/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1027/R-CM
Ședința publică din 27 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII și MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.150/F-CM din data de 30 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Curtea constată că dezbaterile în fond asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din data de 20 mai 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și se retrage pentru deliberare.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față:
Constată că, prin acțiunea înregistrată sub nr-, pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanții -, -, -, au chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Ministerul Justiției, Tribunalul București, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiției și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îi oblige pe pârâți la acordarea creșterilor salariale prevăzute de nr.OG19/2007, în trei etape: cu 5% începând cu 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007; 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, și la care să fie aplicate și dobânda legală aferentă; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că prin nr.OG6, 8, 10 și 11/2007 s-au prevăzut creșteri salariale pentru anumite categorii de salariați bugetari, iar de la aceste creșteri au fost exceptați magistrații.
Apreciază reclamanții că în acest fel s-a produs o discriminare, încălcându-se în acest fel dispozițiile nr.OG137/2000, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din nr.1 la Convenția Europeană.
Prin întâmpinarea formulată (filele 81-84), pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că nu are calitate de angajator față de reclamanți și că raportul juridic de serviciu este creat între aceștia și ceilalți pârâți. Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și ai proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002.
A mai arătat pârâtul că Legea bugetului de stat nu poate fi modificată decât printr-o lege, pârâtul neavând atribuții în acest sens.
Prin întâmpinarea formulată (filele 100-103), pârâtul Ministerul Justiției a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, arătând că discriminarea la care fac referire reclamanții în acțiune rezultă din lege și nu din modul de interpretare și de aplicare a acesteia, or Ministerul Justiției nu are atribuții de legiferare, ci doar de aplicare a legilor în vigoare.
Același pârât a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, s-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești.
Pârâtul a susținut că reglementarea printr-un act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000, iar exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau o ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, există numai posibilitatea invocării excepției de neconstituționalitaate a acelor prevederi legale într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești.
A mai susținut pârâtul Ministerul Justiției că nu poate fi reținută discriminarea reclamanților în raport cu alte categorii profesionale, întrucât nu se află într-o situație similară sau comparabilă cu a acestora.
Prin întâmpinarea formulată (filele 104-111), Guvernul României a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, arătând că, potrivit art.10 din Legea nr.554/2004, această competență aparține secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, sens în care dispun și dispozițiile art.3 pct.1 Cod procedură civilă.
Același pârât a invocat excepția lipsei capacității juridice civile a Guvernului României, arătând că acest pârât este organ colegial, fără personalitate juridică, alcătuit din Primul Ministru, miniștrii și alți membrii și poate să stea în justiție în calitate de pârât numai în litigiile de contencios administrativ atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă în exercitarea atribuțiilor și competențelor sale legale. Potrivit prevederilor constituționale și celor ale Legii nr.90/2001, raporturile juridice în care participă Guvernul României nu pot fi de natură civilă, ci numai raporturi administrative, care se, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voință a acestui organ, făcută în exercitarea atribuțiilor și competențelor stabilite de lege.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că dispozițiile legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată se referă la alte categorii de salariați și nu pot fi extinse asupra judecătorilor și procurorilor.
Pe de altă parte, răspunderea autorităților administrației de stat pentru prejudiciul cauzat prin actele lor ilegale, urmează a fi analizată și stabilită exclusiv prin raportare la normele speciale ale dreptului administrativ, având o altă natură juridică. Conform art.109 din Constituția României, cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.
Prin întâmpinarea formulată (filele 117-123), pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, arătând că potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, această competență revine Judecătoriei Pitești.
De asemenea, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, arătând că nr.OG10/2007 are în vedere alte categorii de salariați și că nu suntem în prezența unei discriminări, deoarece acordarea creșterilor salariale numai anumitor categorii profesionale nu reprezintă o "excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie etc.", așa cum prevede nr.OG137/2000.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive față de pârâții care nu au calitatea de salariați ai Consiliului Superior al Magistraturii.
De asemenea, a solicitat respingerea acțiunii, arătând că drepturile salariale ale magistraților sunt expres stabilite într-un act normativ cu caracter special față de nr.OG10/2007 și că nu există o dispoziție legală care să prevadă dreptul la aceste creșteri salariale și în favoarea magistraților.
Prin încheierea din data de 25.06.2008, în temeiul art.I alin.1 coroborat cu art.II alin.2 din nr.OUG75/2008, tribunalul a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre soluționare Curții de APEL PITEȘTI, instanță pe rolul căreia a fost înregistrată la data de 11.07.2008.
Prin cererea de intervenție în interes propriu formulată la 2.09.2008 (filele 132-137), a solicitat acordarea acelorași creșteri salariale pretinse de reclamanți, însă începând cu data de 1.04.2008, actualizate cu rata inflației la data plății efective, obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al intervenientului și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție sumele necesare achitării drepturilor pretinse. A solicitat intervenientul introducerea în cauză a unui nou pârât în afară ce cei chemați în judecată prin acțiunea inițială, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța.
În motivarea cererii de intervenție s-a arătat că intervenientul este consilier juridic (asimilat magistratului) în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța din data de 1.04.2008, iar motivele cererii de intervenție au fost aceleași cu cele din acțiune.
În notele de ședință formulate la data de 16.09.2008 (filele 144-147), pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, a învederat instanței că prin decizia nr.821/3.07.2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 sunt neconstituționale în măsura în care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative.
Aceeași decizie a Curții Constituționale a fost invocată și de către pârâtul Ministerul Justiției prin notele scrise depuse la 01.10.2008.
Prin sentința civilă nr.150/F-CM/30.10.2008, Curtea de APEL PITEȘTIa admis acțiunea și a obligat pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să plătească reclamanților -, și, iar pe pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București să plătească celorlalți reclamanți creșterile salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 față de nivelul lunii decembrie 2006; 2% începând cu 1 aprilie 2007 față de nivelul lunii martie 2007 și 11% începând cu 1 octombrie 2007 față de nivelul lunii septembrie 2007, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală.
A fost admisă cererea de intervenție formulată de intervenientul față de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție care au fost obligați să plătească intervenientului creșterea salarială de 18% începând cu data de 1 aprilie 2008 și să facă mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al acestuia.
A fost respinsă acțiunea față de pârâții Guvernul României, Ministerul Economiei și Finanțelor, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.
Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de intervenție față de pârâții Guvernul României, Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.
Pentru a pronunța această sentință, curtea a reținut următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art.137 Cod procedură civilă, instanța a analizat cu prioritate excepțiile invocate de pârâți.
În ceea ce privește excepția de necompetență materială a curții de apel, deși Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la fel ca reglementarea anterioară, omite să precizeze natura raportului juridic de muncă al acestora, este incontestabil că magistrații constituie o categorie distinctă de personal, care se află în raporturi juridice de muncă cu autoritatea din care fac parte, având rolul de a exercita puterea judecătorească.
Prin urmare, solicitarea reclamanților și a intervenientului de a fi obligați angajatorii să le plătească sume de bani în directă legătură cu executarea atribuțiilor de serviciu și, mai ales, cu referire la unul din elementele esențiale ale raportului de muncă - salariul/indemnizația - datorată de angajator nu poate fi calificat decât litigiu de muncă, iar nu de natură civilă sau de contencios administrativ.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât premisa acțiunii reclamanților o constituie încălcarea de către angajatori a unui principiu fundamental al dreptului muncii care conferă tuturor salariaților ce prestează o muncă, dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Văzând și dispozițiile nr.OUG75/2008, care dau în competența curților de apel soluționarea în primă instanță a litigiilor privind drepturile bănești ale magistraților, instanța a reținut că prezenta acțiune trebuie soluționată în primă instanță de curtea de apel, competentă din punct de vedere material, chiar dacă, în susținerea acțiunii, reclamanții și intervenientul au indicat ca temei de drept acte normative speciale.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, curtea a constatat că între acest pârât și eclamanți și intervenient nu există raporturi juridice de muncă, calitate de angajator având-o ceilalți pârâți.
Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, însă onform prevederilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pentru aceste considerente, curtea a apreciat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă nici față de reclamanți, nici față de intervenient.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, având în vedere că acesta este ordonator principal de credite pentru o parte dintre reclamanți, deci are atribuții în ceea ce privește plata către aceștia a drepturilor salariale, s-a apreciat că pârâtul are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pe de altă parte, curtea a constatat că pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța nu are calitate procesuală pasivă în speță, deoarece nu este angajator decât pentru reclamantul, care însă în prezent este detașat la. astfel că ordonator principal de credite și plătitor al salariului pentru acest reclamant este Consiliul Superior al Magistraturii, iar nu Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.
Excepția lipsei capacității juridice civile a pârâtului Guvernul României, a fost privită ca fiind întemeiată, având în vedere natura colegială a acestuia și lipsa personalității juridice, precum și faptul că această instituție poate fi chemată în judecată numai în limitele strict determinate de prevederile Constituției României și numai în legătură cu posibilitatea contestării legalității actelor administrative emise în exercitarea competențelor și a atribuțiilor determinate de lege.
În legătură cu admisibilitatea acțiunii în discriminare, curtea a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
În ceea ce privește susținerea pârâtului Ministerul Justiției privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, curtea a constatat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, și cu C al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
S-a reținut astfel că susținerea pârâtului Ministerul Justiției în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului, este nefondată.
În ceea ce privește fondul cauzei, curtea a constatat că reclamanții -, și, magistrați, sunt în prezent detașați la Consiliul Superior al Magistraturii, reclamanta este judecător la Tribunalul București, iar ceilalți reclamanți sunt judecători la Judecătoria Sectorului 5.
Intervenientul, începând cu data de 1.04.2008, este consilier juridic (personal de specialitate juridică asimilat magistraților) în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța.
rin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 1.01.2007, 2% începând cu 1.04.2007 și 11% începând cu data de 1.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.
Trebuie observat în primul rând că nr.OG10/2007 reglementează creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal: 1. personalul bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar; 2. personalul salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Rezultă că actul normativ nu are în vedere categoria magistraților.
Reclamanții și intervenientul se află însă în situație comparabilă cu persoanele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că sunt tot persoane salariate de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că nu pot beneficia decât de acele creșteri salariale care le sunt acordate prin acte normative. Aceste creșteri salariale care se acordă anual urmăresc acoperirea inflației pe o anumită perioadă.
Faptul că reclamanții au beneficiat de alte creșteri salariale în anii 2006 și 2007 (creșterea coeficienților de salarizare, sporul de vechime etc.) nu poate fi considerat un scop legitim, de vreme ce, așa cum am arătat, acordarea acelor indexări anuale are ca scop acoperirea inflației, în timp ce prin legile de salarizare a magistraților nu s-a urmărit un astfel de scop. Prin aceste legi de salarizare s-a urmărit într-adevăr creșterea veniturilor salariale ale magistraților (indemnizații), dar aceste legi sunt emise pentru o perioadă îndelungată, deci nu pot anticipa inflația, în timp ce legea de indexare este emisă pe o perioadă determinată, perioadă în care poate fi evaluată inflația.
De altfel, ca urmare a inflației anuale neurmate de indexarea salariilor pentru magistrați, această pretinsă creștere acordată prin legea de salarizare nu mai este una reală.
Față de scopul pe care indexările anuale îl au, respectiv acela de acoperire a inflației, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor, nu numai unora dintre ei.
În aceste condiții, s-a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariați bugetari, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari, creându-se astfel o discriminare între salariații bugetari.
Prin neacordarea acestor creșteri salariale s-a produs o discriminare, fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria magistraților de la beneficul creșterilor salariale.
Față de cele arătate mai sus, acțiunea și cererea de intervenție au fost admise numai față de pârâții care au calitate procesuală pasivă.
Astfel, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat să plătească reclamanților -, și, iar pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București au fost obligați să plătească celorlalți reclamanți creșterile salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 față de nivelul lunii decembrie 2006; 2% începând cu 1 aprilie 2007 față de nivelul lunii martie 2007 și 11% începând cu 1 octombrie 2007 față de nivelul lunii septembrie 2007.
De asemenea, pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție au fost obligați să plătească intervenientului creșterea salarială de 18% începând cu data de 1 aprilie 2008.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata la timp a acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
De asemenea, instanța a dispus ca pentru sumele acordate reclamanților, pârâții să plătească și dobânda legală prevăzută de nr.OG9/2000, care, conform art.3 alin.3 din respectivul act normativ, se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20%.
În temeiul Decretului nr.92/1976 au fost obligați aceiași pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al intervenientului.
Curtea a respins acțiunea față de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât, așa cum s-a arătat, angajatori ai reclamanților și deci obligați la plata salariilor, sunt Consiliul Superior al Magistraturii pentru trei reclamanți și respectiv Tribunalul București pentru ceilalți reclamanți, Ministerul Justiției fiind pentru aceștia din urmă ordonator principal de credite.
Cererea de intervenție a fost respinsă față de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul Superior al Magistraturii, Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, calitate de angajator și plătitor al salariului pentru intervenient fiind Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție fiind ordonator principal de credite.
De asemenea, au fost respinse acțiunea și cererea de intervenție față de pârâtul Guvernul României ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără capacitate juridică civilă.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, Ministerul Justiției și Libertăților, Consiliul Superior al Magistraturii și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Prin recursul său, Ministerul Justiției și Libertăților a criticat sentința pentru nelegalitate sub motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă arătând, în esență, că sentința este nelegală, deoarece se întemeiază pe dispozițiile nr.OG137/2000 care au fost declarate neconstituționale, iar legea specială de salarizare a magistraților, nr.OUG27/2006, nu prevede aceste indexări acordate de instanță.
Prin recursul său, Consiliul Superior al Magistraturii a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie arătând, în esență, că drepturile salariale solicitate și acordate nu sunt prevăzute în favoarea magistraților prin nr.OUG27/2006, iar în cauză nu se poate reține discriminarea reclamanților față de cei avuți în vedere prin nr.OG10/2007.
Prin recursul său, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie sub motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4, 6, 9 și art.3041Cod procedură civilă arătând, în esență, că dispozițiile din nr.OG137/2000 pe care s-a întemeiat acțiunea au fost declarate neconstituționale, faptul că sentința este nulă deoarece s-a dat mai mult decât s-a cerut și că s-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, obligarea la plata drepturilor actualizate cu rata inflației este nelegală, la fel cum este și obligarea la efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă ale reclamanților, iar instanța nu s-a pronunțat pe cererea de chemare în garanție.
Recursurile sunt fondate.
Examinând cu prioritate excepția de necompetență materială a instanței, potrivit art.137 al.1 raportat la art.159 pct.3 Cod procedură civilă, se constată următoarele:
Reclamanții sunt magistrați, respectiv judecători sau procurori, fie detașați la Consiliul Superior al Magistraturii sau la Ministerul Justiției și Libertăților, fie la instanțele sau parchetele din Municipiul
Potrivit art.72 din Legea nr.168/1999, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competentă în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
Potrivit acestui text de lege, instanța competentă a soluționa în fond cauza este Tribunalul Municipiului
Conform art.284 al.1 și 2 din codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite de Codul d e procedură civilă, iar cererile referitoare la astfel de cauze se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.
Nici potrivit acestor dispoziții Tribunalul Argeș, instanță sesizată cu soluționarea în fond a cauzei, sau Curtea de APEL PITEȘTI, sesizată ulterior prin declinare, nu erau competente să soluționeze cauza în fond.
Indicarea unui domiciliu ales pentru unul dintre reclamanți nu poate înlătura competența exclusivă a Tribunalului Municipiului B, stabilită potrivit dispozițiilor legale imperative susmenționate, în soluționarea cauzei.
Rațiunea indicării unui domiciliu ales este aceea a comunicării actelor de procedură la acest domiciliu ales și nu aceea a alegerii instanței competente.
Necompetența materială a instanței este de ordine publică și părțile nu o pot înlătura.
Ca urmare a admiterii excepției de necompetență materială a instanței, analiza criticilor din cele trei recursuri formulate în cauză nu se mai impune potrivit art.137 al.1 Cod procedură civilă.
În consecință, curtea, în baza art.312 al.1 și 5 Cod procedură civilă, raportat la art.159 pct.3 Cod procedură civilă, va admite recursurile de față, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Municipiului
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII și MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.150/F-CM/30.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
Casează sentința și trimite cauza spre competentă soluționare către Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și pentru cauze cu minori și de familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.4/12.06.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
