Drepturi salariale (banesti). Decizia 125/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 125/R/2010
Ședința publică din 20 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER:
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul precum și recursul pârâtei INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI BNî mpotriva sentinței civile nr. 348 din 30 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosar nr-, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 19 ianuarie 2010, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.348 din 30 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Bistrița -N, s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii promovată de reclamantul împotriva pârâtei INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI B-N;
S-a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat a Hotărârii CEDO în dos. nr.29762/02 pronunțată în cauza împotriva României la data de 29.07.2008;
S-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune referitor la perioada 28.06.2000-2.03.2006;
S-a admis în parte ca fiind întemeiată acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtei Instituția Prefectului Județului B-N și în consecință pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 128.494 lei reprezentând drepturi bănești restante aferente perioadei 15.07.2000-14.01.2009 actualizate cu rata inflației la data de 31.07.2009;
Pârâta a fost obligată să plătească contribuțiile datorate bugetului consolidat al statului datorate de angajat în perioada 15.07.2000- 14.01.2009 în sumă de 45.696 lei debite datorate, 46.181 lei majorări de întârziere și 7.703 lei penalități de întârziere calculate până la data de 31.07.2009;
Au fost respinse celelalte cereri ale reclamantului ca neîntemeiate;
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 9.299,5 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul a fost angajatul pârâtei până la data de 28 iunie 2000, când prin Ordinul Prefectului Județului B-N nr. 290/2000 i-a fost desfăcut contractul de muncă.
Prin sentința civilă nr. 837/2001 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr. 5661/2000, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 499/R/2001 pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosar nr. 2006/2001, s-a admis contestația formulată de acesta împotriva ordinului enunțat, s-a dispus reîncadrarea în postul de consilier-expert gradul IA, angajatorul a fost obligat să plătească drepturi salariale restante aferente perioadei 13 iulie 2000-28 februarie 2001, "precum și în continuare câte 2.367.000 lei lunar până la reîncadrarea în muncă".
Hotărârile judecătorești evocate au fost desființate de Curtea Supremă de Justiție a României care, prin Decizia nr. 1485/10 aprilie 2004 dată în dosar nr. 2885/2002, a admis recursul în anulare promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă această instanță și rejudecând pe fond contestația formulată, a respins-o ca neîntemeiată.
Prin Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului dată la 29 iulie 2008 în cauza împotriva Statului Român a fost rezolvată favorabil cererea nr. 29762/2002 adresată de acesta, stabilind că, pentru încălcarea articolului 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul român, "trebuie să execute sentința dată în 5 martie 2001, să îl reangajeze pe reclamant și să îi vireze indemnizațiile stabilite în baza acestei sentințe, actualizate în funcție de rata inflației, adică suma de 8.226 euro (opt mii două sute douăzeci si sase de euro), în termen de trei luni numărate din ziua în care va deveni definitivă sentința conform art. 44, al.2 din Convenție".
Începând cu data de 15 ianuarie 2009 reclamantul a fost reangajat de pârâtă pe postul de consilier grad IA, sens în care a fost întocmit contractul individual de muncă nr. 31/15 ianuarie 2009, inițial cu un salariu de bază de 1.054 lei, iar ulterior contestării, de 1.739 lei. Totodată i-au fost achitate și sumele de bani solicitate de instanța europeană.
Pretenția dedusă judecății în prezenta cauză cu referire la perioada 28 iunie 2000-15 ianuarie 2009, vizează pe de o parte diferențele salariale cuvenite reclamantului între suma de 2.367.000 lei ROL, acordată de Judecătorie și menționată de CEDO, și "salariile indexate, majorate și reactualizate de care beneficia dacă nu era concediat abuziv", respectiv "celelalte drepturi salariale (prime, indemnizații, tichete de masă etc.) de care beneficia dacă nu era concediat abuziv", iar pe de altă parte obligarea pârâtei "la plata către instituțiile statului a contribuțiilor ce cad în sarcina angajatorului", corespunzător drepturilor salariale de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat abuziv.
În raport de obiectul acțiunii promovată, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acesteia în lipsa exercitării căii de atac extraordinar a revizuirii împotriva Deciziei Curții Supreme de Justiție, ca urmare a pronunțării Hotărârii CEDO, context în care hotărârea instanței supreme rămâne consolidată definitiv, cu efect retroactiv în ceea ce privește desființarea în întreg calitatea sentinței nr. 837/2001 a Judecătoriei Bistrița. Aserțiunea pârâtei nu poate fi însă împărtășită decât în parte. Este cert că a fost necesară consacrarea motivului de revizuire prevăzut de art.322 alin.1 pct.9 Cod procedură civilă pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, atunci când se constată această situație printr-o decizie a CEDO. Nu subzistă însă, în prezentul litigiu, condiționarea admisibilității demersului juridic promovat de reclamant de exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii întrucât, pe de o parte Decizia civilă nr. 5318/30 septembrie 2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la care face trimitere pârâta, nu are relevanța afirmată în lipsa similitudinii cazuistice și a consacrării jurisprudenței ca izvor de drept, iar pe de altă parte însăși pârâta a procedat la executarea hotărârii CEDO, respectiv sentința civilă nr. 837/2001 vizând reangajarea reclamantului, operantă din 15 ianuarie 2009, și achitarea drepturilor bănești judecătorește stabilite. Ca atare este exclusă teza continuității încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale reclamantului, reținută de instanța europeană, și pe cale de consecință și cea a necesității remedierii consecințelor grave ale evocatei încălcări, condiționat de revizuirea în discuție, câtă vreme obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este distinct de cel ce a făcut obiectul sentinței civile nr. 837/2001, executată între timp.
În consecință, în temeiul art.137 Cod procedură civilă pentru argumentele de fapt și drept expuse, excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă ca neîntemeiată.
Excepția autorității de lucru judecat și excepția prescrierii dreptului la acțiune au fost de asemenea respinse.
Referitor la fondul pretențiilor reclamantului, tribunalul a reținut că diferențele salariale reclamate în prezentul litigiu și plata către stat a contribuțiilor datorate de angajat aferente câștigului salarial nu au fost achitate, aspect confirmat atât de litiganți, cât și de actele dosarului.
Pentru cuantificarea exactă a pretențiilor s-a încuviințat și dispus efectuarea unei expertize tehnice contabile. Concluziile raportului de expertiză au fost însușite integral de instanță atât în ceea ce privește cuantificarea diferențelor salariale rezultate între suma de 2.367.000 lei acordată cu titlu de salariu prin sentința civilă nr.837/2001 a Judecătoriei Bistrița și Hotărârea CEDO din 29 iulie 2008 și drepturile salariale lunare inclusiv sporuri, prime de concediu, prime de sărbători, etc. actualizate cu rata inflației, de care reclamantul beneficia în calitate de consilier gradul IA dacă nu era concediat abuziv, cât și stabilirea sumelor datorate statului de angajat (contribuție asigurări sociale, contribuție asigurări de sănătate, contribuție fond șomaj și impozit venituri din salariu), cu titlu de debit, majorări de întârziere și penalități de întârziere.
Din totalizarea sumelor actualizate datorate cu titlu de diferențe salariale (161.913 lei) s-a procedat la scăderea sumei achitată în baza hotărârii judecătorești anterioare, actualizată identic (33.419 lei) și a rezultat totalul sumei datorate la 31.07.2009 de pârâtă reclamantului cu titlu de diferențe salariale pentru perioada 15.07.2000-15.01.2009, de 128.494 lei.
Deși expertul a procedat la actualizarea sumelor calculate în două modalități (rata inflației și dobânda legală) (vezi tabel 202), sensibil apropiate, instanța a adoptat cea dintâi variantă de actualizare, respectiv rata inflației, nu doar în considerarea opțiunii exprimate de reclamant, ci și pentru că a fost îmbrățișată de instanța europeană atunci când a dispus concomitent executarea silită a sentinței dată de Judecătoria Bistrița vizând reîncadrarea și plata salariului de 2.367.000 lei, precum și actualizarea sumei stabilită de instanța română. Astfel, și actualizarea la data de 31 iulie 2009 diferențelor salariale neachitate izvorâte din același raport de muncă a fost circumscrisă aceluiași criteriu.
S-a reținut că și pretenția reclamantului, de obligare a pârâtei la plata către instituțiile abilitate a contribuțiilor ce cad în sarcina angajatului corespunzătoare drepturilor salariale de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat abuziv, este pe deplin întemeiată.
Pentru considerentele de fapt și drept expuse, instanța a admis în parte acțiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâta INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI B - N și reclamantul.
Pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței recurate în sensul respingerii ca inadmisibilă, prescrisă, iar pe fond ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.
În motivarea recursului susține excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care Decizia nr.1485 din 10 aprilie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr.2885/2002, care a avut ca obiect soluționarea recursului în anulare declarat de către Procurorul general al României împotriva celor două hotărâri date de către instanțele judecătorești la fond și în recurs, este încă în vigoare și produce efecte juridice depline, fiind casate în mod categoric și irevocabil, în integritatea lor, cele două hotărâri judecătorești.
Invocă și excepția autorității de lucru judecat în condițiile în care litigiul a fost în mod definitiv tranșat prin pronunțarea de către CEDO a Hotărârii în Dosarul 29762/2002, la data de 29 iulie 2008, definitivă, executată deja de către Instituția Prefectului B-N, prin reîncadrarea efectivă a reclamantului în data de 15.01.2009 și plata către acesta a sumelor de bani acordate de către instanță cu titlu de reparație justă și echitabilă pentru compensarea prejudiciului suferit.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, arată că această perioadă este cuprinsă între data desfacerii contractului de muncă, iunie 2000 și martie 2006, acțiunea fiind introdusă peste termenul de 3 ani de la momentul scadenței obligației de plată, astfel că acțiunea trebuia respinsă pe motiv de prescriere a dreptului la acțiune.
Referitor la fondul cauzei, arată că deși s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă că dreptul reclamantului a fost încălcat prin desfacerea nelegală a contractului de muncă, dispunându-se reintegrarea acestuia, totuși trebuie să se țină seama de faptul că atât sentința civilă nr.837/5 martie 2001 Judecătoriei Bistrița prin care s-a dispus reintegrarea pe postul de consilier a reclamantului cât și Decizia civilă nr.499/R/2001 a Tribunalului Bistrița -N prin care a fost menținută sentința, au fost casate în întregime prin Decizia nr.1485 din 10 aprilie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție. În aceste condiții, obligația Prefecturii privind reintegrarea reclamantului a încetat să mai existe și nu a mai subzistat începând cu acest moment, aceasta fiind absolvită fără dubii de absolut orice obligație ce îi incumbă în baza celor două hotărâri judecătorești casate.
Consideră că de la data admiterii recursului în anulare și până la pronunțarea hotărârii CEDO, obligația Instituției Prefectului de a-l angaja pe reclamant nu a mai continuat să existe, astfel că nu i se poate reține nici o culpă în ce privește faptul că reclamantul nu a fost reintegrat în instituție, atâta timp cât cele două hotărâri au fost desființate prin intermediul căii de atac extraordinare a recursului în anulare exercitată în cauză.
Aspectul că ulterior calea de atac a recursului în anulare a fost desființată nu are nici o relevanță, întrucât aceasta produce efecte doar pentru viitor, neimpietând cu absolut nimic asupra hotărârilor pronunțate până la data intrării lui în vigoare.
Arată că doar prin hotărârea CEDO pronunțată la data de 29 iulie 2008 s-a repus din nou în discuție problema reîncadrării reclamantului, care până la acest moment fusese pe deplin închisă și definitiv tranșată de către Curtea Supremă de Justiție, dreptul acestuia de a fi reintegrat a renăscut odată cu pronunțarea hotărârii CEDO.
Reclamantul - a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței prin suplimentarea numărului de obligații de plată.
Solicită obligarea Prefecturii și la plata contribuțiilor datorate bugetului consolidat al statului, datorate de către angajator pe perioada 15.07.2000 - 14.01.2009 actualizate prin rata inflației la data de 31.07.2009, așa cum au fost stabilite prin Raportul de expertiză, precum și a sumei de 10872,05 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivare arată că prin cererea suplimentară adresată instanței de fond în data de 25 mai 2009, solicitat plata de către prefectură și a contribuțiilor ce cad în sarcina angajatorului, astfel că nu se poate reține împrejurarea că acest lucru a fost solicitat pentru întâia oară doar în concluziile scrise, după dezbateri.
Arată că expertul a fost investit cu prerogativa de a calcula și sumele datorate de angajator în vederea virării lor la bugetul asigurărilor de stat, rolul expertizei fiind acela de a releva toate aspectele legale și financiare legate de materia asigurărilor sociale precum și acela de a menționa toate sumele necesare a fi plătite în vederea dobândii calității de asigurat al reclamantului.
Consideră că instanța a apreciat greșit că nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată pretinse cu titlu de contravaloarea traducerii hotărârii CEDO.
Analizând recursurile formulate, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, instanța, deliberând, reține următoarele:
1.Recursul pârâtei Instituția Prefectului Județului B -
1.1. Excepția inadmisibilității.
Curtea reține că motivul pentru care recurenta solicită respingerea cererii ca inadmisibilă este acela că reclamantul ar fi trebuit în prealabil să uzeze de calea de atac a revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 alin. 1 pct.9 pr.civilă pentru a obține o hotărâre favorabilă, care să îi deschidă calea unei acțiuni civile în scopul obținerii unor eventuale diferențe de bani, în plus față de cele acordate de CEDO.
Apărarea recurentei este însă doar aparent întemeiată. Astfel, dacă este perfect adevărat că, în urma modificării codului d e procedură civilă, a fost introdus un nou motiv de revizuire "daca Curtea Europeană a Drepturilor omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorită unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate", la fel de adevărat însă este că revizuirea întemeiată pe acest nou motiv este supusă regulilor de aplicare a legii în timp.
Aceste reguli ne spun că în materie civilă pot fi supuse revizuirii din această perspectivă numai hotărârile pronunțate și rămase definitive după intrarea în vigoare a nr.OUG 58/2003 la 28 iunie 2003, întrucât hotărârile judecătorești sunt supuse căilor de atac aflate în vigoare la data pronunțării lor. O interpretare contrară ar însemna posibilitatea ca hotărâri definitive și irevocabile să poată fi desființate indiferent de cât timp a trecut de la pronunțarea lor și pentru motivele care au fost legiferate ulterior acestei date, ceea ce ar semnifica o atingere gravă adusă principiului securității juridice și o încălcare flagrantă a art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce garantează dreptul la un proces echitabil.
Hotărârea dată în recursul în anulare decizia nr. 1485/2000 a fost însă pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la data de 10 aprilie 2003, anterior așadar intrării în vigoare a motivului de revizuire invocat de recurentă.
Reținem așadar, față de această împrejurare și pentru motivele de mai sus, că reclamantul nu avea deschisă această cale în dreptul intern pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, astfel încât Curtea constată că în mod temeinic și legal excepția inadmisibilității a fost respinsă de instanța de fond.
1.2. Excepția autorității de lucru judecat
- raportat la decizia CEDO din data de 29 iulie 2008 (cererea cu nr. 29762/2002)
Recurentul arată că prin pronunțarea în cauză a unei hotărâri a instanței internaționale de la Strasbourg acest litigiu a fost definitiv tranșat, fiind acordate despăgubirile cuvenite și fiind dispusă reintegrarea contestatorului. Ca atare, principiul autorității de lucru judecat interzice cu desăvârșire părților readucerea aceleiași chestiuni litigioase în mod repetat în fața instanței de judecată.
Recurentă ignoră însă natura specifică a contenciosului generat de aplicarea regulilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a consecințelor pe care hotărârile instanței europene le produc în dreptul intern.
Astfel Curtea apreciază că nu putem vorbi despre o autoritate de lucru judecat a deciziilor Curții Europene în principal din următoarea rațiune. O decizie a instanței supranaționale de la Strasbourg nu poate să producă, în dreptul intern, aceleași efecte ca și hotărârea unei instanțe naționale, în condițiile în care inclusiv Curtea Europeană a statuat în mai multe rânduri că nu joacă rolul unei instanțe de recurs față de cele naționale. Cu alte cuvinte, cu excepția reparației echitabile ce se impune statului condamnat,hotărârea nu poate avea consecințe directe- inclusiv aceea a autorității de lucru judecat -asupra procedurilor interne.
- raportat la decizia nr. 1485 din aprilie 2003 Curții Supreme de Justiție
Prin această decizie atât sentința civilă nr. 837/05 martie 2001 Judecătoriei Bistrița, prin care s-a dispus reintegrarea reclamantului pe postul de consilier și plata drepturilor salariale, cât și decizia civilă nr. 499/2001a Tribunalului Bistrița -N prin care această sentință a fost menținută au fost casate în întregime, acțiunea contestatorului fiind respinsă așadar în mod irevocabil ca neîntemeiată.
Pentru a opera însă autoritatea de lucru judecat a deciziei J asupra prezentei cauze, trebuie îndeplinită condiția triplei identități de părți, cauză și obiect astfel cum acestea apar definite de art. 163.pr.civilă.
Or, dacă este îndeplinită în cauză condiția identității de părți, nu același lucru se poate reține și despre identitatea de obiect și cauză.
Obiectul primei cereri de chemare în judecată formulată de reclamant, ce a fost irevocabil respinsă de, a constat în anularea Ordinului nr. 290 din 29 iunie 2000, emis de către Prefectura județului B N, reîncadrarea în funcția de director al Direcției Resurse Umane din cadrul aceleiași prefecturi și obligarea intimatei la plata drepturilor salariale, de la data emiterii ordinului și până la data reintegrării sale.
Obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este însă diferit, diferența solicitată de reclamant cu titlu de daune materiale constând în sume ce nu au făcut obiectul acțiunii precedente - și anume indexările, majorările și reactualizările de care ar fi beneficiat pe perioada 28.06.2000 - 15.01.2009, precum și prime, indemnizații, tichete de masă și orice alte drepturi salariale ce i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi intervenit concedierea sa. Rezultă așadar că, dacă în prima acțiune s-a cerut și s-a acordat în prima fază doar salariul, în prezenta acțiune se solicită drepturi salariale, ceea ce presupune o categorie de drepturi mult mai largă.
Trecând mai departe la analiza excepției autorității de lucru judecat, situația devine mult mai clară prin raportarea acesteia la condiția identității de cauză. Astfel, dacă în privința identității de obiect distincția dintre cele două petite apare mai subtil, diferența de cauză dintre cererile de chemare în judecată analizate este evidentă.
Cauza primei cereri de chemare în judecată - respinse, după cum s-a arătat, în mod irevocabil de - a constituit-o concedierea nelegală a reclamantului, raportat la prevederile 174 din vechiul cod al muncii.
Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze este însă motivată nu doar pe consecințele concedierii abuzive, ci și pe încălcarea unui drept fundamental al contestatorului constatată prin decizia CEDO din data de 29 iulie 2008, precum și pe încălcarea dreptului său la muncă de către angajator, ceea ce atrage răspunderea acestuia din urmă potrivit regulilor specifice de dreptul muncii.
În consecință, nefiind îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, în mod legal a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat de către instanța de fond.
1.3. Excepția prescripției dreptului la acțiune
Curtea nu împărtășește motivarea primei instanțe referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive prin sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind corecte susținerile recurentei pârâte potrivit cărora nu se poate asimila această situație condiției prevăzute de art. 16 lit. b din Decretul lege 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aceasta referindu-se strict instanțele judecătorești naționale. După cum s-a arătat într-un paragraf anterior, deciziile unei instanței de la Strasbourg nu produc efecte directe în dreptul intern, ca atare nu pot nici să întrerupă cursul prescripției extinctive.
În mod corect însă s-a statuat că în cauză sunt aplicabile regulile prevăzute de Decretul lege 167/1958, legea cadru în materia prescripției extinctive.
Or, potrivit art. 7 din decretul anterior invocat, "prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune -". Așa cum s-a arătat mai sus, pretențiile reclamantului sunt întemeiate pe încălcarea unui drept fundamental protejat de Convenției, încălcare ce a fost însă constatată prin pronunțarea hotărârii Curții Europene la data de 29 iulie 2009.
Ca atare, dacă această hotărâre nu întrerupe cursul prescripției, ea poate constitui un moment de la care începe să curgă acest termen, odată ce s-a constat de către o instanță supranațională - în temeiul competențelor sale - o încălcarea a unui drept fundamental protejat de Convenție, încălcare ce dă naștere prin ea însăși dreptului la repararea integrală a prejudiciului suferit de către reclamant.
1.4. Motive de recurs referitoare la fondul cauzei
În ceea ce privește fondul litigiului, recurenta pârâtă a imputat primei instanțe că a admis acțiunea fără a observa neîndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile.
Ca atare, Curtea urmează a face o analiză separată a fiecărei condiții, respectiv faptă ilicită, culpă, prejudiciu și raport de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
a)Fapta ilicită
Încălcarea unui drept fundamental al omului protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului se traduce fără îndoială în dreptul intern printr-o faptă ilicită.
În cauza de față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, prin refuzul de a executa sentința civilă nr. 837/05.03.2001, pronunțată de Judecătoria Bistrița, recurenta intimată a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, drept protejat de art. 6 din Convenție, cauzându-i acestuia un prejudiciu.
Ceea ce este esențial de reținut în cauza de față din hotărârea instanței europene este obligația recurentei de a-l reintegra pe contestator în funcția avută anterior concedierii sale, independent de desființarea acestei sentințe prin admiterea recursului în interesul legii.
Fiind o instituție publică ce face parte din administrația statului recurentei îi revenea obligația de a respecta în mod real și eficient drepturile protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin refuzul de a executa sentința amintită, Prefectura și-a încălcat această obligație, fapt constatat de către Curtea Europeană. Ca atare, recurenta era obligată să execute sentința și, subsecvent, să îl reintegreze pe recurent în temeiul exigențelor impuse de însăși art. 6 al Convenției. Ca atare, într-un mod succint și mai clar, ceea ce recurenta era obligată să respecte erau prevederile Convenției însăși, și nu doar hotărârea Curții Europene. Astfel, dreptul contestatorului la reintegrare în temeiul unei hotărâri irevocabile, desființate ulterior printr-o cale de atac ce nu corespunde exigențelor Convenției din punct de vedere al protejării dreptului la un proces echitabil, a existat ab initio; el nu a fost creat prin hotărârea Curții, ci a fost doar recunoscut de aceasta.
Ca atare, în ciuda faptului că titlul executoriu a fost anulat, nimic nu a împiedecat Prefectura să îl reintegreze de bună voie de reclamant pe postul avut anterior, caz în care ar fi evitat încălcarea dreptului său protejat de Convenție. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât statul - inclusiv privit prin instituțiile sale - are o obligație pozitivă de a proteja drepturile și libertățile fundamentale. Aceasta înseamnă că, în temeiul Convenției, statele sunt ținute să adopte măsuri adecvate pentru a proteja drepturile persoanelor aflate sub jurisdicția lor.
această regulă în speța de față, rezultă neîndoielnic că -alegând să nu îl reîncadreze pe reclamant - Prefectura nu și-a îndeplinit obligația menționată mai sus.
Promovarea și admiterea unui recurs în anulare nu scutește Prefectura de această obligație, așa cum în mod neîntemeiat susține recurenta. Această cale de atac aduce prin ea însăși atingere dreptului la un proces echitabil, atât sub aspectul neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cât și sub aspectul nerespectării principiului securității raporturilor juridice.
Mergând mai departe, Curtea constată că, prin refuzul de a-l reîncadra pe reclamant, recurenta a adus implicit atingere dreptului său la muncă.
Încălcarea acestui drept nu a făcut obiectul analizei Curții Europene - din considerente ce țin de competența sarationae materiae-, însă constituie și acesta o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Potrivit art. 3 din Codul muncii, "Libertatea muncii este garantată prin Constituție. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit". Este adevărat că garantarea dreptului la muncă nu presupune oferirea de locuri de muncă celor interesați, însă în speța de față reclamantul era îndreptățit să își continue activitatea în cadrul Prefecturii B N, din considerentele mai sus arătate.
b)Culpa recurentei pârâte
Această condiție presupune ca fapta ilicită să fie imputabilă autorului ei. Recurenta susține că nu poate fi reținută nici o culpă a instituției cu privire la neîncadrarea contestatorului până în momentul pronunțării hotărârii CEDO. Prin admiterea recursului în anulare obligația Prefecturii privind reintegrarea contestatorului a încetat să mai existe, aceasta fiind absolvită fără dubii de absolut orice obligație ce îi incumbă în baza celor două hotărâri judecătorești casate. Or, această apărare nu poate fi primită, obligația de reîncadrare revenindu-i recurentei din considerentele mai sus arătate.
Ceea ce urmează a fi analizat este însă dacă, din punct de vedere subiectiv, neîndeplinirea acestei obligații poate fi imputată recurentei.
Astfel, fără îndoială că admiterea recursului în anulare a avut ca efect lipsirea de orice efect juridic a hotărârilor prin care s-a dispus reîncadrarea reclamantului - situație ce subzistă și în prezent -, situație de natură a-i crea recurentei impresia puternică că a fost absolvită de orice obligație.
O analiză mai atentă relevă însă faptul că declararea recursului în anulare, deși făcută conform legii de Procurorul General, a fost declanșată de memoriul adresat Procurorului general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție de către Prefectură, care a cerut atacarea sentinței irevocabile pe această cale, criticând-o atât din punct de vedere al unei greșite aplicări în cauză a legii, al interpretării eronate a probelor administra, cât și pe considerentul că hotărârea atacată nu poate fi pusă în aplicare.
Or, alegând soluția de a declanșa inițierea acestei căi extraordinare de atac, recurenta ar fi trebuit să aibă prefigurarea încălcării exigentelor art. 6 din CEDO vizând dreptul la un proces echitabil. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât la acea dată România fusese deja condamnată de Curtea Europeană în cauza Brumărescu, la data de 28 octombrie 1999.
Fiind vorba de o hotărâre extrem de importantă și, de altfel, devenită notorie în țară la momentul memoriului adresat de recurentă Parchetului General, Prefectura nu poate invoca necunoașterea poziției Curții Europene față de această cale de atac, și anume că prin admiterea unui recurs în anulare împotriva unei hotărâri judecătorești irevocabile se înfrânge principiul securității raporturilor juridice și, din cauza acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil.
În 1994 România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și s-a angajat astfel, să respecte atât Convenția, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, Curtea Constituțională a recunoscut ea însăși că "interpretarea instanței de contencios european se impune și față de instanța de contencios constituțional național" - C, dec 81/1994, publicată în of. 14 din 25 ianuarie 1995- deci cu atât mai mult ea este obligatorie față de restul instituțiilor statului.
Prin urmare, în definitiv propria culpă a recurentei a declanșat calea de atac ce a dus la încălcarea dreptului fundamental al reclamantului și, în final, la condamnarea statului Or, recurenta nu poate să invoce în apărarea sa tocmai acest aspect pentru a se exonera de răspundere.
c)Prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu
Conduita ilicită culpabilă a recurentei a creat în mod cert un prejudiciu reclamantului, constând în lipsirea acestuia de veniturile salariale pe care le-ar fi obținut dacă recurenta ar fi dispus reîncadrarea sa.
Repararea prejudiciului are ca scop înlăturarea integrală a efectelor faptei ilicite și repunerea victimei, pe cât posibil, în situația anterioară comiterii faptei.
O condiție pentru angajarea răspunderii este așadar aceea ca prejudiciul să nu fi fost reparat.
Recurenta a susținut că prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului prejudiciul suferit de reclamant a fost reparat prin obligarea statului român la plata daunelor materiale, nefiind așadar admisibilă reevaluarea acestuia pe cale unei noi proceduri.
Analiza Curții Europene a fost făcută doar prin prisma încălcării dreptului la un proces echitabil prin neexecutarea sentinței civile nr. 837/2001 a Judecătoriei Bistrița. Or, așa cum s-a arătat deja în paragraful dedicat analizării autorității de lucru judecat, prin această sentință a fost tranșată o cerere de chemare în judecată al cărei obiect are un caracter mai restrâns decât al prezentei cauze, prin prisma despăgubirilor materiale arătate. Astfel, instanța internă și, implicit, Curtea Europeană, au avut în vedere doar salariul propriu-zis - neindexat sau majorat - și nici alte drepturi de natură salarială cuvenite reclamantului, aspect de altfel corect sesizat și de instanța de fond.
Privită prin prisma încălcării dreptului la muncă - aspect de asemenea neanalizat de Curtea Europeană - repararea integrală a prejudiciului cauzat impune a se lua în considerare toate aceste drepturi de care reclamantul a fost lipsit până la data reîncadrării sale efective.
Ca urmare, având în vedere concluziile raportului de expertiză realizat în cauză, în mod corect instanța de fond a concluzionat că totalul sumei datorate la 31.07.2009 de pârâtă reclamantului cu titlu de diferențe salariale pentru perioada 15.07.2000-15.01.2009 este de 128.494 lei Prin plata acestei sume corelativ cu plata contribuției aferente, prejudiciul suferit de reclamant va fi reparat în totalitate.
În consecință, Curtea de Apel apreciază că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, motivele de recurs invocate nefiind întemeiate.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 304 ind.1 și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, recursul pârâtei se va respinge ca nefondat.
2. Recursul declarat de reclamantul
În ceea ce privește recursul reclamantului, Curtea constată că în mod eronat instanța de fond a concluzionat că nu a fost legal investită cu soluționarea precizării de acțiune prin care a solicitat și obligarea Prefecturii și la plata contribuțiilor datorate bugetului consolidat al statului, datorate de către angajator pe perioada 15.07.2000 - 14.01.2009 actualizate prin rata inflației la data de 31.07.2009, așa cum au fost stabilite prin Raportul de expertiză, precum și a sumei de 10872,05 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Astfel, reclamantul a depus la dosar scriptul intitulat "concluzii scrise" anterior dezbaterii pe fond a cauzei, astfel încât acesta are natura unei completări de acțiune ce leagă instanța și asupra căreia aceasta trebuie așadar să se pronunțe. Această concluzie se desprinde din cuprinsul încheierii de ședință din data de 28 septembrie 2009, la cuvântul pe fond reclamantul făcând în mod expres referire la concluziile depuse la dosar.
Întrucât plata contribuțiilor către bugetul asigurărilor sociale de stat este un element de ține de repararea integrală a prejudiciului, Curtea, însușindu-și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, constată că cererea reclamantului recurent este întemeiată, motiv pentru care, în temeiul art. 312.pr.civilă, va admite recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 348 din 30.09.2009 a Tribunalului Bistrița -N pronunțată în dosar nr- pe care o va modifica în parte în sensul dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI B-
Admite recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 348 din 30.09.2009 a Tribunalului Bistrița -N pronunțată în dosar nr- pe care o modifică în parte în sensul că admite în totalitate acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtei INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI B-N și în consecință:
Obligă pârâta să plătească contribuțiile datorate bugetului consolidat al statului datorate de angajator în perioada 15.07.2000-14.01.2009 în sumă de 45.246 lei debite datorate, 53.195 lei majorări de întârziere și 3.937 lei penalități de întârziere calculate până la data de 31.07.2009.
Obligă pârâta la întocmirea și depunerea declarațiilor lunare de buget conform prevederilor legale, către toate instituțiile abilitate ale statului pe întreaga perioadă 28 iunie 200-15 ianuarie 2009.
Obligă pârâta la întocmirea fișelor fiscale pe numele reclamantului pentru perioada 28 iunie 2000 - 15 ianuarie 2009.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 10.030,20 lei cheltuieli de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 20 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
Red.
Dact./4 ex.
18.02.2010
Președinte:Dana Cristina GîrbovanJudecători:Dana Cristina Gîrbovan, Cristina Mănăstireanu, Ioana
