Drepturi salariale (banesti). Decizia 1283/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr- (Număr în format vechi 7757/2008)
DECIZIA CIVILĂ NR.1283/
Ședința publică din 02.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 3: Mariana C -
GREFIER:
Pe rol fiind, soluționarea recursului formulat de către recurenta GRUP împotriva sentinței civile nr.1152 din data de 09.07.2008 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata,având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta - SA GRUP, reprezentată de avocat cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.26431/27.09.2009 pe care o depune la dosar, lipsind intimata.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care Recurenta - SA, prin avocat depune la dosar completarea motivelor de recurs, prin care invocă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Călărași în soluționarea cauzei în fond.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă avocatului recurentei atât pe excepția invocată, cât și în susținerea cererii de recurs.
Recurenta - SA, prin avocat, solicită admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Călărași, instanța competentă să soluționeze litigiul în curs este cea de la sediul angajatorului, respectiv Tribunalul București. Astfel, pe cale de consecință, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și completat, casarea sentinței recurate și trimiterea dosarului spre competentă soluționare Tribunalului București.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1152/09.07.2008 pronunțată în dosarul - Tribunalul Călărași - Secția Civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta A, fiind obligată aceasta la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând prime de Paști pentru anii 2005-2007 și celor de C pentru anii 2004-2005, în cuantum de câte un salariu de bază la nivelul - SA B, pentru fiecare sus menționată, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2447,91 lei, cu titlu de garanție.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit art. 168 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul SA pe anul 2004: "Cu ocazia sărbătorilor de Paști și C, salariații SNP - vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale în cuantum de un salariu de bază mediu pe SNP, cu minimum 15 zile în afară de fiecare eveniment pentru care se acordă suplimentările, vor începe negocierile cu în vederea stabilirii valorii concrete, modalității de acordare, condițiilor, criteriilor și beneficiarilor".
Prin alin. 2 s-a menționat că "pentru anul 2003 suplimentările prevăzute la alineatul 1 au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat, conform modalității și în condițiile negociate de ".
Contractul colectiv de muncă pe unitate pe anul 2005 menține dispozițiile art. 168 alin. 1, alin. 2 fiind modificat în sensul că pentru anul 2003 suplimentările salariale au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat.
Același text se regăsește, în ultima formă menționată, în Contractul colectiv de muncă pe anul 2006.
În fine, pentru anul 2007 textul păstrează același conținut ca în contractele precedente.
Societatea pârâtă a mai depus la dosar Actul Adițional la Contractul colectiv de muncă al SA nr. 8080/23.05.2000 înregistrat la. B sub nr. 2643/11.05.2005, care a conferit art. 168 alin.2 forma menționată în Contractul colectiv de muncă la nivelul anului 2005.
Prin adresa Comisiei Paritare din 18.06.2007 se arată că părțile semnatare confirmă faptul că, în redactarea art. 168 alin. 1 și 2, la momentul negocierilor colective voința comună a părților a fost aceea ca, începând cu anul 2003, primele de Paști și C să fie introduse în salariile de bază ale fiecărui angajat.
În fine, prin Nota asupra precizării situației primelor de Paști și de C prevăzute în art. 168 din Contractul colectiv de muncă al SA", datată 31.08.2007 și semnată de reprezentanți ai patronatului și federației sindicale, se dă o interpretare textului în discuție, potrivit voinței părților la semnarea contractului.
Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
Art. 31 din Legea nr. 130/1996 dispune că poate interveni modificarea clauzelor contractului colectiv de muncă pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru.
Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică, în scris, organului la care se păstrează și devin aplicabile de la data înregistrării sau la de o dată ulterioară, potrivit convenției părților.
Conform art. 236 alin. 4 Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
Normele enunțate subscriu, așadar, contractelor colective de muncă (în egală măsură ca și contractele individuale de muncă) voința părților semnatare, raportând aceste acte juridice cadrului general de reglementare a contractului ca act juridic bilateral.
Legea statuează în sensul că dispozițiile contractului colectiv de muncă reflectă voința partenerilor sociali, care însă trebuie să se manifeste întotdeauna în conformitate cu prevederile legale.
Astfel, textul art. 31 din Legea nr. 130/1996 cuprinde o normă permisivă, care dă posibilitatea modificării clauzelor contractului colectiv de muncă ori de câte ori părțile convin acest lucru, dar cu precizarea formalităților care trebuie îndeplinite pentru a da efect unor astfel de modificări.
Textul reia un principiu de bază aplicabil tuturor actelor juridice bilaterale, în sensul că ele pot fi modificate potrivit acordului de voință al părților, dar numai până la momentul încetării efectelor acestuia.
În același sens, și contractul colectiv de muncă poate fi modificat de părți doar pe parcursul executării lui, interpretarea și reformarea conținutului unei clauze urmând să își mențină efectele până la momentul încetării efectelor contractului.
În speță, astfel cum rezultă din situația de fapt, înscrisurile depuse de pârâtă au vizat o reinterpretare a clauzei cuprinse în art. 168 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, realizat după momentul încetării efectelor fiecărui contract colectiv anual și în totală contradicție cu textul neechivoc al prevederii.
Astfel, art. 168 alin. 2 prevăzut în fiecare din aceste contracte că suplimentările de la alin. 1 au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat doar pe anul 2003, fiind indubitabil faptul că aceleași drepturi nu au fost incluse în salariul de bază al salariaților și pe anul în curs, câtă vreme s-a menținut în același timp și textul alin. 1.
Pe de altă parte, părțile nu au consemnat în contractul colectiv de muncă pe anii 2005 și 2006 faptul că aceleași suplimentări salariale au fost introduse în salariile de bază pe anii precedenți, o asemenea interpretare fiind făcută abia în anul 2007.
S-a reținut astfel că, interpretarea clauzei peste termenul pentru care a fost încheiat contractul și cu încălcarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 130/1999 nu poate produce efecte care să înlăture conținutul explicit al prevederii invocate.
Cât privește apărările referitoare la prematuritatea formulării acțiunii, invocată de pârâtă, s-a reținut că angajatorul nu poate aprecia că acest drept nu s-a născut în absența negocierilor dintre sindicat și patronat.
Lipsa oricăror negocieri asupra cuantumului sumelor și modalității de acordare nu poate nega dreptul salariaților, asumat de părți prin contractele colective de muncă, de a beneficia de aceste suplimentări; pe cale de consecință, această apărare a fost respinsă ca nefondată.
Sub aspectul modalității de stabilire a cuantumului drepturilor reprezentând suplimentări salariale, instanța a reținut că prin clauza art. 168 alin. 1 aceasta se raportează la salariul de bază mediu pe SNP SA, iar nu la salariul brut pe unitate, în baza căruia au fost calculate sumele solicitate prin acțiune.
Pârâta a invocat prin întâmpinare și excepția prescripției dreptului la acțiune, pe considerentul că reclamantul pretinde acordarea unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă, fiind încălcate dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii care reglementează în mod expres la 6 luni termenul de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă.
Această apărare a fost înlăturată, instanța a apreciat că sub aspectul acordării drepturilor salariale de orice natură, (rezultate din contractele individuale sau colective de muncă), sunt incidente dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, astfel că acțiunea este supusă prescripției extinctive de trei ani.
Pe cale de consecință a admis acțiunea, în sensul că pârâta a fost obligată la plata către reclamant a drepturilor salariale reprezentând primele de Paști pa anii 2005-2007 și a celor de C pe anii 2004-2005 în cuantum de un de un salariu mediu pe - SA pentru fiecare, sume indexate du indicele de inflație la zi de la data nașterii dreptului până la plata lui efectivă.
În ceea ce privește acordarea de daune, instanța a reținut că reclamanta este îndreptățită și la indexarea sumelor în raport de indicele de inflație, de la data plății lor efectivă, pentru acoperirea prejudiciului produs ca urmare a neachitării drepturilor scadente.
Totodată, instanța a apreciat ca întemeiată și cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2447,91 lei reținută de pârâtă cu titlul de garanție deoarece potrivit art. 16 din Legea nr.22/1969 modificată prin Legea nr. 54/08.07.1994 "garanția în numerar și dobânda aferentă poate fi ridicată de către gestionarul titular al carnetului de consemnare la încetarea contractului de muncă, în situația în care nu a cauzat o pagubă sau când paguba a fost acoperită în întregime.
Unitatea este obligată în aceste cazuri, să elibereze gestionarului, în termen de cel mult 10 zile, carnetul de consemnare împreună cu o comunicare către CEC în care să arate că titularul are dreptul să ridice garanția", obligație pe care pârâta nu și-a îndeplinit-o și pe cale de consecință a fost obligată să restituie reclamantei suma sus-menționată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat, recurenta-pârâtă A- Membru Grup, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a reluat descrierea situației de fapt și a arătat, în esență, următoarele:
-promovarea acțiunii este prematură, întrucât dreptul de a formula acțiunea nu se poate considera născut, cât timp nu au avut loc negocierile în baza cărora cuantumul exact al sumelor ar fi trebuit stabilit; potrivit dispozițiilor la art. 168 alin. (1) din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2003-2007, drepturile salariale suplimentare nu se acordă automat, ci doar subsecvent negocierilor anuale, ce ar avea loc cu 15 zile calendaristice înaintea celor două evenimente anuale - Paște și C;
-dreptul la acțiune este prescris, față de dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, având în vedere că drepturile pretinse nu au natură salarială, nu au caracter continuu și nu reprezintă contraprestația oferită salariatului corespunzător activității desfășurate, ci sunt exclusiv drepturi acordate prin contractul colectiv de muncă salariaților, în scopul de a le oferi protecție socială;
-sumele solicitate au fost incluse în salariul lunar acordat, societatea achitând toate drepturile salariale în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă, împrejurare confirmată atât de reprezentanții salariaților, cât și de instanțele învestite cu soluționarea unor litigii similare;
-modalitatea de calculinvocată în susținerea acțiunii este greșită, atâta vreme cât se raportează la nivelul salariului mediu brut pe societate, deși, potrivit dispozițiilor la art. 168 alin. (1) din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2003-2007, baza de calcul o reprezintă salariul de bază mediu la nivel de, ale cărui valori, în perioada 2004-2007, au fost diferite de valorile prezentate de către reclamantă.
Printr-o cerere completatoare a motivelor de recurs, recurenta a invocat și excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Călărași în soluționare cauzei în primă instanță.
În esență, recurenta susține că Tribunalului București îi aparține competența teritorială în soluționarea cauzei de față deoarece aceasta este reglementarea cuprinsă în legea specială aplicabilă speței, Legea nr. 168/1999. Astfel, art. 72 din menționata lege stabilește că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
Se consideră că Legea nr. 168/1999 [1] privind soluționarea conflictelor de muncă, este lege organică specială, iar Legea 53/2003, asumată de Guvern, nedezbătută în Parlament, este lege organică dacă quorumul a fost cel prevăzut în art. 74 din Constituție pentru astfel de reguli și reprezintă dreptul comun.
Față de împrejurarea că prin Codul muncii sunt reglementate în mod general toate aspectele care țin de raporturile de muncă, sindicate, patronate și protecție social, în timp ce prin Legea nr. 168/1999 este reglementată procedura de soluționare a conflictelor de muncă, cea din urmă este o normă specială în raport cu Codul muncii.
Pornind de la premisa că ambele legi sunt legi organice, prin urmare au forță juridică egală, recurenta trebuie să vadă dacă Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu.
În art. 298 alin. 2 din Codul muncii, sunt identificate/marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții contare".
Această ultimă liniuță din art. 298 constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădită neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești/exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, Decretul 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.
În vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar
dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Acest mod de abordare a fost determinat atât pentru a asigura coerența sistemului legislativ, cât și pentru a asigura eficacitatea principiului separației puterilor în stat, nepermițând judecătorului să legifereze expres unde legiuitorul a tăcut implicit, adică acolo unde ar fi operat "abrogarea implicită", judecătorul să constate acest lucru deși nu este legiuitor. Inexistența abrogării implicite în sistemul de drept intern rezultă din analiza comparativă a textului legal anterior Legii nr.24/2000.
Astfel, conform dispozițiilor art. 88 din Decretul nr. 16/1976 privind aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative:
În proiecte trebuie să fie identificate toate dispozițiile legale contrare noii reglementări și să se prevadă expres abrogarea lor.
Actele normative prevăzute a se abroga, total sau parțial, vor fi menționate în ordine cronologică, începând cu legile și decretele.
Abrogarea poate fi dispusă numai printr-un act de același nivel sau de nivel superior.
În mod excepțional, în cazul în care, datorită complexității reglementarilor, nu ar putea fi indicate toate dispozițiile legale contrare, se va putea adăuga, la sfârșitul enumerării actelor normative abrogate direct, formula de abrogare generică "și orice alte dispoziții contrare".
Cu alte cuvinte, abrogarea generică indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepțional, dar legală, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 16/1976.
După apariția Legii nr. 24/2000 această modalitate de abrogare nu a mai fost reglementată, ea nemaiputând produce efecte juridice câtă vreme textul care o reglementa a fost el însuși abrogat.
În aceste condiții, dispozițiile Codului muncii trebuiesc interpretate exclusiv prin prisma regulilor de tehnică legislativă reglementate de art.1 alin. 2 din Legea 24/2000:
Actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, cu dispozițiile prezentei legi ( ale Legii nr. 24/2000) precum și cu principiile ordinii de drept.
Conform art. 15 din Legea 24/2000 pentru evitarea paralelismelor: în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative, (în cazul dedus judecății art.72 din Legea nr. 168/1999 și art. 284 Codul muncii ).
Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere, (în cazul dedus judecății art. 249 din Codul muncii, care trimite la legea speciala privind soluționarea conflictelor de muncă, respectiv Legea nr. 168/1999).
Alineatele 2 și 31din același articol nu sunt aplicabile pentru că nu a existat și nu există o "concentrare a materiei în reglementari unice" întrucât în afară de Legea nr.53/2003 ( Codul muncii ) în materia raporturilor de muncă, cu titlu de exemplu, mai există și Legea nr.130/19964privind contractul colectiv de muncă, Legea 168/199 [i] privind soluționarea conflictelor de muncă și OUG nr. 98/1999 [2] privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Așa fiind, odată în plus sunt aplicabile prevederile Legii nr. 168/1999, câtă vreme existența acestor paralelisme nu a fost înlăturată prin abrogare, ci dimpotrivă a fost inserat art. 249 din Codul muncii ca normă de trimitere la legea specială.
Aplicarea principiul "specialia generalibus derogant" exclude orice interpretare în sensul că recurenta se află în fața unei competențe alternative.
Analizând cu prioritate, în cadrul analizei motivelor de recurs, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Călărași în soluționarea cauzei de față, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit art. 72 din Legea nr. 168/12.11.1999, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
Art. 284 alin. 2 din Legea nr. 53/24.01.2003 prevede că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.
Curtea apreciază că, în concursul dintre cele două reglementări sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii deoarece noua reglementare este ulterioară Legii nr. 168/1999.
Mai mult, Codul muncii stabilește în art. 298 alin. 2, că la data intrării lui în vigoare se abrogă, între altele, și orice dispoziție contrară, astfel că a generat o abrogare implicită.
În acest sens s-a exprimat și Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat că legiuitorul a urmărit să introducă reglementări diferite față de cele prevăzute în legea specială și sub acest aspect succesiunea legilor în timp are o mai mare importanță față de aplicabilitatea principiului specialia ad generalibus derodast.
Pentru aceste motive, curtea apreciază că, în speță, competența teritorială aparține instanței de la domiciliul reclamantei, respectiv Tribunalul Ialomița.
În baza art. 312 alin. 6. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 3. pr. civ. recursul va fi admis, iar sentința atacată va fi casată, cauza urmând a fi trimisă spre competentă soluționare Tribunalului Ialomița.
Cu ocazia rejudecării, vor fi avute în vedere celelalte motive de recurs, ce vor fi analizate ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de către recurenta - SA. împotriva sentinței civile nr.1152 din data de 09.07.2008 pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata .
Casează sentința recurată și trimite cauza spre competenta soluționare Tribunalului Ialomița.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.03. 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex./12.03.2009
Jud.fond:
G
Președinte:Lizeta Harabagiu
Judecători:Lizeta Harabagiu, Silvia Georgiana Ignat, Mariana
