Drepturi salariale (banesti). Decizia 1313/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr.1313
Ședința publică din data de 25 iunie 2008
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Marilena Panait Simona
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1, împotriva sentinței civile nr.351 din 9 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, HG, -, Filica, și, toți prin reprezentant legal, cu domiciliul ales în B,--20, județ B și intimatul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 20 iunie 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 25 iunie 2008, dând următoarea decizie.
Curtea
Deliberând asupra recursului civil de față, în baza
lucrărilor dosarului, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la ribunalul Buzău sub nr- reclamanții, -, și -aceasta din urmă în personal și ca reprezentant al celorlalți coreclamanți au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României pentru a fi obligată la plata primelor de vacanță aferente perioadei 2001-2007-actualizate cu indicele de inflație până la data de 31.01.2008.
În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că sunt angajați cu contracte individuale de muncă la Curtea de Conturi a României și în calitate de personal contractual beneficiază de salariu sub formă de indemnizație precum funcționarii publici.
Potrivit art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999, funcționarii publici au dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, însă aceasta nu le-a fost recunoscută și acordată, fiind în acest mod discriminați în sensul art.2 din nr.137/2000, art.41 și 53 din Constituția României și art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv ce impune admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În dovedirea acestor susțineri, reclamanții au depus înscrisuri (filele 9-27).
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare (filele 56-60) prin care a invocat pe cale de excepție, prescripția dreptului la acțiune, cu motivarea că potrivit art.27 alin.2 din.nr.137/2000 termenul pentru introducerea acțiunii este de 3 ani și se calculează de la data faptei discriminatorii sau de la data la care persoana a luat cunoștință de comiterea ei, care în cauză este data publicării în Monitorul Oficial al României a Legii nr.188/1999, respectiv în anul 2002.
Pârâta a mai susținut în fondul cererii că pretențiile reclamanților sunt nejustificate deoarece ei fac parte din categoria personalului contractual având raporturile de muncă guvernate de Codul muncii și o lege specială de salarizare, OUG nr.160/2000 care nu prevede acordarea primei de concediu ca în cazul Legii nr.188/1999 referitoare la funcționarii publici și care nu are aplicabilitate în cauză.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor (filele 53-55) susținând că în conformitate cu prevederile art.60 cod pr.civ. în situația admiterii acțiunii principale, chematul în garanție este cel care trebuie să asigure fondurile necesare plății drepturilor bănești revendicate de reclamanți.
Reclamanții au răspuns apărărilor din întâmpinare (filele 63-67) și au depus înscrisuri în dovedirea susținerilor lor (filele 68-73).
Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr.351 pronunțată la data de 9 aprilie 2008 respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune-ambele ca neîntemeiate și a admis acțiunea reclamanților obligând-o pe pârâta Curtea de Conturi a României la plata primelor de vacanță aferente perioadei 2001-2007, actualizate cu indicele de inflație la data de 31 ianuarie 2008.
Pentru a hotărî astfel prima instanță, analizând cu prioritate excepția invocată, a stabili că în cauză sunt incidente dispozițiile art.166 din codul muncii conform cărora dreptul la acțiune pentru plata drepturilor salariale și a daunelor cauzate de neexecutarea în totalitate a obligațiilor privind plata salariilor este de 3 ani și curge de la data la care acestea erau datorate contrar susținerilor pârâtei, potrivit cu care incidente sunt dispozițiile art.27 alin.2 din.nr.137/2000.
Referitor la cererea de chemare în garanție, prima instanță a motivat că în cauză nu sunt întrunite cerințele art.60 cod pr.civ. conform cu care partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia s-ar putea îndrepta în situația în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau despăgubire câtă vreme între Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există un raport obligațional, cum acesta nu există nici între reclamanți și respectivul minister.
În fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții sunt controlori financiari în cadrul Curții de Conturi, fiind personal contractual ce beneficiază de indemnizație pentru munca depusă, în temeiul raporturilor de muncă pe care le are cu angajatorul.
Tribunalul a mai reținut că pentru perioada 2001-2007 reclamanții nu au beneficiat de plata primelor de concediu, care a fost suspendată prin legile bugetului de stat până la 31 decembrie 2006;că începând cu anul 2007, prima de concediu a fost plătită tuturor funcționarilor publici, fiind aprobată prin OUG nr.146/2007.
A constatat prima instanță că în raport de categoria funcționarilor publici cărora acest drept le-a fost recunoscut și plătit, reclamanții au fost discriminați în sensul art.1 alin.2 lit.e din nr.137/2000, deoarece art.114 din Legea nr.188/1999 republicată, prevede că dispozițiile sale între care și plata primei de concediu, se aplică în mod corespunzător și autorităților administrative autonome, deci inclusiv controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi care, potrivit art.1 din Legea nr.94/1992 funcționează pe lângă Parlamentul României și își desfășoară activitatea în mod independent.
Reținând că situația reclamanților este comparabilă cu cea a funcționarilor publici, prin încălcarea principiului egalității cetățenilor și al celui privind remunerația muncii, instanța de fond a constatat discriminarea rezultată din tratamentul diferențiat nejustificat de un scop obiectiv și legitim comisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta la plata drepturilor bănești așa cum au fost solicitate prin acțiunea formulată.
În termen legal împotriva acestei sentințe, pârâta Curtea de Conturi a României a exercitat recurs (filele 5-10) criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a reluat susținerile din întâmpinarea depusă la instanța de fond și a susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția dreptului la acțiune deoarece textul legal incident în cauză căruia tribunalul nu i-a dat o corectă interpretare este art.27 alin.2 din. nr 137/2000.
O altă critică vizează dezlegarea dată fondului acțiunii reclamanților care trebuia respinsă ca neîntemeiată iar nu admisă, cu motivarea că aceștia beneficiază de o lege specială de salarizare respectiv OUG nr.160/2000 modificată și completată, astfel că ei nu pot benefica de dispozițiile art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999 republicată care privește funcționarii publici.
În cauză a susținut recurenta că nu există discriminare așa cum greșit a reținut instanța de fond deoarece dreptul la prima de concediu nu este recunoscut de lege pentru personalul contractual al Curții de Conturi așa încât nu sunt îndeplinite cerințele art. 2 alin.1 din.137/2000 care definesc discriminarea.
Pentru aceste considerente s-a cerut admiterea recursului, modificarea sentinței și în fond respingerea acțiunii ca prescrise ori, în subsidiar ca neîntemeiate.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare (filele 18-23) prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică.
Curtea, verificând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale incidente în cauză dar și sub toate aspectele, conform art.3041cod pr.civ. constată că recursul exercitat în cauză este fondat și urmează a fi admis ca atare, pentru considerentele care succed:
Este de necontestat că reclamanții sunt controlori financiari încadrați cu contracte de muncă pe durată nedeterminată în cadrul Curții de Conturi a României, făcând astfel parte din categoria personalului contractual, iar actul normativ care reglementează salarizarea acestora este OUG nr.160/2000 care în art.3 stabilește că indemnizația este unica formă de remunerare lunară a activității corespunzătoare funcției de controlor financiar și reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial.
În conținutul acestui act normativ cu caracter special nu se regăsesc nici un fel de dispoziții care să consacre dreptul controlorilor financiari la prima de concediu.
Este însă adevărat că pretențiile reclamanților, indiferent de fundamentul juridic pe care se întemeiază, constituie drepturi salariale ceea ce atrage incidența dispozițiilor art.166 alin.1 din codul muncii iar nu a art.27 alin.2 din 137/2000 evocate de recurenta-pârâtă, astfel că instanța de fond, interpretând și aplicând corect dispozițiile legale, a stabilit că acțiunea formulată de reclamanți nu este prescrisă, cu atât mai mult cu cât suspendarea plății acestor drepturi-dispusă succesiv prin legile bugetului între anii 2001-2006 inclusiv, nu are semnificația inexistenței dreptului, cum în mod just a constatat instanța fondului.
Cât privește însă fondului dreptului la prima de concediu revendicat de reclamanți, prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.2 alin.1 din 137/2000 constatând existența unei discriminări față de funcționarii publici cărora legiuitorul le-a recunoscut dreptul la prima de concediu prin Legea nr.188/1999 republicată.
Pentru a exista discriminare, așa cum aceasta este definită de dispoziția legală sus-arătată, este decisiv a se constata că deosebirea, excluderea, restricția sau preferința bazată pe unul din criteriile stabilite de lege, să producă efectul restrângerii, înlăturării recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege -.
Ori în cauză, între controlorii financiari ai Curții de Conturi a României pe de o parte și funcționarii publici pe de altă parte nu se poate stabili nici o legătură de natură să impună analizarea vreunei discriminări.
Atât natura raporturilor de muncă cât și a modului de încheiere, executare și stingere a drepturilor și obligațiilor acestora, sistemul de salarizare cât și atribuțiile și domeniul de activitate sunt specifice, speciale și distincte, astfel încât aceste categorii profesionale nu se găsesc în condiții de egalitate sau în situații analoge care să genereze eventuala discriminare invocată de reclamanți și reținută de instanța de fond.
În plus, instanțele judecătorești nu au competența sa anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative așa cum a procedat tribunalul.
Fără a observa că pentru categoria profesională a controlorilor financiari, cum sunt reclamanții din cauza de față, legiuitorul a edictat o lege specială de salarizare - sus-amintită și care nu poate fi extinsă chiar dacă ar fi mai favorabilă la nicio altă categorie profesională - prima instanță a substituit acest act normativ cu prevederi cuprinse în Legea nr.188/1999 care nu au aplicabilitate în cauză, făcând astfel incident cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 cod pr.civ.
Drept consecință, pentru considerentele care preced, Curtea va admite recursul în conformitate cu dispozițiile art.312 cod pr.civ. va modifica în parte sentința civilă nr.351 pronunțată la data de 9 aprilie 2008 de Tribunalul Buzău și în fond va respinge acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, menținând dispozițiile privind soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune și a cererii de chemare în garanție care au fost corect soluționate.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1, împotriva sentinței civile nr.351 din 9 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, HG, -, Filica, și, toți prin reprezentant legal, cu domiciliul ales în B,--20, județ B și intimatul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5 și în consecință:
Modifică în parte sentința sus-menționată în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 25 iunie 2008.
Președinte JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Marilena Panait Simona
--- - - - -- -
fiind în concediu de odihnă
prezenta se semnează de
Președinte instanță
Grefier
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
3 ex.
/FA
2008-08-07
Trib.B nr-
G
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Marilena Panait Simona
