Drepturi salariale (banesti). Decizia 143/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CONFLICTE DE munca ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 143
Ședința publică de la 22 Ianuarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marin Panduru
JUDECĂTOR 2: Ioana Moțățăianu
JUDECĂTOR 3: Marian Lungu
Grefier - - -
************
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamant, împotriva sentinței civile nr.939 din 19.09.2007, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosar nr-, în contradictoriu cu intimat Camera de Comerț Industrie și Agricultură M, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: recurent reclamant reprezentat de avocat și intimat pârât Camera de Comerț Industrie și Agricultură M reprezentat de avocat.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care, avocat pentru intimat pârât depune la dosarul cauzei întâmpinare la motivele de recurs cu exemplar pentru comunicare care se înmânează în ședința publică recurentei.
Avocat pentru recurent reclamant solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru observarea întâmpinării.
Instanța respinge cererea de acordarea unui nou termen de judecată.
Nemaifiind cererii de formulat excepții de ridicat și constatându-se cauza în stare de judecată, s-a acordat cuvântul părții prezente pentru a pune concluzii asupra recursului.
Avocat pentru recurent reclamant solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale și omologarea raportului de expertiză.Fără cheltuieli de judecată.
Avocat pentru intimat pârât pune concluzii de respingerea recursului ca nefondat. Arată că recurentul nu a desfășurat nicio activitate, în cadrul departamentului CCIA având contractul suspendat precizând că salariul reprezintă echivalentul unei munci prestate deci nu poate fii obligată la plata drepturilor salariale. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului de față.
Prin acțiunea înregistrată la data de 12.10.2006, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură M, solicitând ca aceasta să fie obligată să-i achite drepturile salariale restante pe ultimii 3 ani, respectiv 14.09.2003; 14.09.2006, daune interese pentru întârzierea nejustificată a plății salariului pentru repararea prejudiciului cauzat, sumele urmând să fie actualizate în raport de inflație la data plății efective, de asemenea dobânda BNR la aceste sume, să fie calculată la data plății efective.
A mai solicitat ca pârâta să-i acorde indemnizație de concediu de odihnă pe ultimii 3 ani și să fie obligată să-i înscrie în cartea de muncă pentru perioada 2003-14.09.2006, activitatea desfășurată, precum și salariul cuvenit.
În motivarea acțiunii a arătat că în perioada ultimilor 3 ani, a fost angajat al pârâtei, având funcția de referent și din data de 01 martie 2003, în mod nejustificat și fără a-i desface contractul de muncă și până la 14.09.2006, moment în care și- dat demisia, nu i-au fost achitate drepturile salariale nici măcar parțial.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
Tribunalul Mehedinți prin sentința nr. 939 de la 19 septembrie 2007 a respins acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei Camera de Comerț, Industrie și Agricultură
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că reclamantul a fost angajatul societății pârâte până la data de 14.09.2006, când prin decizia nr. 14 din 14.09.2006, i-a încetat contractul de muncă ca urmare a demisiei.
S_a constatat că în perioada 14.09.2003-14.09.2006, pentru care reclamantul a solicitat drepturile salariale, acesta nu a prestat activitate în cadrul societății pârâte(departamentul târguri și expoziții), nu a fost trecut pe statele de plată și nu figurează nici în foile colective de prezență.
De asemenea și raportul de expertiză (supliment) a confirmat că în conformitate cu fișele colective de prezență și ștatele de plată, reclamantul nu a fost prezent la locul de muncă în perioada avută în discuție.
Reclamantul nu a contestat această situație și nici nu a făcut dovada contrară în sensul că ar fi desfășurat vreo activitate și ar fi fost prezent la locul de muncă. Și pasivitatea de care a dat dovadă reclamantul, timp de 3 ani de zile, în care nu a solicitat salariul lunar, confirmă această situație în sensul că nu a fost prezent la locul de muncă și nu a desfășurat activitate.
În raport de prevederile art. 154 Codul muncii și situația expusă, reclamantului nu i se pot acorda drepturile salariale restante, deoarece nu a prestat activitate.
Cu privire la indemnizația de concediu de odihnă, s-a reținut că în conformitate cu art. 140 pct.2 Codul muncii, concediul de odihnă se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic și o indemnizație de concediu corespunzătoare concediului de odihnă.
Cum reclamantul nu a prestat nici un fel de activitate, așa cum s-a arătat, nu este îndreptățit nici la concediul de odihnă și nici la indemnizația de concediu.
De asemenea, pentru faptul că în perioada 2003-14.09.2006, reclamantul nu a desfășurat activitate și nu a primit salariu, pârâta nu poate fi obligată să-i facă aceste înscrieri în carnetul de muncă. Această situație a fost confirmată și de ITM M, care în conformitate cu atribuțiile pe care ale are potrivit art. 5 și 6 din Legea nr. 108/1999,a menționat în carnetul de muncă al reclamantului că pentru această perioadă nu se face dovada executării contractului individual de muncă.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului s-a arătat că sentința pronunțată încalcă dispoz. art. 287 Codul muncii potrivit cărora sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, salariatul neavând vreo obligație de a face probe.
A mai arătat de asemenea că hotărârea cuprinde motive contradictorii străine de natura pricinii, pe de o parte făcând vorbire de un regulament intern și art. 57 din acesta, iar pe de altă parte ignoră dispoz. art. 26 din Regulamentul de ordine interioară care stabilește că suspendarea contractului de muncă nu poate opera pe o perioadă mai mare de 10 zile.
O altă critică a vizat faptul că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății și a ignorat dispoz. art. 10-16 din Codul muncii, precum și faptul că hotărârea fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Aceasta deoarece în hotărâre se face vorbire despre suspendarea de drept a contractului de muncă, ori în condițiile art. 17 din Codul muncii angajatorul avea obligația ca anterior modificării contractului de muncă să-l informeze pe recurent.
A mai arătat recurentul că instanța nu a făcut dovada existenței unei situații de suspendare de drept a contractului individual de muncă, și că nu poate fi reținută nici afirmația potrivit căreia nu ar fi prestat activitate, afirmație susținută de lipsa de pe fișele colective de prezență, ori statele de plată atâta timp cât acestea sunt acte interne emanate de angajator.
Recurentul a mai arătat de asemenea în cererea de recurs că nu există o înțelegere semnată de el prin care să renunțe expres la drepturile salariale și mai mult decât atât în data de 28.07.2004 a solicitat în calitate de referent al pârâtei aprobarea concediului de odihnă, aceasta fiindu-i dată de președintele pârâtei care recunoștea implicit calitatea de salariat pe care o avea la acea dată. Același lucru s-a întâmplat și pe data de 14.07.2005, ceea ce demonstrează că a fost angajat și a prestat efectiv munca până la 14.09.2006.
Analizând recursul formulat se constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că potrivit art. 287 Codul muncii sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului. Însă odată ce angajatorul face dovada susținerilor sale salariatul este obligat să facă dovada contrară acestei stări de fapt. În speță angajatorul a făcut dovada faptului că reclamantul nu a prestat activitate în cadrul societății prin fișele colective de prezență și statele de plată.
În aceste condiții reclamantul era obligat să dovedească, la rândul său, că starea de fapt reieșită din actele invocate de către pârâtă este alta și anume trebuia să facă dovada că a prestat activitate, lucru pe care nu l-a făcut. În aceste condiții critica sa din acest punct de vedere este neîntemeiată, concluziile instanței de fond fiind temeinice și legale.
Neîntemeiate sunt și criticile vizând interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, precum și critica vizând pronunțarea sentinței cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, din analiza sentinței atacate nu reiese în nici un fel că instanța de fond ar fi făcut vorbire despre suspendarea de drept a contractului de muncă așa cum susține recurentul în motivele de recurs.
După cum se poate observa concluziile instanței s-au bazat pe faptul că reclamantul nu a făcut dovada prestării muncii pentru a putea cere la rândul său plata salariului aferent.
Instanța de fond nu face de asemenea nici o referire la o eventuală existență a unei înțelegeri prin care reclamantul ar fi renunțat la drepturile sale salariale, așa cum susține recurentul.
Nici faptul că a formulat cerere de concediu de odihnă care i-a fost aprobată, fapt ce ar demonstra că a fost angajat și a prestat activitatea nu conduce la concluzia că sentința atacată este nelegală și netemeinică.
Aceasta deoarece nici pârâta și nici instanța de fond nu a negat calitatea sa de angajat al pârâtei, însă atât pârâta, cât și instanța de fond au arătat că reclamantul nu a făcut dovada prestării activității sale la care era obligat în calitate de angajat.
Nici faptul că i-a fost închisă cartea de muncă la 14.09.2006 ca urmare a demisiei nu dovedește că a prestat activitate așa cum susține recurentul, ci doar faptul că până la acea dată a avut calitatea de angajat al pârâtei.
Nu este susținută nici critica cu privire la faptul că reclamantul nu a avut cunoștință despre faptul că a avut un buget pe care trebuia să-l realizeze. La dosarul cauzei a fost depus Regulamentul intern al pârâtei în care la art. 21 pct.b este prevăzută obligația salariatului de a respecta disciplina muncii și de a realiza bugetul în departamentul în care-și desfășoară activitatea.
Pentru toate aceste considerente reținând că sentința atacată este una temeinică și legală instanța în baza art. 312 Cod pr.civilă va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul, împotriva sentinței civile nr.939 din 19.09.2007, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă CAMERA DE COMERȚ, INDUSTRIE ȘI AGRICULTURĂ
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 22 ianuarie 2008.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
31.01.2008
Red.jud. -
2 ex/AS
Fl.
Președinte:Marin PanduruJudecători:Marin Panduru, Ioana Moțățăianu, Marian Lungu
