Drepturi salariale (banesti). Decizia 156/2009. Curtea de Apel Constanta

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,

LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR.156/CM

Ședința publică din 14 Aprilie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale

PREȘEDINTE: Jelena Zalman

JUDECĂTOR 2: Răzvan Anghel

JUDECĂTOR 3: Vanghelița Tase

Grefier - -

S-au luat în examinare recursurile civile formulate de recurenții pârâți:

1.MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentant prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în C, str.- nr.18, județul C, și

2. MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B, sector 5, b-dul.- nr.12 - 14, împotriva sentinței civile nr.6/19.01.2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți (procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Medgidia ), și (procuri stagiari la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța ), cu domiciliul procesual ales la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța,-, județul și intimații pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, județul C și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,- C, județul C, având ca obiect spor 50%.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.

Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art.87 și următoarele Cod procedură civilă.

Recursurile sunt declarate în termen, motivate, scutite de plata taxelor judiciare de timbru, iar părțile au solicitat judecata în lipsă.

După referatul grefierului de ședință;

Instanța constatând că nu sunt motive de amânare, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra soluției, luând act că părțile au solicitat judecata în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art.242 alin.2 Cod procedură civilă.

CURTEA

Asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată sub nr- pe rolul Curții de Apel Constanța reclamanții: -, și procurori stagiari la Parchetul de pe lângă Judecătoria Medgidia și respectiv C au solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Economiei și Finanțelor B, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție B, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții:

- la plata către reclamanți a sporului de risc și solicitare neuropsihică,în procent de 50% prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996,calculat din salariul de bază brut lunar,începând cu 1octombrie 2006 până în prezent. - la acordarea lunară a acestui spor și pe viitor. - la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă. - la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate. - la emiterea ordinului de salarizare care să conțină sporul de risc și solicitare neuropsihică,în procent de 50% pentru viitor. Reclamanții procurori stagiari la Parchetul de pe lângă Judecătoria Medgidia și respectiv C au susținut că în perioada 01.10.2006-31.07.2008 au avut calitatea de auditori de justiție în cadrul,calitate asimilată aceleia de magistrat potrivit dispozițiilor art.17 alin.5 din legea 303/2004. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sporul de 50% din salariul de bază brut lunar "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică" de care beneficiau magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, a fost abrogat neconstituțional, cu încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 și art. 53 din Constituția României, precum și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, măsura nefiind proporțională cu situația care a determinat-o și aducând atingere însăși existenței dreptului.

La data stabilirii acestui drept în baza art. 47 din Legea nr. 50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care magistrații își desfășoară activitatea, caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică, existente în aceeași formă și astăzi. De altfel, dispozițiile art. 155, 165, 236, 239 și 241 pct. 1 lit. d din Codul muncii prevăd obligativitatea acordării sporurilor.

Au invocat faptul că prin recursul în interesul legii pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 10 martie 2008, s-a stabilit că magistraților li se cuvine sporul de risc și solicitare neuropsihică de 50% pe ultimii 3 ani, dar și pentru viitor.

Întrucât interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin recursurile în interesul legii este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând sporul de 50% calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 1 octombrie 2006 până la momentul pronunțării, dar și pentru viitor, sume ce urmează să fie actualizate la momentul efectuării plății, în raport de indicele de inflație.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație formulează întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă motivat de faptul că instanța judecătorească nu este abilitată să creeze și să adopte legi,ci doar să le aplice pe cele deja existente. Pârâtul face referire în întâmpinare și la dispozițiile OG.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea,precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției,act normativ care prin art.30 abrogă în mod explicit întreaga lege 50/1996,deci și art.47.Pârâtul a considerat că raționamentul reclamanților a fost corect numai pentru perioada 1.10.2000-3.02.2007, data intrării în vigoare a OG.8/2007. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâților la operarea corespunzătoare în carnetele de muncă,pârâtul Ministerul Public solicită respingerea acestuia ca nefondat cu motivația că sporul solicitat de reclamanți este un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta. Față de solicitarea reclamanților de a li se emite ordine de salarizare care să conțină sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pârâtul a considerat că acestea nu pot fi emise înainte de momentul în care pot fi puse efectiv în executare,pentru că ordinul de încadrare trebuie adus la îndeplinire complet la momentul emiterii lui. Procurorul General nu poate să dispună prin ordin ca sporul solicitat de reclamanți să fie înscris în carnetul de muncă întrucât a considerat pârâtul ar fi instituite norme primare,specifice doar legii,ar reglementa relații sociale,cu mare stabilitate ce țin de raporturile de muncă.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație a formulat în temeiul art.60-64 Cod procedură civilă, cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice solicitând în condițiile în care vor fi admise pretențiile reclamanților,instanța să oblige Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele ce reprezintă pretențiile reclamanților.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța formulează întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii reclamanților motivat de faptul că drepturile solicitate de reclamanți nu pot subzista și după data de 03.02.2007,dată la care actul normativ în baza căreia se acordă-OG.8/2007 a fost abrogat. Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin întâmpinare invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Prin sentința civilă nr. 6/CM/19.01.2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanțas - admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanți, în sensul că au fost obligați pârâții către reclamanți la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu 1.08.2008 și efectuarea mențiunilor cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților, sume ce vor fi actualizate la data plății. S-a disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâților la emiterea ordinului de salarizare care să cuprindă acest spor și a fost înaintată această cerere spre competentă soluționare Curții de Apel București. S-au respins pretențiile anterioare datei de 1.08.2008 în contradictoriu cu pârâții, pentru lipsa calității procesual pasive a acestora. S-a admis cererea de chemare în garanție și a fost obligat chematul în garanție să aloce fondurile necesare efectuării plății.

Pentru a se pronunța această soluție, în primă instanță s-au reținut următoarele:

Reclamanții conform Hotărârii NR.658/03.07.2008 emisă de plenul Consiliului Superior al Magistraturii au fost numiți în funcția de procurori stagiari începând cu data de 1.08.2008.

Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art. 47 se abrogă. Această Ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr. 334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 370 din 9 iulie 2001.

Ordonanța Guvernului nr.83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești republicată.

La rândul ei, Legea nr. 24/2000, în vigoare la data emiterii nr.OG 83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art. 57, 58 și 62, precizează că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unor sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea.

Reiese, deci, că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu acte distincte.

Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.

Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000, lege ordinară prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. IX alin. 2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000 prin care a fost abrogat art. 23¹din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.

Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 23¹din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege.

Curtea are în vedere și dispozițiile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă teza a doua, care dispune "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate (prin recursul în interesul legii ) este obligatorie pentru instanțe".

Prin Decizia nr. 21 din 10 martie 2008 s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihic, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Cât privește cererea de acordare a acestui spor în continuare aveam în vedere caracterul obligatoriu al deciziei nr. 21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, care a statuat următoarele: Articolul I pct. 42 și art. IX alin. 2 par. 1 din nr.OG 83/2000 adoptate cu încălcarea limitelor legilor speciale de abilitare sunt din acest motiv neconstituționale conform art. 147 alin. 1 din Constituția României și își încetează efectele.

În aplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și art. IX alin. 2 din nr.OG 83/2000 se impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.

Ca urmare, inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată și, respectiv cele ale art. 23¹din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000.

Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice. Pentru aceste considerente instanța va obliga pârâții către reclamanți la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul de bază brut lunar începând cu 1.08.2008 și efectuarea mențiunilor cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților,sume ce vor fi actualizate la data plății,pentru pretențiile anterioare procesul trebuind să fi fost legat în mod necesar cu Institutul Național al Magistraturii,instituție care are buget propriu dar pe care nu au înțeles să o cheme în judecată ca pârât

Instanța a reținut atât din documentația depusă la dosar, cât și din susținerile părților că reclamanții au avut în perioada 01.10.2006-31.07.2008 calitatea de auditori de justiție. Art.17 din.303/2004 prevede că: indemnizațiile auditorilor de justiție se plătesc din fondul prevăzut în bugetul anual aprobat al.".Consecința acestui fapt se transpune în faptul că reclamanții în perioada când erau auditori de justiție își primeau drepturile salariale din bugetul -ului. Susținerile reclamanților că în conformitate cu art.17 alin.5 din.303/2004 perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiție,dacă a promovat examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii,constituie vechime în funcția de judecător sau procuror, sunt reale, însă în cauză au fost solicitate pretenții salariale,reclamanții în perioada când au fost auditori de justiție au fost salarizați din bugetul - ului, care este cuprins în mod distinct în bugetul -ului, astfel cum prevede art.59 din.317/2004. În acest context solicitările reclamanților privind obligarea pârâților la plata și recunoașterea sporului de 50% din salariul de bază brut lunar,pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada anterioară datei de 01.08.2008 vor fi respinse pentru lipsa calității procesual pasive a pârâților în condițiile în care atât Institutul Național al Magistraturii cât și Consiliul Superior al Magistraturii au personalitate juridică,iar Președintele. are calitatea de ordonator principal de credite potrivit art.59,alin2 din.317/2004

Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public privind obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la asigurarea fondurilor necesare plății sumelor reprezentând spor de 50%, aceasta este îndreptățită în raport de prevederile art. 3 alin. 1 din nr.HG 386/2007 și urmează a fi admisă în consecință. Curtea a apreciat cu privire la obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor de a asigura fondurile necesare plății sumelor reprezentând sporul de 50%, că potrivit art. 3 alin. 1 din nr.HG 386/2007, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta are printre alte atribuții și aceea de a deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar.

Ca urmare, în exercitarea acestor atribuții, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat în principiu să ia măsurile pentru asigurarea fondurilor necesare executării unor obligații stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 2 din G, nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 110/2007, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Obligația acestora ar fi, însă, lipsită de efect dacă Ministerul Economiei și Finanțelor nu ar include în proiectul bugetului de stat sumele necesare și nu ar deschide creditele necesare.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâților să emită ordinul de salarizare care să conțină sporul de risc și solicitare neuropsihică,în procent de 50% pentru viitor instanța îl va disjunge și-l va înainta spre competentă soluționare Curții de Apel București pentru următoarele considerente: Potrivit art.9 din OUG.27/2006-" de încadrare brute lunare și celelalte drepturi ale judecătorilor,procurorilor,personalului asimilat acestora și ale magistraților asistenți se stabilesc după caz,de ministrul justiției,de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,de președintele Consiliului Superior al Magistraturii sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,cu excepția cazurilor în care prin lege specială sau prin prezenta ordonanță de urgență se prevede astfel." Reclamanții având funcția de procurori stagiari au solicitat instanței obligarea pârâților la emiterea ordinului de salarizare care să conțină sporul de risc și solicitare neuropsihică,în procent de 50% pentru viitor. Astfel, art.36, alin1 din OUG.27/2006 prevede că: personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale,poate face contestație în termen de 15 zile de la data comunicării,la organele de conducere ale Ministerului d e Justiție,Consiliului Superior al Magistraturii,Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcția Națională Anticorupție ori după caz la Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. Instanța a reținut că reclamanții prin solicitarea de a obliga pârâții la emiterea ordinului de salarizare și-au exprimat nemulțumirea față de modul cum au fost salarizați și pe cale de consecință în temeiul art.36.alin.2 din OUG.27/2006 potrivit cu care -Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin.1 se poate face plângere în termen de 30 de zile de la comunicare la Secția de contencios-administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau după caz a Curții de Apel București,pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile", disjuns acest capăt de cerere declinându-l spre competentă soluționare Curții de Apel București. Împotriva acestei soluții au formulat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat următoarele: față de cele hotărâte prin Decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a apreciat că efectele aplicării dispozițiilor art. 329 Cod.pr.civ. încetează după data de 3 februarie 2007, având în vedere că prin OG nr. 8/2007 a fost abrogată Legea nr. 50/1996 iar în decizia pronunțată în recurs în interesul legii nu se face referire la acest act normativ ci numai la prevederile și efectele OG nr. 83/2000, considerându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere acest act normativ; în mod nelegal instanța a dispus plata și în continuare a drepturilor salariale solicitate, adăugând astfel la legea specială de salarizare a magistraților, această competență aparținând doar legiuitorului, iar nu instanțelor judecătorești, care nu pot crea legi; în același sens s-a arătat că acordarea în continuare a acestor drepturi constituie o ingerință a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive, contrară dispozițiilor constituționale privind separația puterilor în stat; în mod greșit s-a dispus obligarea la plata actualizării sumelor cu rata inflației întrucât fondurile alocate Ministerului Public pentru anul 2009 au fost aprobate prin Legea nr. bugetului de stat nr. 18/2009, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanțe, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând actualizarea cu rata inflației, nu se justifică; în același sens s-a arătat că în conformitate cu art. 14 al.2 din Legea nr. 500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nici angajată nici efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială iar sumele alocate pentru alte cheltuieli nu pot fi folosite în alt scop, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât obligația stabilită de instanță în sarcina recurentului este o obligație "imposibilă"; un alt argument invocat a fost acela că actualizarea cu rata inflației apare ca un mod de a constrânge debitorul să execute obligația asumată, și prin urmare pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare la plata sumelor reactualizate fiind lipsită de cauză juridică; în ceea ce privește cererea de înscriere în carnetul de muncă a drepturilor pretinse s-a arătat că raportat la prevederile art. 11 al. 2 din Decretul nr. 92/1976 sporurile acordate de instanța de fond nu fac obiectul înscrierii în carnetul de muncă.

În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caa rătat următoarele: acesta nu are calitate procesual pasivă întrucât potrivit prevederilor art. 138 al.2 din Constituția României și art. 35 și 36 din Legea nr. 500/2002 proiectul de bugetul al fiecărui minister se întocmește chiar de către acestea, în calitate de ordonatori de credite, în final fiind aprobat de Guvern și în final prin lege de către Parlamentul României, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu are un atribut de decizie în această privință, fiind implicat doar în discutarea fundamentării bugetelor fiecărei instituții întrucât este un organ administrativ cu atribuții în executarea legii; s-a mai arătat că în conformitate cu art. 79(4) din Legea nr. 304/2004 procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de ordonator de credite, iar între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public nu există nici o obligație de garanție, neexistând nici o obligație a Ministerului Finanțelor în privința plății unor sume la plata cărora este obligat Ministerul Public; s-au mai invocat prevederile art. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, arătându-se că din conținutul acestora rezultă că Ministerul Public este cel care trebuie să facă demersurile pentru obținerea de la buget a fondurilor necesare plății sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești. Pentru aceste motive s-a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de chemare în garanție.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

1. Cu privire la competența Curții de Apel Constanța în soluționarea recursului:

Cauza a fost soluționată în fond tot de către Curtea de Apel Constanța, respectiv un complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă, în baza prevederilor art. I din OUG nr. 75/2008.

Prin decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din OUG nr. 75/2008 care stabileau și competența de soluționare a recursurilor în cauzele privind drepturile salariale solicitate de personalul din justiție în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. În consecință, într-o practică constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a declinat competența de soluționare a recursurilor formulate împotriva unor hotărâri pronunțate în această materie către curțile de apel. Nemai existând un temei legal, derogatoriu, care să atribuie competența de soluționare a acestor recursuri Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul urmează a se soluționa de către instanțele competente potrivit normelor aplicabile anterior adoptării OUG nr. 75/2008, respectiv curțile de apel.

Faptul că recursul este soluționat de către aceeași instanță care a pronunțat și fondul cauzei nu constituie o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale atâta vreme cât recursul este soluționat de un alt complet de judecată decât cel care a pronunțat sentința recurată, fiind asigurată imparțialitatea instanței, astfel cum a stabilit și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (hotărârea din 7 februarie 2008 în cauza Silimon și împotriva României). În cauză au fost respectate prevederile art. 24 (1) Cod.pr.civ.

2.nalizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 304¹Cod.pr.civ. Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

2.A) Cu privire la recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:

Prin Decizia nr. 21din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 444 din 13.06.2008) s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".

Această decizie este obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.

Este adevărat că în dispozitivul acestei decizii nu se indică în mod expres dacă acest drept se cuvine categoriilor de persoane la care se referă și în continuare sau numai până la o anumită dată.

Dar, în considerentele acestei decizii se arată următoarele: "Sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice. Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".

Așadar, pentru a pronunța decizia nr. 21/2008 în recurs în interesul legii, instanța supremă a avut în vedere că "nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea" adică la data de 10.03.2008.

Față de prevederile imperative ale art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, instanțele nu pot avea în vedere o altă soluție decât cea care rezultă din interpretarea dată de instanța supremă, decât dacă după pronunțarea deciziei în recurs în interesul legii a intervenit un act normativ nou sau o decizie a Curții Constituționale prin care să se constate neconstituționalitatea unui text legal, de natură a modifica contextul legislativ avut în vedere de instanța supremă la data pronunțării deciziei respective, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

De altfel, OG nr. 8/2007 nu poate fi interpretată în sensul că prin acest act normativ s-ar fi urmărit înlăturarea unor drepturi ale magistraților, întrucât în conformitate cu art.1 pct. III subpunctul 7 din Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, în temeiul căreia a fost emisă OG nr. 8/2007, Guvernul putea reglementa numai salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.

Mai mult, la acea dată, art. 47 din Legea nr. 50/1996 era considerat de către Guvern abrogat prin OG nr. 83/2000, astfel încât este evident că legea de abilitare și OG nr. 8/2007 nu aveau în vedere reglementarea în acest domeniu, al drepturilor rezultând din prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Pe de altă parte, mai trebuie avută în vedere și a doua parte a considerentelor deciziei nr. 21/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Astfel, instanța supremă a reținut următoarele:

De altfel, așa cum rezultă chiar din motivarea prezentului recurs în interesul legii, în prezent, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane - magistrați și personal auxiliar de specialitate - le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Or, în ipoteza adoptării unei soluții contrare, în sensul prezentului recurs în interesul legii, care, potrivit dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă, ar produce efecte numai pentru viitor, s-ar ajunge la crearea unei situații de discriminare în cadrul acelorași categorii socioprofesionale, respectiv ale persoanelor care se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, în condițiile în care sporul în discuție a fost acordat de legiuitor, la momentul respectiv, în considerarea specificului profesiei, cu atât mai mult cu cât nu au intervenit modificări pozitive în ceea ce privește condițiile și specificul activității desfășurate.

Cât privește noțiunea de "discriminare", avem în vedere practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, 59).

A accepta teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii, în sensul neacordării acestui spor, în mod inevitabil ar duce la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept.

Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Așadar, soluția de admitere a acțiunii nu se fundamentează numai pe prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 în legătură cu care recurentul susține că ar fi fost ulterior abrogate prin OG nr. 8/2007 ci și pe prevederi constituționale și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale care potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României au prioritate dacă există neconcordanțe între acestea și legile interne.

Așadar, indiferent de efectele OG nr. 8/2007 și indiferent dacă aceste efecte au fost sau nu avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în analiza situației prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine reclamanților în temeiul unor prevederi normative cu forță juridică superioară, astfel cum a stabilit cu caracter obligatoriu Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 21/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

La soluționarea cauzei în primă instanță nu s-a săvârșit o depășire a limitelor atribuțiilor puterii judecătorești întrucât instanța nu a creat lege și nu a adăugat la lege ci, respectând decizia nr. 21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a făcut aplicarea prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, prevederi în legătură cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a constat că își păstrează aplicabilitatea. De asemenea, tot raportat la considerentele deciziei indicate, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Ca urmare, instanța de fond nu a crea alte norme pe cale jurisprudențială ci a aplicat norme juridice existente. Faptul că în OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, acest spor nu este reglementat nu înseamnă că el nu își poate găsi reglementarea în alte norme juridice, cum sunt cele indicate anterior, unul dintre principiile care garantează accesul la o instanță în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 21 din Constituția României, fiind cel cuprins în art. 3 din Codul civil și art. 4al.2 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care judecătorul nu poate refuza să judece cu motivarea că legea nu prevede sau că este neclară ori incompletă, ceea ce presupune că în astfel de cazuri judecătorul trebuie să aplice normele juridice cu caracter general, inclusiv principiile dreptului civil în sens larg sau alte norme juridice prin asemănare.

În sensul asigurării unui tratament nediscriminatoriu sunt și prevederile art. 4(1) din Legea nr. 303/2004 potrivit cu care "judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora".

Așa cum s-a arătat, câtă vreme după pronunțarea Deciziei nr. 21/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu a intervenit nici un alt act normativ care să modifice cadrul legislativ existent la data pronunțării ei, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică subzistă și este cuvenit și în continuare reclamanților. - constitui o sarcină excesivă să se pretindă reclamanților ca după soluționarea prezentei cauze, să formuleze în fiecare lună noi acțiuni pentru obținerea acestui spor pentru luna precedentă, dreptul de acces la o instanță, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor omului în jurisprudența sa, și desprins din prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, presupunând obligația instanței de a soluționa în mod efectiv litigiul dintre părți într-un mod care să garanteze realizarea dreptului pretins și cuvenit, iar nu într-un mod efemer care ar fi totodată și iluzoriu. Mai mult, în special în cazul în care debitorul obligației corelative a dreptului pretins în justiție este statul, prin una dintre instituțiile sale, este excesiv a se pretinde reclamantului să parcurgă noi proceduri și să efectueze demersuri suplimentare pentru realizarea dreptului său.

În ceea ce privește actualizarea sumelor cu rata inflației, se reține că în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Pe de altă parte, alineatul (1) din același articol, stabilește că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. Or, art. 1073 din Codul civil stabilește cu titlu de regulă următoarele: "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare". În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamanții au fost prejudiciați prin neplata la data la care erau cuvenite a acestor drepturi și ca urmare sunt îndreptățiți la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din aplicarea sporului de 50%. Aceasta nu este o măsură de constrângere a debitorului, decât eventual ca efect colateral, scopul acestei măsuri fiind dezdăunarea creditorului.

Susținerile recurentului că nu poate plăti aceste sume sunt lipsite de temei și nu au relevanță asupra drepturilor creditorilor - reclamanții. Astfel, un debitor nu se poate exonera de plata unor obligații invocând motivul lipsei de posibilități materiale. Excepțiile vizează cazul persoanelor de drept privat care în caz de insolvență pot fi supuse unei proceduri speciale care după finalizare conduce la stingerea tuturor creanțelor nerealizate.

Din contră, în conformitate cu prevederile OG nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 100/2007, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (art. 2) iar ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, virările de credite bugetare putându-se efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (art.4).

Includerea sumelor necesare în bugetul propriu și plata acestor drepturi nu poate fi considerată a fi lipsită de temei legal ci din contră, câtă vreme creanța este stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritatea lucrului judecat iar art. 1 din OG nr. 22/2002 prevede achitarea creanțelor stabilite prin titluri executorii din bugetele instituțiilor publice.

În ceea ce privește înscrierea în carnetele de muncă a drepturilor pretinse în prezenta acțiune se reține că în conformitate cu art. 1(1) din decretul nr. 92/1976 privind carnetul de munca, prin intermediul acestuia se dovedește, între altele, și retribuția tarifara de încadrare și alte drepturi ce se includ in aceasta, în același sens fiind prevederile art. 11 alin. 2 care se referă tot la "retribuția tarifara de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ in aceasta". Trebuie avut în vedere însă că acest act normativ a fost emis în anul 1976, astfel încât în raport de noile realități sociale și juridice trebuie interpretat în sensul că în carnetul de muncă se înscriu veniturile cu caracter permanent care constituie indemnizația unui magistrat, venituri care cuprind și sporurile prevăzute de lege și la care în mod evident acest act normativ nu putea face referire la data adoptării sale.

2.B) Cu privire la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C:

Din motivarea recursului și solicitarea expresă a recurentului exprimată în finalul cererii de recurs cu privire la soluția pe care consideră că ar trebui să o pronunțe instanța de recurs, rezultă că recursul vizează soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în garanție.

În ceea ce privește cererea de obligare la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume, cerere formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesual pasivă și cererea este fondată.

Sigur că, în principiu, potrivit art. 16, 19, 20, 28 și 34 din Legea nr. 500/2002, elaborarea bugetului de stat presupune parcurgerea unor etape stabilite de lege, formularea propunerilor privind bugetul propriu de către ordonatorii de credite, discutarea acestor propuneri, pentru ca în final bugetul să fie aprobat prin lege de către Parlamentul României.

Dar, proiectul final al bugetului este elaborat potrivit art. 35 din aceeași lege de către Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pe de altă parte, potrivit art. 3(1) lit.A pct. 2, 3, 5, 7, 10, 12, 25 și 31 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, între altele, și următoarele atribuții în domeniul finanțelor publice: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare; stabilește echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat și a rectificării acestuia; analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii macroeconomici, și prezintă informări Guvernului, cu propuneri de îmbunătățire; urmărește execuția operativă a bugetului general consolidat; stabilește măsurile necesare pentru încasarea veniturilor și limitarea cheltuielilor, în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat; deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar; monitorizează, în condițiile legii, numărul de posturi și cheltuielile de personal din instituțiile publice; administrează contul general al Trezoreriei Statului, deschis la Banca Națională a României, scop în care încheie convenții cu aceasta; elaborează lucrările privind contul general anual de execuție a bugetului de stat, contul general al datoriei publice a statului și, respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și conturile anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale și proiectele de lege referitoare la aceste conturi de execuție, pe care le prezintă spre însușire Guvernului, în vederea transmiterii pentru adoptare Parlamentului.

Ca urmare, în exercitarea acestor obligații, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat în principiu să ia măsurile necesare asigurării fondurilor necesare executării unor obligații stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 2 din OG nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Obligația acestora ar fi însă lipsită de orice efect dacă Ministerul Economiei și Finanțelor, nu ar include în proiectul bugetului de stat sumele necesare și nu ar deschide creditele necesare.

Mai trebuie avut în vedere că aceste creanțe, cum sunt cele ale reclamanților asupra Ministerului Justiției și Libertăților, Curții de Apel Constanța și Tribunalului Tulcea, sunt creanțe asupra statului în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului astfel încât, ca părți ale statului, toate autoritățile acestuia implicate, sunt ținute să acționeze pentru a executa hotărârea judecătorească. Refuzul instituțiilor statului de a plăti despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile constituie în sine o încălcare a dreptului de acces la o instanță deci a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (hotărârea în cauza Dragne contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că pentru executarea de către stat a unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești în sarcina unor instituții ale sale, nu este necesară realizarea unor noi demersuri, repetitive, ale creditorului, în acest scop (hotărârile pronunțate în cauzele Popescu contra României și Dragne contra României). Curtea a avut în vedere că autoritățile administrației constituie un element al statului de drept și interesul lor se identifică cu cel al bunei administrări a justiției, iar când acestea refuză, omit sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească, garanțiile instituite de art. 61 din Convenție, de care a beneficiat justițiabilul în faza de judecată, își pierd rațiunea de a exista (hotărârile pronunțată în cauzele Dragne contra României, Durdan contra României, Miclici contra României și Mihăescu contra României).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și obligațiile stabilite în sarcina unor instituții ale statului sunt tot obligații ale statului iar în cazul în care aceste instituții nu execută obligațiile de plată potrivit procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002, în final, statul este răspunzător pentru această neexecutare astfel încât, prin reprezentantul său - Ministerul Finanțelor, trebuie să ia măsurile necesare efectuării plăților fie direct fie prin alocarea fondurilor în bugetul unei anumite instituții.

Statul este titular al obligației instituite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de a asigura executarea hotărârilor judecătorești și în acest mod accesul efectiv la o instanță de judecată.

Ca titular al acestei obligații, al cărei creditor este persoana care a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a admis cel puțin în parte acțiunea formulată împotriva statului sau a unei instituții a acestuia, statul este reprezentat în raportul obligațional de Ministerul Finanțelor, așa cum stabilește art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Ca urmare, pentru a garanta executarea obligației de plată a unor drepturi bănești restante de către instituții ale statului și a nu pune creditorul în situația de a demara alte proceduri pentru punerea în executare a titlului executoriu - sentința pronunțată de instanță, este necesar ca Ministerul Finanțelor să fie obligat să realizeze operațiunile administrative pregătitoare pentru alocarea din bugetul de stat a fondurilor necesare realizării creanțelor reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile civile formulate de recurenții pârâți:

1.MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentant prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în C, str.- nr.18, județul C, și

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14.04.2009.

Președinte, Judecători,

- - - -

- -

Grefier,

- -

Jud.fond: /

jud.- /13.05.2009

Tehnored.dispozitiv gref./2ex.

15.05.2009

Președinte:Jelena Zalman
Judecători:Jelena Zalman, Răzvan Anghel, Vanghelița Tase

#Judecator Jelena Zalman

Drepturi salariale (banesti). Decizia 156/2009. Curtea de Apel Constanta

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale (banesti). Decizia 156/2009. Curtea de Apel Constanta