Drepturi salariale (banesti). Decizia 1778/2008. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ nr. 1778/2008-
Ședința publică din 04 decembrie 2008
PREȘEDINTE: Roman Florica | R - | - JUDECĂTOR 2: Bocșe Elena |
- - | - JUDECĂTOR 3: Pantea Viorel | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind soluționarea recursului civil formulat de recurenții reclamanți G, toți cu domiciliul în S M,-, în contradictoriu cu intimata pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE S M, cu sediul în S M,-, județul S M, împotriva sentinței civile nr. 819/D din 12 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr-, având ca obiect: litigiu de muncă - drepturi bănești,
Se constată că fondul cauzei a fost dezbătut în ședința publică din data de 04 decembrie 2008, dată la care părțile prezente au pus concluzii în recurs, concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 04 decembrie 2008, după care:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 819/D din 12 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr-, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanții G, împotriva pârâtei CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE S
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Satu Marea reținut următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă "salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă. pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator". Aliniatul 2 al aceluiași articol dispune că "tichetele de masă se acordă în limita bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar.
Analizând aceste dispoziții legale s-a reținut că angajatorul nu are obligația, ci doar posibilitatea de a acorda alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă. Mai mult, unitățile din sectorul bugetar - categorie din care fac parte și pârâții - pot acorda această alocație numai în limita bugetului de stat.
Analizând și prevederile legilor bugetului de stat raportat la perioada pentru care reclamanții solicită sumele ce reprezintă contravaloarea tichetelor de masă neacordate se poate constata că pretențiile acestora sunt neîntemeiate.
Este adevărat că prin Legea 142/1998 privind tichetele de masă s-a instituit o anumită formă de protecție socială a salariaților, însă se constată că această formă de protecție socială este, prin lege, facultativă pentru angajator, nu este garantată prin Constituție, nefiind astfel un drept constituțional, fundamental.
Art. 41 alin. 2 din Legea fundamentală, a cărui încălcare o invocă reclamanții, dispune că "salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite de lege", în consecință, Constituția lasă la latitudinea legiuitorului acordarea altor măsuri de protecție socială și criteriile de acordare a acestora. De altfel, instanța nici nu este în drept să aprecieze dacă prin modul de reglementare a dreptului la tichete de masă se încalcă dispozițiile constituționale întrucât ar încălca atribuțiile puterii judecătorești. Eventual, reclamanții ar fi putut invoca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale menționate, cu consecința soluționării acestei excepții de către Curtea Constituțională.
Reclamanții mai invocă situația discriminatorie în care se află, raportat la alte categorii de bugetari care beneficiază de dreptul în discuție, fără să nominalizeze aceste categorii.
Curtea Europeană a drepturilor Omului, privitor la dispozițiile art. 14 din Convenție privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Curtea a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Curtea a apreciat, prin jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate.
Pentru a putea aprecia existența discriminării, situația reclamanților trebuie analizată în raport cu alte persoane, aflate în situații comparabile, dar care au fost tratate în mod diferit, respectiv cu persoane din aceeași ramură a sectorului bugetar.
Reclamanții nu au făcut dovada că în cadrul ramurii de bugetari din care fac parte, există categorii de persoane cărora li s-au acordat tichete de masă.
De altfel, prin Decizia nr. 14/18.02.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dezlegat problema de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 142/1998, respectiv modul de interpretare a textului de lege în ce privește personalul din sistemul bugetar, în sensul că "aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă".
Împotriva acestei sentințe, în termen și scutit de plata taxelor judiciare de timbru, au declarat recurs reclamanții G, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că instanța de fond a făcut o aplicare și o interpretare greșită a textelor de lege aplicabile speței de față.
Astfel, recurenții susțin că angajatorul avea obligația să solicite și să cuprindă în bugetele anuale suma de bani cu această destinație - tichete de masă, obligație pe care acesta nu și-a îndeplinit-o, fiind în culpă, conduită care însă nu justifică neacordarea acestor drepturi și, mai ales, nu este imputabilă reclamanților.
De asemenea, se mai arată că acordarea acestor tichete de masă, în funcție de voința angajatorului, constituie o restrângere a dreptului la protecție socială a reclamanților precum și o discriminare, în raport cu aceeași categorie de personal, încălcându-se astfel dreptul ocrotit prin articolul 16 aliniatul 1 din Convenția Drepturilor Omului.
În drept au fost invocate dispozițiile articolului 304 punctul 9 raportat la articolul 312 aliniatele 1 și 2 Cod de Procedură Civilă.
Intimata, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare, arătând în ședința publică din 02 decembrie 2008, prin reprezentantul său, că lasă la aprecierea instanței modul de soluționare a prezentului recurs.
Verificând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, conform articolului 3041Cod de Procedură Civilă, Curtea de APEL ORADEAa reținut următoarele:
Potrivit articolului 1 aliniatul 1 din Legea nr. 142/1998, salariații din sectorul bugetar pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă și suportată integral pe costuri de angajator, iar potrivit aliniatului 2 din același text de lege, tichetele de masă se acordă în limita bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale pentru unitățile din sectorul bugetar.
Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă caracterul opțional al acordării alocației individuale de masă, sub forma tichetelor de masă, acordare ce este supusă totodată îndeplinirii condiției înscrierii în limita prevederilor bugetului de stat sau ale bugetelor locale pentru unitățile din sectorul bugetar.
Prin articolul 5 din Normele de aprobare a Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, se stabilește că, pentru instituțiile publice, tichetele de masă pot fi acordate în limita sumelor prevăzute distinct cu această destinație în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit, legii, fiecărui coordonator de credite, la articolul bugetar tichete de masă.
Așadar, dispozițiile Legii nr. 142/1998 instituie doar o posibilitate pentru anumite categorii profesionale de a beneficia de alocație individuală de hrană, acordate sub forma tichetelor de masă
Din economia legii rezultă, însă, că pentru acordarea acestora trebuie să existe disponibil bănesc, necesitatea constituirii unui buget în acest sens este evidentă, or, aceste sume plătite de angajator sunt rezultatul unui proces de negociere între partenerii sociali, respectiv angajator și sindicat sau reprezentanți ai salariaților.
În consecință, ceea ce legea stipulează este o posibilitate care trebuie exploatată ca atare, un eventual acord în acest sens reprezentând fără dubiu legea părților, adică a celor doi parteneri sociali, or, în lipsa unui astfel de acord, în mod corect instanța de fond a respins ca nefondată acțiunea formulată de către reclamanți.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia XIV din 18 februarie 2008, dată în interesul legii, a stabilit că beneficiile stabilite prin articolul 1 aliniatele 1 și 2 din Legea nr. 142/1998 nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă, condiții care în speță nu s-a dovedit a fi îndeplinite.
În ceea ce privește practica judiciară, respectiv decizia civilă nr. 124 din 30 ianuarie 2008 Curții de APEL ORADEA, este de relevat că aceasta a fost dată anterior pronunțării deciziei XIV din 18 februarie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, potrivit articolului 329 aliniatul 3 Cod de procedură civilă, este obligatorie pentru instanțe, cu privire la dezlegarea dată problemelor de drept.
În ceea ce privește critica referitoare la situația discriminatorie în care se află, invocată de către recurenți, raportat la alte categorii de bugetari care au beneficiat de dreptul în discuție, este de relevat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, prin jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate.
Pe de altă parte, articolul 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale".
Curtea Europeană a sintetizat și clarificat jurisprudența sa privitoare la noțiunea de "speranță legitimă" ca "valoare patrimonială" și pe cale de consecință, ca "bun" în sensul dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1, prin decizia din 28.09.2004, pronunțată în cauza Kopecky contra Sloveniei, în cuprinsul căreia se arată că " legitimă" a reclamantului din cauză rezultă din aceea că el se întemeia, în mod rezonabil și justificat, pe un act juridic, având o bază juridică "solidă" și o incidență incontestabilă asupra dreptului de proprietate.
Curtea a ajuns la concluzia că atunci când interesul patrimonial în discuție ar părea că aparține categoriei juridice de "creanță", el nu poate fi considerat ca "valoare patrimonială" și implicit ca "speranță legitimă", decât dacă are o "bază suficientă în dreptul intern", ca de exemplu, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale. Un drept care face obiectul unei "contestații în justiție" sau care apare ca o "pretenție ce se poate susține" nu ar putea constitui o "speranță legitimă" apărată de dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea din 28.09.2004).
Or, existența drepturilor reclamate prin acțiunea de față, nu este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor din România, practica judiciară fiind neunitară în această materie.
Atât Comisia cât și Curtea au statuat în mod constant că articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun (., 17.05.1996, nr. 25497/1977, cauza Lupuleț contra României). Pe de altă parte, Comisia a statuat că o creanță condițională care a devenit caducă prin faptul nerealizării condiției nu constituie un bun în sensul acestor dispoziții.
Pentru toate aceste considerente, Curtea de APEL ORADEA, apreciind că nu subzistă nici una din criticile invocate, în temeiul articolului 312 aliniatul (1) Cod de Procedură Civilă, va respinge ca nefondat recursul civil de față, constatând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
RESPINGE ca nefondat recursul civil declaratde recurenții reclamanți G, toți cu domiciliul în S M,-, în contradictoriu cu intimata pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE S M, cu sediul în S M,-, județul S M, împotriva sentinței civile nr. 819/D din 12 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică de azi, 04 decembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
R - - - - - - -
decizie: /15.12.2008
Complet fond:, -
în 2 ex.: /17.12.2008
Președinte:Roman FloricaJudecători:Roman Florica, Bocșe Elena, Pantea Viorel
