Drepturi salariale (banesti). Decizia 193/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 193/R-CM
Ședința publică din 04 Martie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Laura Ioniță
Judecător - -
Judecător - - -
Grefier - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de reclamanta și de pârâții MINISTERUL JUSTITIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANTELOR B prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 819/CM din 28 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit recurenta-reclamantă, recurenții-pârâți și intimații-pârâți Curtea de APEL PITEȘTI și Consiliul Național de discriminare
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea lor.
CURTEA
Constată că prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național de Discriminare pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați primii doi pârâți la plata drepturilor salariale restante reprezentând indemnizația lunară de 10 % din salariul brut pe perioada 01 noiembrie 2006 - până la efectuarea plății efective și în continuare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
În motivarea acțiunii, reclamanții arată că norma juridică stabilită prin dispozițiile art.19 pct.3 din Legea nr.50/1996, astfel cum a fost modificată prin nr.OG83/2003, este discriminatorie, în sensul că stabilește acordarea unui spor de 10 % doar pentru grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și de executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii.
Se încalcă astfel art.6 alin.2 din Codul Muncii, dispozițiile nr.OG137/2000, precum și art.20 și art.53 din Constituția României.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, motivată de faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite, ca și Ministerul Justiției. De asemenea, între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției nu există nici un fel de raport juridic, astfel încât primul minister nu poate avea calitate de pârât în cauză.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii, având în vedere că acordarea sporurilor respective se face în temeiul legii care enumeră limitativ categoriile de personal ce beneficiază de aceste sporuri.
Pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești precum și în temeiul art.21 pct.3 din nr.OG137/2000 la data de 20.02.2007 reclamanta a solicitat citarea în cauză și a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Prin sentința civilă nr.819/CM/28.11.2007 a fost admisă în parte acțiunea și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL PITEȘTI să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de 10% din salariul brut lunar pentru perioada 01.11.2006 - 28.11.2007, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze celorlalți pârâți fondurile necesare achitării drepturilor de mai sus. A fost obligată pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanta îndeplinește funcția de personal auxiliar în cadrul Curții de APEL PITEȘTI.
Potrivit art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 modificată prin nr.OG83/2000, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă a actelor comisiei pentru cetățenie precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10 % din salariul brut raportat la timpul efectiv lucrat în aceste activități.
De asemenea, conform dispozițiilor Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești art.38 alin.2, art.42 alin.2 și art.48, personalul auxiliar este repartizat pe secții și compartimente de activitate de către președintele instanței, potrivit nevoilor acestora, iar în cadrul secției de către președintele secției. Revine președintelui instanței atribuția de a stabili, prin ordin de serviciu, repartizarea personalului pe secții, în raport cu pregătirea profesională și cu experiența fiecăruia. Așadar, atribuțiile personalului auxiliar repartizat prin ordin de serviciu se stabilesc prin fișa postului de către președintele instanței.
Din analiza textelor de lege menționate, instanța a reținut că trecerea personalului auxiliar pe unul din posturile enumerate de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 nu impune condiția existenței unui examen sau concurs.
Conducătorul instanței poate avea în vedere doar pregătirea profesională și experiența fiecărui grefier. Dar, tot din dispozițiile legale enumerate mai reiese și condiția obligativității respectării acestor criterii. Alegerea este lăsată la latitudinea președintelui instanței.
Reclamanta a invocat existența în cauză a unui tratament discriminatoriu.
Conform art.2 alin.1 din nr.OG137/2000, discriminare înseamnă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
2 al aceluiași articol arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor arătate față de alte persoane în afara cazului în care toate acestea sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Tot în domeniul discriminării, Legea Fundamentală a României statuează, prin dispozițiile art.4 și art. 16, principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Nu mai puțin trebuie respectate și dispozițiile tratatelor internaționale, pe care Statul Român le-a ratificat și care, conform art. 11 și art. 21 din Constituție, fac parte din dreptul intern și se impun ca atare.
În acest sens art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la o plată egală pentru o muncă egală.
Cele arătate sunt incluse, cu valoare de principiu și în dispozițiile Codului Muncii, care în art.6 alin.1 și alin.2 stipulează că pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice formă de discriminare.
Principiul nediscriminării este consacrat, de altfel, și de dispozițiile art.5 alin.1, 2, 3 și 4 din Codul Muncii.
În speță, este evident că între personalul auxiliar enumerat limitativ de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 și celălalt personal auxiliar al instanțelor este creată o diferență în domeniul social, cu impact asupra unui element fundamental al contractului individual de muncă, respectiv salariul.
Tribunalul a analizat caracterul acestei diferențe, pentru aop utea sau nu încadra în noțiunea largă de "discriminare", respectiv dacă prin cele statuate în actele normative invocate legiuitorul a urmărit existența unui scop legitim, prin instituirea unor practici justificate obiectiv.
În România, instituția abilitată prin lege să se pronunțe asupra existenței unei discriminări este Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care, în punctul de vedere înaintat instanței (fila 257), analizând condițiile pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a fi discriminare, arată că nu se impunea existența unor diferențe în cadrul aceleiași categorii profesionale.
Tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite criteriile art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 pentru justificarea diferenței statuate de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996.
Este evident că tratamentul diferențiat adoptat de legiuitor are ca efect înlăturarea de la prevederile legii a unei părți a aceleiași categorii profesionale, respectiv personalul auxiliar al instanțelor, fără însă a se justifica un scop legitim în cauză sau cel puțin necesitatea unei astfel de măsuri.
A concluzionat instanța că este discriminatorie prevederea care acordă un spor doar pentru anumite categorii de grefieri, fapt care conduce la existența unui tratament diferențiat în cadrul aceleiași profesii, iar singura modalitate de înlăturare a acestei discriminări o reprezintă admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor.
Instanța a considerat că este neîntemeiată cererea reclamantei privind acordarea sporului în cauză pentru viitor, de vreme ce la baza răspunderii contractuale stă existența certă a unui prejudiciu, excluzându-se atât prejudiciul eventual, cât și cel incert.
În termen legal sentința a fost recurată de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și de reclamanta.
Pârâtul Ministerul Justiției a criticat sentința pentru netemeinicie, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
Soluția primei instanțe este greșită, întrucât dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 prevăd în mod expres categoriile de personal auxiliar care beneficiază de indemnizația lunară de 10% din salariul brut, ceea ce înseamnă că numai persoanele care prin fișa postului îndeplinesc atribuțiile respective, sunt îndreptățite să primească această indemnizație, or reclamanții nu sunt în această situație.
Mai arată recurentul că în speță nu există discriminare, deoarece în conformitate cu art.1 alin.3 din nr.OG137/2000, trebuie să fie vorba despre situații comparabile, ceea ce nu este cazul în speță.
Prima instanță a reținut că există discriminare, numai prin prisma calității de personal auxiliar, fără să aibă în vedere reglementările privind organizarea judiciară în legătură cu conținutul concret al atribuțiilor de serviciu, complexitatea acestora, responsabilitățile funcției. Astfel, conform regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea nr.387/2005, atribuțiile diferitelor categorii de personal auxiliar nu sunt identice.
Legiuitorul a înțeles să atribuie indemnizație concretizată printr-un procent la salariul brut numai personalului care desfășoară activități care implică un grad sporit de dificultate și responsabilitate, tocmai pentru că activitatea respectivă este diferită de celelalte activități îndeplinite în mod obișnuit de personalul auxiliar.
Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința sub două aspecte:
1. În mod greșit, instanța respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, confundând practic pe recurent cu Statul român sau cu bugetul de stat.
Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției sunt ordonatori principali de credite, iar creditele bugetare acordate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Între recurent, Curtea de APEL PITEȘTI și Ministerul Justiției nu există nici o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat în mod corect drepturile bănești, nu-i conferă Ministerului Justiției nici o garanție legală din partea recurentului, pentru eventualele sume ce ar fi trebuit plătite într-un raport de muncă izvorât din contractul individual de muncă.
2. Acțiunea formulată de reclamant este nefondată, deoarece sporul de 10% este recunoscut prin lege, expres și limitativ, doar anumitor categorii de salariați din cadrul personalului auxiliar de specialitate.
Mai arată recurentul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.2 alin.2 din nr.OG137/2000, și nici dispozițiile art.154 alin.3 din Codul Muncii, întrucât reclamanta nu a invocat nici unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de cele două texte legale, ci a invocat o discriminare ce are la bază nerespectarea principiului egalității între salariați, materializat prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă.
Susține recurentul că, admițând o astfel de acțiune, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, întrucât singura în măsură să stabilească astfel de drepturi este puterea legislativă, abilitată să adopte și să creeze legi, în timp ce puterea judecătorească este doar cea care le aplică.
Reclamanta a criticat sentința pentru netemeinicie, arătând că în mod eronat drepturile pretinse în acțiune i-au fost acordate numai până la data de 28.11.2007, deși se impunea acordarea acestora până la efectuarea plății efective și în continuare, până la încetarea discriminării.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, precum și cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, privind netemeinicia pretențiilor reclamantei sunt nefondate.
Contrar susținerilor recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Argeș nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
De altfel, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară doar anumitor salariați (sporul acordat numai judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
În ceea ce privește temeinicia pretențiilor reclamantei, potrivit art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 "grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități. De aceeași indemnizație beneficiază și conducătorii de carte funciară".
Rezultă că textul enumeră limitativ categoriile de grefieri care beneficiază de sporul de 10%, excluzând cea mai mare parte a grefierilor de la plata acestui spor.
Pe de altă parte, art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul Muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit. i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
De asemenea, potrivit art.1 alin.3 din același act normativ exercitarea drepturilor enunțate cuprinse în prezentul articol privește persoane aflate în situații comparabile.
În recursul său, pârâtul Ministerul Justiției pretinde că dispozițiile nr.OG137/2000 nu ar fi aplicabile în speță, deoarece reclamanta din prezenta cauză nu se află în "condiții de egalitate" și nici în "situații comparabile", condiții cerute de actul normativ arătat.
Apreciază Curtea că această susținere este nefondată, întrucât reclamanta este încadrată pe postul de grefier și atribuțiile ei sunt asemănătoare cu ale personalului auxiliar enumerat de dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, inclusiv din punct de vedere al complexității și volumului de muncă, iar faptul că între atribuțiile diverselor categorii de grefieri există anumite diferențieri, nu poate duce la concluzia că aceștia nu s-ar afla în "situații comparabile".
Criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție, în acordarea drepturilor salariale menționate, l-a reprezentat doar luarea în considerare a unora dintre atribuțiile pe care o parte dintre grefieri le aveau, ceea ce nu are justificare, atât timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți grefierii din parchete și instanțele judecătorești necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu.
Opinia potrivit căreia prevederile legale care au creat această diferențiere nu ar fi discriminatorie ignoră nu numai dispozițiile art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, pe cele ale art. 23 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală", precum și pe cele ale art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum s-a făcut referire la acestea, dar și dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție privind protecția proprietății.
Îndeplinirea cerinței de îmbunătățire substanțială a actului de înfăptuire a justiției, care impune criterii noi de competență și performanță pentru toate categoriile de grefieri, nu ar putea fi asigurată în condiții de inegalitate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a participării grefierilor la actul de justiție.
Mai mult, folosirea drept criteriu de diferențiere pentru tratamentul salarial pentru grefieri a apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica.
Rezultă deci, că distincția ce se face, ținându-se seama de anumite atribuții ale grefierilor este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.
De aceea, pentru eliminarea oricărei discriminări între diferitele categorii de grefieri, cu profesii implicând pregătire, experiență și responsabilități identice, în raport cu atribuțiile îndeplinite de fiecare, se impune ca, pentru perioada în care o parte dintre grefieri nu au beneficiat de sporul specific de 10% din salariul brut lunar, aceștia să aibă dreptul la întregirea veniturilor lor salariale cu acel spor, obligația autorității care nu l-a acordat tuturor grefierilor fiind întemeiată pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu.
Respectarea dreptului fiecărui cetățean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeași muncă, în condiții de responsabilitate identică, implică obligația firească a autorității care a generat acordarea discriminatorie a sporului la care s-a făcut referire, de a repara prejudiciul cauzat categoriei de magistrați ce a fost lipsită de echivalentul acelui spor în perioada în care dispozițiile ce îl reglementau erau în vigoare.
În concluzie, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele categorii de grefieri, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanta care desfășoară alte activități decât cele enumerate de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente.
Primul motiv de recurs declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor referitor la lipsa calității sale procesuale pasive, este de asemenea nefondat.
Este de remarcat în primul rând că Tribunalul Argeș nu a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în considerarea vreunui raport de muncă pe care reclamanții l-ar avea cu acesta.
Este un lucru evident și necontestat că reclamanții nu sunt salariați ai acestui minister, atribuții privind angajarea și salarizarea având ceilalți pârâți, așa cum corect susține recurentul Ministerul economiei și Finanțelor.
Totuși în mod corect instanța de fond a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenient.
Recursul declarat de reclamanta este fondat.
Salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Rezultă deci că reclamanta este îndreptățită să solicite acest spor și pe viitor, până la încetarea discriminării, sens în care Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința, în temeiul art.312 Cod procedură civilă și art.291 Codul Muncii. Față de considerentele arătate mai sus, va respinge recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul reclamantei împotriva sentinței civile nr.819/CM/28 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința în sensul că obligă pe pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL PITEȘTI, la plata drepturilor reclamantei pe perioada 28.11.2007 până la încetarea discriminării.
Menține în rest sentința.
Respinge recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2008, la de APEL PITEȘTI - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - -
Grefier,
- -
Red.
TC/GM/4 ex.
5.03.2008
jud fond.
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Laura Ioniță
