Drepturi salariale (banesti). Decizia 1944/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(Număr în format vechi 7853/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1944R
Ședința publică de la 27 Martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Petronela Iulia Zuluf I -
JUDECĂTOR 2: Bianca Antoaneta Scrob
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind cererea de recurs formulată de recurentul împotriva sentinței civile nr.733F din 23.09.2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița Secția Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul SERVICIUL JUDEȚEAN DE AMBULANȚĂ I, având ca obiect-drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul personal, lipsind intimata.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care
Se învederează faptul că la dosar intimata a depus prin serviciul registratură la data de 20.03.2009 întâmpinare și set înscrisuri în 2 exemplare.
Curtea procedează la legitimarea recurentului cu CI seria - nr.-.
Se comunică recurentului un exemplar al întâmpinării și a setului de înscrisuri.
Curtea constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs.
Recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței civile pentru motivele arătate în cererea de recurs.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.733/F/23.09.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu Serviciul Județean de Ambulanță
În considerente a reținut că reclamantul este salariat al Serviciului de Ambulanță Județean I, având funcția de director tehnic iar în perioada 17-18.07.2008 a solicitat efectuarea a 2 ( două) zile din concediul de odihnă în vederea frecventării unor cursuri organizate de Ministerul Sănătății.
La dosarul cauzei, reclamantul a depus cererea de concediu prin care a solicitat efectuarea celor 2 ( două ) zile de concediu de odihnă, iar rezoluția dată de Comitetul Director este negativă, ca urmare a faptului că unitatea pârâtă avea deja programată o ședință a Comitetului Director, la care reclamantul în calitate de director tehnic, trebuia să participe, așa cum rezultă din dispoziția nr. 39/ 3 iulie 2008 și convocatoarele existente la dosarul cauzei.
Ca urmare a absenței nemotivate de la serviciu, unitatea pârâtă a procedat la reținerea din salariul reclamantului a contravalorii celor 2 (două) zile, dar nu a aplicat nici o sancțiune disciplinară și nici nu a procedat la suspendarea contractului individual de muncă a acestuia.
De altfel, conform art. 148 alin 1 din Codul muncii: "Pentru rezolvarea unor situații personale salariații au dreptul la concedii fără plată."
Din cuprinsul cererii formulate de către reclamant rezultă că acesta a solicitat pârâtei efectuarea a 2 zile din concediul de odihnă aferent anului 2008, ci nu efectuarea a 2 zile de concediu pentru formare profesională.
Astfel, instanța a constatat că reclamantul a solicitat efectuarea a 2 zile din concediul de odihnă aferent anului 2008, solicitare care nu i-a fost aprobată de către pârâtă, și având cunoștință de rezoluția negativă a solicitării sale a lipsit nemotivat de la serviciu în zilele de 17 și 18.07.2008,motiv pentru care apreciază ca fiind întemeiată măsura luată de către unitatea pârâtă, respectiv neplata celor doua zile.
În raport de toate considerentele expuse mai sus și având în vedere dispozițiile legale incidente în cauză, instanța a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea reclamantului, și a respins-
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs recurentul, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că în primul rând, este de observat aspectul că instanța de fond nu a făcut aplicațiunea obligației imperative prevăzute atât de dispozițiile legii speciale (art.76 din Legea nr.168/1999) cât și de prevederile legii procesuale civile (art. 131.proc.civ.). În acest fel s-a încălcat un drept stipulat în mod expres de lege în favoarea părților litigante (în speță, dreptul de a se împăca în fața instanței, cu consecința consemnării tranzacției ce ar fi putut interveni în dispozitivul sentinței), vătămarea pricinuită acestora (sau, fie și numai uneia dintre ele) fiind evidentă în opinia recurentului.
Pe cale de consecința, din coroborarea art.304 pct.5 si art. 105 alin.2, proc.civ. pe de o parte, cu dispozițiile art.76 din Legea nr.168/1999 și art. 131,.proc.civ. pe de alta parte, rezulta necesitatea "declarării nulității" (anularii) actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale, în speță, sentința în prezent recurată.
Hotărârea instanței de fond a fost dată, în opinia recurentului, cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii (motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9, proc. civ), adică a dispozițiilor Codului muncii, incidente în speță, așa după cum recurentul arată în continuare.
Astfel, în considerentele sentinței se reține (în mod cu totul eronat însă că unitatea pârâtă a procedat la "reținerea" din salariul recurentului, a contravalorii drepturilor bănești aferente celor doua zile (17-18.07.2008), fără însă ca aceasta să fi aplicat vreo sancțiune disciplinara și fără să fi procedat la suspendarea contractului individual de muncă al recurentului.
Or, conform Codului muncii, "reținerile" pe care le poate efectua angajatorul, în mod unilateral, din drepturile de natură salariala ale angajaților săi nu pot fi operate în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege și nu sunt admisibile decât în două ipoteze: în cazul recuperării unui prejudiciu provocat în mod culpabil de salariat patrimoniului angajatorului (în condițiile art.269-275 și art. 164 din Codul muncii ), respectiv atunci când au ca temei legal intervenirea suspendării contractului individual de muncă.
Prin urmare, cum prima ipoteză nu era incidență în speță, este de-a dreptul evident că, daca nu ar fi avut la baza intervenirea suspendării contractului de muncă pe durata celor doua zile în discuție (17-18.07.2008), reținerea operată de intimata-pârâtă (din drepturile recurentului bănești, aferente lunii iulie 2008) ar fi fost lipsită de orice temei legal, prin raportare la dispozițiile exprese, imperative și explicite ale art.164 alin.1 din Codul muncii.
Este indubitabil, deci, că reținerea salarială operată de intimata - pârâtă (în acest sens, foaia colectivă de prezență pe luna iulie 2008), privită ca efect al neprestării muncii, a avut la baza suspendarea contractului individual de muncă al recurentului pentru zilele de 17-18.07.2008.
Problema importanta ce trebuia lămurită de instanța de fond, în raport de această realitate indubitabilă (intervenirea în fapt a suspendării contractului recurentului de muncă), dar pe care aceasta s-a ferit, din păcate, să o analizeze, viza stabilirea caracterului acestei masuri, prin raportare la împrejurările de fapt și la cazurile expres și limitativ prevăzute de lege ( Codul muncii ) vizând ipotezele ce generează suspendarea contractului individual de muncă.
Relevanța stabilirii caracterului măsurii suspendării contractului de muncă al recurentului rezidă în aceea că, în ipoteza constatării faptului că această măsură a fost o sancțiune disciplinară (în sensul arătat de dispozițiile art.52 alin.1, lit. b din Codul muncii ), ea se dovedește a fi o măsură absolut nelegala întrucât:
a) a fost aplicata cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Codului muncii privind efectuarea cercetării disciplinare prealabile (cu consecința nulității absolute a măsurii în cauză, conform art.267 alin.1 din Codul muncii );
b) a fost aplicata fără ca manifestarea de voința a angajatorului (ca act juridic în sens de negotium juris) să fie materializată în forma expres prevăzuta de lege ("decizie" emisă în scris, în sens de instrumentum probationes), cu consecința incidenței sancțiunii nulității absolute prevăzută de dispozițiile art.268 alin.2 din Codul muncii.
Or, în fapt, așa cum recurentul a arătat și demonstrat cu prisosința prin cererea de întregire depusă la dosarul cauzei în data de 04.09.2008, suspendarea contractului de muncă al recurentului pentru zilele de 17-18.07.2008 (suspendare fără de care este de neconceput reținerea drepturilor salariale aferente) nu a însemnat altceva decât o sancțiune disciplinară, dispusă de angajator pentru presupusa faptă a absentării nemotivate de la serviciu a recurentului.
Suspendarea în cauză este o măsură disciplinară deoarece ea nu are ca fundament niciuna din ipotezele prevăzute de Codul muncii pentru suspendarea de drept (art.50), suspendarea din inițiativa salariatului (art.51), suspendarea din inițiativa angajatorului (art.52 alin. 1, lit. a,c,d,e) ori suspendarea prin acordul părților (art.54).
În ce privește ipoteza de la art.51 alin.2 din Codul muncii, este de observat că nici aceasta nu este aplicabilă în speță, așa cum în mod eronat a tot susținut intimata-pârâtă, întrucât, pe de o parte, suspendarea în cauză poate fi dispusă tot la inițiativa salariatului (ori, în fapt, recurentul nu a cerut suspendarea contractului, ca și când ar fi fost conștient că urma să absentez nemotivat în zilele de 17-18.07.2008, ci acordarea a doua zile de concediu de odihna), iar, pe de alta parte, în Regulamentul intern al unității ar fi trebuit să fie inserate "condițiile" de care vorbește legea, în speță condițiile în care salariații pot absenta nemotivat (deci culpabil) fără ca acest lucru să atragă însă o sancțiune disciplinara sau alte repercusiuni nefavorabile pentru aceștia (ci doar "simpla neplată" a drepturilor salariale aferente).
În concluzie, recurentul apreciază că, întrucât instanța de fond nu a observat că intimata a aplicat, în realitate, o măsură disciplinară (suspendarea contractului de muncă pentru zilele de 17-18.07.2008, în temeiul art.52 lit. b din Codul muncii, cu consecința neplății drepturilor salariale aferente), încălcând însă dispozițiile imperative prevăzute de art.267 alin.1 și art.268 alin.2 din Codul muncii, instanța a încălcat aceste dispoziții, fapt de natură a atrage nelegalitatea sentinței recurate și necesitatea modificării ei în sensul solicitat.
Din considerentele sentinței recurate rezultă că soluția pronunțata în dispozitiv are la bază susținerile complet nefondate ale intimatei cum că, în fapt ar fi avut cunoștință (anterior datei de 17.07.2008) de rezoluția negativă pusă de managerul unității (iar nu de Comitetul Director, cum greșit a reținut instanța) pe cererea prin care recurentul a solicitat cele doua zile de concediu de odihna; ar fi refuzat (anterior datei de 17.07.2008) în mod deliberat semnarea așa zisului "convocator" al ședinței Comitetului Director din data de 18.07.2008; obligația recurentului de a participa la ședința Comitetului Director din data de 18.07.2008 ar deriva din dispoziția nr.39/03.07.2008 emisă de managerul unității.
Toate aceste aspecte reținute de instanța de fond nu rezultă și nu sunt probate însă prin nici un document dintre cele aflate la dosarul cauzei (în condițiile în care, conform legii, în conflictele de drepturi sarcina probei revine angajatorului).
Astfel, susținerea (intimatei) cum că recurentul ar fi luat la cunoștință de rezoluția negativă pusă de manager pe cererea sa chiar cu ocazia formulării ei (adică în data de 14.07.2008, data înregistrării în registrul de intrări și ieșiri al unității) este o susținere de-a dreptul mincinoasă câtă vreme, în realitate, abia în data de 23.07.2008 recurentului i-a fost adusă la cunoștință această rezoluție, de către secretara unității, sub forma înmânării originalului cererii având pe ea rezoluția cu pricina. Chiar și această comunicare tardivă unitatea a catadicsit să o facă doar în urma demersurilor pe care recurentul le-a făcut (sub forma solicitării cuprinse în referatul înregistrat sub nr. 1384/23.07.2008), după ce recurentul a constatat că, în condica de prezență, recurentul a fost pus nemotivat în zilele respective.
Tocmai pentru a elucida adevărul în această privință recurentul a solicitat la fond proba cu martori (pentru ca secretara unității să declare, sub jurământ, în ce data i-a comunicat originalul cererii cu pricina, cu rezoluția aferentă) însa, din păcate, instanța a respins aceasta probă, deși ea era esențiala.
În atare situație este elocventă în acest sens recunoașterea însăși a intimatei(din finalul întâmpinării) potrivit căreia eu recurentul nu a cunoscut (anterior plecării în concediu) rezoluția negativă a managerului.
Astfel, aceasta afirmă textual că: "Este evident faptul că era în diligenta lui (adică recurentului - ) ca înainte de plecarea în concediu să ia cunoștința de rezoluția depusă pe cerere, fiind un angajat al unei instituții publice căreia îi este subordonat".
Cu alte cuvinte, se recunoaște implicit că, anterior plecării recurentului în concediu (anterior datei de 17.07.2008), nu a avut cunoștința de aceasta rezoluție (așa zis aplicată de manager în fața recurentului, în 14.07.2008) din moment ce este acuzat de lipsă de "diligență" în ce privește eforturile pe care ar fi trebuit să le depună pentru a afla dacă s-a probat sau nu cererea.
De altfel, "diligența" în cauză (în sensul de a-i fi comunicat, anterior datei de 17.07.2008, modul de soluționare a cererii sale) revenea în primul rând unității, prin serviciul secretariat, din moment ce se susține (de către intimată) că rezoluția respectivă ar fi fost consemnată în registrul de intrări și ieșiri încă din data de 14.07.2008. Dovada comunicării acestei rezoluții către recurent nu rezulta însă de nicăieri.
În ce privește așa zisul "convocator" pentru ședința Comitetului Director din 18.07.2008, recurentul demonstrat cu prisosință (prin cererea de întregire depusă la dosar în data de 04.09.2008) faptul că acest înscris nu i-a fost prezentat spre semnare anterior datei de 17.07.2008.
Și este așa întrucât actul în cauza a fost semnat de membrii Comitetului Director abia în data de 18.07.2008 (înainte de începerea ședinței), după cum în mod explicit recunoaște chiar intimata în ultimul paragraf al adresei sale nr.1835/19.09.2008 (depusă la dosarul cauzei în data de 19.09.2008).
Mai mult de atât, recurentul a demonstrat și faptul că așa zisul convocator (împreuna cu anexa acestuia intitulata tot "convocator"), deși este înregistrat sub nr.1313/16.07.2008 la serviciul de registratura al unității, este un act invalid, din moment ce nu este semnat și însușit de conducătorul unității (nu este semnat, de fapt, de nimeni), iar, pe de altă parte, este un înscris inapt să dovedească valabila îndeplinire a procedurii de convocare a ședinței Comitetului Director (dat fiind încălcarea dispozițiilor art.14.1 din Regulamentul intern al unității).
Deși recurentul a solicitat proba cu martori (pentru ca persoana din cadrul unității însărcinata cu comunicarea convocatorului să declare, sub prestare de jurământ, când i l-ar fi prezentat spre semnare și dacă recurentul ar fi refuzat semnarea lui) instanța a respins-o, mulțumindu-se să ia o decizie pe baza simplelor afirmații ale intimatei.
Cât privește reținerea instanței cum că, obligația recurentului de a participa la ședințele Comitatului Director ar rezulta din dispoziția nr.39/03.07.2008, emisă de managerul unității, se poate lesne constata că și aceasta este la fel de nefondată.
Simpla lecturare a acestei dispoziții relevă că din cuprinsul ei nu rezultă (direct sau indirect) o astfel de obligație în sarcina vreuneia din persoanele acolo menționate.
Dispoziția în cauză stabilește doar componență unor comisii și nimic mai mult și deci, din acest punct de vedere, este absolut irelevantă.
Pe lângă toate acestea, rămâne fără absolut nicio justificare, oricare ar fi ipoteza în care recurentul s-a afla, măsura unității de a considera că "nemotivata" și data de 17.07,2008 din moment ce ședința Comitetului Director (așa zisul motiv al neaprobării solicitării recurentului privind acordarea concediului de odihnă) s-a desfășurat exclusiv pe parcursul zilei de 18.07.2008.
În sfârșit, printre argumentele motivaționale ale instanței figurează și referirea conform căreia recurentul ar fi trebuit să solicite "concediu fără plată" în vederea rezolvării problemei personale (frecventarea, pe speze proprii, a unor cursuri de formare profesionala) iar nu concediu de odihnă.
Cu alte cuvinte, se sugerează că ar fi interzis, potrivit Codului muncii, să urmezi ca salariat cursuri de formare profesionala în perioada propriului său concediu de odihna și deci, chipurile, acesta ar fi un alt argument ce ar întemeia justețea măsurii dispuse de managerul unității (respingerea cererii de concediu de odihnă) și, implicit, a consecințele cunoscute.
În realitate, Codul muncii nu impune, ca regulă, decât obligativitatea efectuării "în natură" a concediului de odihnă (și în anul pentru care se acordă), fără a impune însă salariatului că, în perioada respectivă, să se afle exclusiv în odihnă pasivă (relaxare, divertisment, calatorii de plăcere și altele asemenea).
Nimic nu se opune ca, în perioada concediului de odihnă, salariatul să se afle (și) în odihna activă dacă, potrivit propriilor caracteristici psihosomatice, așa considera el că se poate odihni cel mai bine.
Nu este așadar de condamnat faptul că, în perioada concediului de odihnă, salariații înțeleg să desfășoare și astfel de activități, beneficiind totodată și de un suport material (indemnizația de concediu) care, în alte situații (concediu fără plată, concediu de formare profesionala) lipsește.
Dreptul la concediu de odihna este un drept ce nu poate fi refuzat salariatului (în condițiile în care el a făcut solicitarea în perioada programării colective pe unitate), nu poate fi limitat decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege și, totodată, asupra căruia salariatul poate dispune în mod absolut atâta vreme cât el respectă cerința legii (aceea de a-l efectua în natură).
Prin urmare, aspectul cu pricina este irelevant atât ca "apărare", din perspectiva intimatei, cât și ca "argument motivațional" (al soluției din dispozitiv), din perspectiva instanței.
Din cuprinsul sentinței în prezent recurate se poate observa și faptul că instanța a tratat absolut superficial argumentele recurentului motivaționale (din moment ce nici măcar nu se obosește să le respingă formal, fie și printr-un considerent comun), mulțumindu-se să preia, exclusiv argumentele neprobate ale părții adverse.
Recurentul susține că instanța nu a "cântărit", cu imparțialitate și obiectivism, argumentele ambelor părți, deși principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de dispozițiile art. 129. proc. civ. obliga cu prisosință în această privință.
Tocmai de aceea, întrucât aprecieza că soluția pronunțata este pe cât de "nejuridică", pe atât de nelegală, recurentul consideră că se impune cu necesitate reformarea ei în tot, cu consecința reașezării lucrurilor în făgașul lor normal și firesc.
Drept urmare, în raport de cele arătate, atât în prezentele motive de recurs cât și în înscrisurile depuse recurent cu ocazia judecații la fond, solicită admiterea recursului recursul așa cum a fost formulat și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii introductive, așa cum aceasta a fost modificata și întregită pe parcurs.
Intimata a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului ca nefundat, iar in recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, ținând seama de prevederile art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Recurentul-reclamant este angajatul Serviciului de Ambulanță Județean I, având funcția de director tehnic, asa cum rezulta din inscrisurile depuse la dosarul de fond.
În perioada 17-18.07.2008, recurentul a solicitat conducerii efectuarea a două zile din concediul de odihnă în vederea frecventării unor cursuri organizate de Ministerul Sănătății.
Cererea de concediu prin care a solicitat efectuarea celor două zile de concediu de odihnă nu a fost aprobata de catre conducerea unitatii, ca urmare a faptului că unitatea pârâtă avea deja programată o ședință a Comitetului Director, la care reclamantul în calitate de director tehnic, trebuia să participe, așa cum rezultă din dispoziția nr. 39/ 3 iulie 2008 și convocatoarele existente la dosarul cauzei.
Desi nu i s-a aprobat efectuarea cocediului de odihna in cele doua zile solicitate, recurentul nu s-a prezentat la serviciu, motiv pentru care in foaia colectiva de prezenta pe luna iulie apare cu absente nemotivate in cele doua zile.
Ca urmare a absenței nemotivate de la serviciu, unitatea pârâtă nu a procedat la plata contravalorii celor 2 (două) zile, dar nu a aplicat nici o sancțiune disciplinară și nici nu a procedat la suspendarea contractului individual de muncă a acestuia.
De altfel, aplicarea sanctiunilor disciplinare este o prerogativa a anagajatorului, potrivit art.263 Codul muncii, acesta avand posibilitatea de a aprecia daca este cazul sau nu sa aplice o sanctiune disciplinara. In speta, angajatorul a considerat ca nu este necesara aplicarea unei sanctiuni disciplinare, iar neplata celor doua zile in care salariatul a absentat nemotivat nu constituie o retinere din salariu ca urmare a aplicarii unei sanctiuni disciplinare in conditiile art.264 Codul muncii.
Curtea retine ca, in temeiul art.154 alin.1 si 2din Codul muncii, alariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Cum in perioada 17-18 iulie, recurentul nici nu a prestat activitatea la care s-a obligat potrivit contractului de munca si nici nu a fost in concediu de odihna, acesta nu avea dreptul la plata salariului pentru cele doua zile, salariu ce este primit doar pentru munca prestata.
In fapt, avand in vedere ca nu a fost aprobata efectuarea concediului de odihna, recurentul a lipsit nemotivat in cele doua zile. munca, acesta nu avea dreptul la contravaloarea acesteia si nici la indemnizatia de concediu de odihna, deoarece anagajatorul nu a aprobat efectuarea acestuia potrivit cererii salariatului.
Nu pot fi retinute sustinerile acestuia in sensul ca s-au efectuat retineri din salariu ca urmare a aplicarii, fara respectarea procedurii prevazute de lege, a unei sanctiuni disciplinare, deoarece anagajatorul nu a aplicat o astfel de sanctiune si nici nu a efectuat retineri din salariu, ci a platit aceste drepturi proportional cu munca depusa, adica doar pentru zilele in care acesta a prestat activitate.
Intimata-parata nu l-a privat pe salariat nici de dreptul la concediu de odihna, deoarece exercitarea acestui drept se face in conditii de legalitate, iar anagajatrul are, potrivit art.40 al.1 din Codul muncii, dreptul să stabilească organizarea și funcționarea unității si să dea dispoziții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor. Atributiile privind organizarea și funcționarea unității se manifesta si in stabilirea si aprobarea perioadelor in care fiecare salariat isi efectueaza concediul de odihna, urmarindu-se o buna functionarea a activitatii, astfel incat salariatul nu poate exercita acest drept oricum si oricand. Tocmai de aceea, efectuarea concediului de odihna se aproba de conducerea unitatii.
Curtea nu va retine nici sustinerile recurentului referitoare la suspendarea contractului individual de munca, in cauza neintervenind o suspendare din initiativa anagajtorului. De asemenea, nu pot fi retinute apararile acestuia referitoare la data la care a luat cunostinta de rezolutia directorului si de convocatorul pentru sedinta Comitetului Director, deoarece efectuarea concediului de odihna se facea in urma aprobarii cererii, iar faptul ca salariatul a ales sa lipseasca pe acest motiv, fara a se interesa daca i-a fost sau nu aprobata cererea, nu poate decat sa-i fie imputabil acestuia.
Neaprobarea cererii de concediu nu a reprezentat un abuz din partea anagajatorului, dovedindu-se in cauza justificat motivul pentru care s-a dat rezolutia negativa, prin raportare la functia si atributiile recurentului.
De asemenea, dreptul la formare profesionala se exercita de catre salariat in conditiile legii si nu se poate retine ca recurentului i-a fost incalcat acest drept.
Potrivit art.193 Codul muncii, participarea la formare profesională poate avea loc la inițiativa angajatorului sau la inițiativa salariatului.
Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale, precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă.
Acordul partilor este necesar si in cazul in care salariatul are initiativa formarii profesionale, potrivit art.196 Codul muncii.
O simpla informare a angajatorului privind intentia de a participa la cursurile de formare profesionala nu inseamana automat si acordul acestuia.
In concluzie, Curtea retine ca in mod corect prima instanta a constatat ca in cele doua zile recurentul-reclamant a lipsit in mod nejustificat, motiv pentru care pretentiile acestuia avand ca obiect drepturile salariale pentru cele doua zile sunt nejustificate.
de considerentele de fapt si de drept expuse, Curtea, in baza art. 312 alin. 1 Cod procedura civila, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declara de recurentul, împotriva sentinței civile nr.733/F din data de 23.09.2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul SERVICIUL JUDEȚEAN DE AMBULANȚĂ
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./10.04.2009
Jud. fond:
Președinte:Petronela Iulia ZulufJudecători:Petronela Iulia Zuluf, Bianca Antoaneta Scrob
