Drepturi salariale (banesti). Decizia 2379/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2379/R/2009
Ședința publică din 09 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Diaconescu
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DGFP și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 201 din 22 februarie 2008, pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr-, privind și pe reclamanții, și alții precum și pe pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MARAMUREȘ și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, vând ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că s-a depus la dosar din partea reclamanților intimați un mandat prin care arată că l-au mandatat pe numitul să îi reprezinte în prezenta cauză.
De asemenea, se constată că moștenitorii reclamantului intimat decedat, respectiv reclamanții intimați și au depus la dosar un mandat prin care arată că l-au mandatat pe numitul să îi reprezinte în prezenta cauză.
Totodată, se constată că, prin memoriile de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2.pr.civ.
Curtea constată ambele recursuri în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
După dezbaterea, cauzei se prezintă reclamantul intimat, în nume propriu și în calitate de mandatar al reclamanților intimați și reprezentanta pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și pârâtul recurent MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, consilier juridic.
Reclamantul intimat în nume propriu și în calitate de mandatar al reclamanților intimați solicită respingerea recursului, cu mențiunea ca pronunțarea hotărârii să se aibă în vedere Decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât este o decizie de îndrumare și unifică jurisprudența în materie.
Reprezentanta pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și pârâtul recurent MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție arată că sunt zece dosare pe rol, cinci dosare sunt soluționate definitiv și irevocabile, dintre care trei sunt admise definitiv și irevocabil, iar două sunt respinse definitiv și irevocabil, în ceea ce privește recursul arată că îl menține așa cum a fost formulat.
CURTEA
La data de 22.02.2008, prin sentința civilă nr. 201/2008, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr-, s-a respins excepția de necompetență materială a instanței, invocată de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, -, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și, în consecință, au fost obligați pârâții 1-3 să calculeze și să plătească reclamanților începând cu 1.01.2005 la zi și în continuare indemnizații egale cu cele ale procurorilor din cadrul corespunzător coeficientului de multiplicare prev. în anexa 1 la OUG 27/2006, nr. crt. 6-13 de la lit. A, plata sumelor restante fiind făcută la valoarea actualizată în funcție de rata inflației la data plății.
A fost obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele necesare plății drepturilor bănești datorate reclamanților.
A fost obligat Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș să efectueze mențiuni în carnetul de muncă ale reclamanților, privind indemnizația de încadrare, conform prezentei.
A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, fiind obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor datorate reclamanților.
Pentru a pronunța soluția menționată, prima instanță a reținut, în ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, că, potrivit Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Prin nr.OUG 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale de Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin nr.OUG 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplul, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza OUG nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de Grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizare prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței).
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de nr.OUG 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din, a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurori din cadrul ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, s-a subliniat faptul că este persoană juridică distinctă, iar Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din OUG nr. 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.
S-a mai arătat faptul că apartenența procurorilor la această structură este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din
În acest sens, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3.proc.civ. următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa,ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".
Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în numite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul, care sunt salariați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza nr.OUG 27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al., Tratat de dreptul muncii", 2007, pag. 617).
Deși, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1-3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 al. 1 nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute delege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar că pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Pentru considerentele reținute, instanța a apreciat întemeiată atât acțiunea introductivă cât și cererea de chemare în garanție, astfel că au fost admise, conform dispozitivului.
În termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
1.Prin recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
Acest recurent consideră nelegală și netemeinică hotărârea judecătorească întrucât T reprezintă o structură in cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, potrivit Legii nr.508/2004, astfel salarizarea procurorilor ce Își desfășoară activitatea în cadrul acestei structuri trebuie să fie identică cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Acordarea coeficienților de multiplicare acestor procurori s-a făcut avându-se în vedere criteriul gradului instanței sau al parchetului unde funcționează, conform dispozițiilor art.3 din G nr.27/2006, coroborat cu art.74 alin. l din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Astfel, nu se poate reține un tratament diferențiat intre procurorii T și magistrații de la nivelul judecătoriilor, întrucât nu există o situație comparabilă între cele două categorii de magistrați.
În ceea ce privește starea de discriminare invocată, arată că modalitatea de salarizare a acestei categorii de funcționari este distinctă de cea reglementată pentru alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
În drept, recursul se întemeiază pe prevederile art.304 pct.9 proc.civ.
2. Prinrecursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justițies-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Baia Mare.
În susținerea recursului se arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Excepția necompetenței materiale a fost respinsă în mod greșit de către prima instanță raportat la faptul că potrivit art. 27 alin. 1 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, competența aparține Judecătoriei.
Apreciază că acțiunea reclamanților este o acțiune în pretenții, astfel că se impunea a fi timbrată la valoare.
Cu privire la fondul cauzei subliniază că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Reclamanții solicită acordarea aceleeași salarizări cu a procurorilor de la Direcția de Investigare a Organizate și Terorism - structura centrală și cea teritorială, care, în viziunea reclamanților, ar avea toți nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetul pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Or, potrivit art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 45/2007, acest act normativ reglementează "salarizarea și alte drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale și judecătorii, ale procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, ale magistraților-asistenți de la ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și salarizarea și unele drepturi ale asistenților judiciari".
Legea specială de salarizare a magistraților nu face referire în mod expres la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Organizate și Terorism, după cum nici Legea nr. 508/2004, privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistraților cuprinși în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcții.
Susținerile reclamanților în sensul că există un nivel de salarizare diferit și că aceasta are caracter discriminatoriu sunt neîntemeiate, în condițiile în care salarizarea procurorilor din Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism se efectuează potrivit coeficienților de multiplicare aplicabili procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, respectiv are în vedere nivelul Parchetului din cadrul Ministerului Public.
Consideră că discriminarea nu rezidă în posibilitatea magistraților procurori de a participa la soluționarea unor asemenea cauze, ci eventual în îndeplinirea efectivă a acelorași acte de cercetare si soluționare ca si procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism.
Apreciază de asemenea că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 486 din 27 decembrie 2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, În conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Mai mult, consideră că aplicarea indicelui de inflație sumelor acordate de instanță prin prezenta hotărâre apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
În cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
În drept, recursul se întemeiază pe prevederile art. 299.proc.civ.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:
Întrucât motivele de recurs referitoare la fondul cauzei sunt similare, acestea vor fi analizate împreună, în prealabil urmând a fi analizate celelalte motive invocate de recurenți.
Recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție consideră că au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la competența instanței, motiv de recurs care se subsumează dispozițiilor art. 304 pct.3 Cod de procedură civilă.
Curtea găsește neîntemeiat acest motiv de recurs din perspectiva faptului că obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare, despăgubirile fiind solicitate potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție), astfel că potrivit art. 284 Codul muncii coroborat cu art. 2 al. 1 lit. c Cod de procedură civilă, competența de soluționare în primă instanță aparține Tribunalului.
În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Trebuie subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr. XXXVI/7 mai 2007, de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (Decizia nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile Codului muncii (lege organică) și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art.11 și art.20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a respins judicios excepția invocată, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.3 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă (invocat de ambii recurenți) referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor OG nr.137/2000, se reține că în mod corect tribunalul a apreciat că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută. n cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
Întrucât nu au fost asimilați în ceea ce privește salarizarea deoarece aparțin la o anumită categorie socio-profesională și au un anumit loc de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), Curtea apreciază că reclamanții sunt discriminați în sensul art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, contrar celor invocate de Ministerul Justiției dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau
Criticile vizează și acordarea drepturilor actualizate cu indicele de inflație, însă nici acestea nu pot fi primite din perspectiva faptului că reclamanții sunt îndreptățiți la recuperarea integrală a prejudiciului rezultând din neacordarea la scadență a drepturilor salariale menționate, principiului reparării integrale a prejudiciului fiind incident și în această materie.
Pentru aceste considerente, constatând că niciunul din motivele de recurs nu este întemeiat, conform dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) proc.civ. Curtea le va respinge ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 201 din 22.02.2008 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 09 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red.DG/dact.MM
44ex./25.11.2009
Jud.fond: /
Președinte:Daniela GrigaJudecători:Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Diaconescu
