Drepturi salariale (banesti). Decizia 279/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE
DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE
CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 279/R-CM
Ședința publică din 31 martie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Constantina Duțescu judecător
JUDECĂTOR 2: Jeana Dumitrache
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile declarate de reclamantul, domiciliat în Rm. V,-, -.C,.4, județul V și de pârâta SA Rm. V, cu sediul în Rm.V,--5, județul V, împotriva sentinței nr.981 din 23 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
Dezbaterile asupra recursurilor de față au avut loc în ședința publică din 26 martie 2008 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Pronunțarea a fost amânată pentru astăzi când, în urma deliberării s-a dat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la data de 4 ianuarie 2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta "" Râmnicu pentru a fi obligată să-i plătească suma de 80.674.934.000 lei drepturi bănești pentru munca prestată la aceasta până la data de 31 ianuarie 2005, precum și prejudiciul suferit din culpa pârâtei în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
În motivarea acțiunii a susținut că a îndeplinit funcția de director general și președinte al Consiliului de administrație, iar la data de 14 februarie 2004 i s-a desfăcut abuziv contractul individual de muncă și de performanță, măsură desființată prin hotărâre judecătorească irevocabilă purtând data de 7 decembrie 2004.
A mai susținut că la data de 22 februarie 2001, Adunarea Generală a Acționarilor din cadrul societății pârâte și-a dat acordul să lucreze timp de 4 ani, respectiv până la data de 17 iulie 2005, urmând ca la împlinirea vârstei standard de pensionare de 65 de ani, anume la 14 august 2005, să negocieze un nou contract.
Ignorând dispozițiile hotărârii de reintegrare și acordul AGA pentru desfășurarea activității așa cum a arătat, la data de 31 ianuarie 2005, după ce formal a pus în executare hotărârea judecătorească, pârâta i-a desfăcut din nou contractul individual de muncă.
În raport de situația de fapt expusă, reclamantul a susținut că pârâta îi datorează suma menționată ce se compune astfel:
1) suma de 487.176.000 lei reactualizată, reprezentând contravaloarea premiului anual de 12 salarii brute lunare pe anul 2004, conform contractului de performanță;
2) suma brută de circa 2,2 miliarde lei, actualizată, reprezentând indexări, dobânzi și penalități la suma acordată urmarea reintegrării, întrucât de la data stabilirii acesteia și până la plata efectivă au trecut 7 luni, pârâta refuzând să execute de îndată hotărârea;
3) suma brută de circa 900.000.000 lei reprezentând diferență între valoarea poliței de asigurare de la data de 25 octombrie 2005, stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauza ce a consacrat decizia nr.374/R-CM/2004 și data de 17 iunie 2005 când expira valabilitatea acesteia, pârâta împiedicându-l să încheie un nou contract de asigurare prin desfacerea contractului individual de muncă la 31 ianuarie 2005;
4) suma brută de 5.873.336.000 lei actualizată, conform art.3 pct.10 și 11 din contractul de performanță;
5) suma de 719.184.000 lei actualizată, cuvenită urmarea nerespectării contractului de performanță și acordului AGA de a lucra până la data de 14 august 2005 când împlinea vârsta standard de pensionare de 65 ani;
6) suma de 4.840.000.000 lei actualizată, prejudiciu suferit prin instituirea unui sechestru asigurător (desființat de instanță) care l-a împiedicat să obțină un împrumut bancar avantajos, intenționând punerea în funcțiune a unui spațiu comercial;
7) suma netă de 6.682.566.000 lei actualizată, reprezentând profit pe anii 2001 - 2002, respectiv o îmbogățire fără justă cauză a pârâtei;
8) suma de 52.972.672.000 lei actualizată și suma de 9.349.392.000 lei prejudiciu material și moral cauzat prin desfacerea nejustificată a contractului individual de muncă ce a determinat prezența în instanță la 55 de procese, efectuarea unei activități juridice 33 de luni, afectarea imaginii, demnității și vieții personale, fiind înjosit social în instanță și în presă, deși este o persoană onorabilă, un profesionist desăvârșit, posesorul mai multor diplome și distincții pentru munca depusă zeci de ani.
Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr.981/23 noiembrie 2007 a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului următoarele sume: 6.640 lei indexări pentru plata drepturilor salariale din dosarul nr.2493/2005 al Curții de APEL PITEȘTI și 30.536 lei reprezentând diferența între valoarea poliței de asigurare prevăzută prin decizia nr.374/2004 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI și valoarea la data de 17 iunie 2005.
Ca să pronunțe această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul a îndeplinit funcția de director general la pârâtă care prin hotărârea nr.25/16 februarie 2004 i-a desfăcut contractul individual de muncă, măsură desființată prin decizia nr.366/R-CM/7 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI care a dispus reintegrarea acestuia și plata drepturilor salariale cuvenite.
Ulterior, prin sentința civilă nr.468/20 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, modificată în recurs prin decizia nr.374/R-CM/11 noiembrie 2005, pârâta a mai fost obligată să plătească reclamantului suma totală de 2.186.397.444 lei reprezentând rețineri nejustificate pe perioada 10 decembrie 2001 la zi, premiu anual, indemnizație de concediu și drepturi salariale pe perioada 14 septembrie 2004 - 31 decembrie 2004 și despăgubiri pentru răscumpărarea anticipată a poliței de asigurare.
În privința pretențiilor ce fac obiectul sesizării sale actuale, instanța a motivat că suma reprezentând echivalentul celor 12 premii anuale pe anul 2004 nu i se cuvine pentru că, chiar dacă funcție de reintegrarea dispusă prin hotărârea judecătorească din 7 decembrie 2004, retroactiv de la desfacerea contractului individual de muncă din 16 februarie 2004, era în principiu îndreptățit în acest sens conform contractului de performanță, din conținutul raportului de expertiză rezultă că gradul de realizare a criteriilor impuse a fost insuficient și nu s-a aprobat acordarea premiului anual pentru anul 2004.
Cu alte cuvinte, chiar dacă reclamantul a fost împiedicat să lucreze pe perioada respectivă nu poate beneficia consecința reintegrării de suma solicitată, motivat de faptul că unitatea nu a acordat pe anul 2004 dreptul în care se concretizează nici unuia dintre directorii săi.
Tribunalul a găsit însă întemeiat C de-al doilea capăt de acțiune prin care reclamantul a solicitat să-i fie reparat prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a deciziei nr.374/11 noiembrie 2004 a Curții de APEL PITEȘTI, cu consecința indexării sumei datorate funcție de rata inflației.
În acest sens instanța a reținut că suma de 219.155 lei cuvenită acestuia potrivit deciziei evocate i-a fost plătită la data de 22 mai 2006, prejudiciul încercat consecința inflației fiind potrivit expertizei întocmite în cauză de 6.640.000 lei.
Tot astfel, instanța a reținut că reclamantul este îndreptățit să fie despăgubit cu diferența dintre valoarea poliței de asigurare prevăzută pentru data de 25 octombrie 2005 prin decizia nr.374/R/CM/11 noiembrie 2004 și valoarea acesteia la data de 17 iunie 2007.
Din acest punct de vedere instanța a motivat că în baza deciziei de mai sus, reclamantului i se cuvin despăgubiri constând în reactualizarea poliței de asigurare pe care prin desfacerea contractului individual de muncă pârâta a desființat-o, iar refacerea ei nu mai este posibilă, fiind necesară încheierea unei noi polițe de asigurare de aceeași valoare ca cea desființată.
Conform raportului de expertiză, reactualizarea acestei polițe pe perioada iunie 2005 - iunie 2007 este suma de 30.536 lei.
În privința cererii reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata drepturilor derivând din prevederile art.3 alin.10 și 11 din contractul individual de muncă, instanța a statuat că i-a fost satisfăcută prin decizia nr.374/11 noiembrie 2005, așa că sunt îndeplinite dispozițiile art.1201 cod civil referitoare la autoritatea de lucru judecat, iar relativ la suma cuvenită pentru nerespectarea contractului de performanță încheiat pe 4 ani, respectiv de la 19 iulie 2001 - 19 iunie 2005, a reținut că face obiectul unei alte cauze aflate pe rolul instanței supreme care verifică legalitatea celei de-a doua desfaceri a contractului individual de muncă.
În legătură cu celelalte pretenții formulate prin care reclamantul a susținut că a fost prejudiciat material și moral, instanța a arătat că nu sunt întrunite cerințele art.269 alin.1 din Codul muncii pentru a fi satisfăcute, deoarece nu s-a dovedit culpa pârâtei și legătura de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită comisă și prejudiciul suferit.
Prin încheierea camerei de consiliu din data de 21 ianuarie 2008, aceeași instanță a respins cererea formulată de pârâtă în temeiul art.281 și art.281 (1) Cod procedură civilă, reținând că nu sunt întrunite cerințele acestei dispoziții legale pentru îndreptarea erorii materiale ori pentru lămurirea înțelesului întinderii sau aplicării dispozitivului, față de solicitarea acesteia de a se respinge capătul 1, 6 și 8 de acțiune ca neîntemeiat și de a se reține autoritatea de lucru pentru capetele 4 și 5 din acțiune.
Reclamantul și pârâta au declarat recurs împotriva sentinței de mai sus pe care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru motivele ce vor fi expuse mai jos.
Reclamantul a invocat dispozițiile art.3041Cod procedură civilă, solicitând ca sentința să fie verificată sub toate aspectele în privința capetelor de acțiune pentru care nu i-a fost admisă acțiunea, susținând în esență că a făcut dovada că este îndreptățit să i se acorde drepturile din conținutul acestora.
În primul motiv de recurs a susținut că greșit instanța nu i-a acordat contravaloarea premiului anual de 12 salarii pe anul 2004, în acest mod fiind ignorate dispozițiile art.4 din contractul de performanță care prevăd că drepturile directorului general se diminuează numai în cazurile când neîndeplinirile sunt justificate și cauzele sunt independente de performanțele manageriale.
Sub acest aspect instanța a apreciat greșit raportul de expertiză din care rezultă că în cea mai mare parte criteriile de performanță au fost realizate pe anul 2004 la nivelul unității, iar în perioada în care nu s-au realizat nu au legătură cu el pentru că a fost împiedicat să le realizeze prin acțiunea abuzivă de concediere.
În C de-al doilea motiv de recurs a susținut că instanța de fond a greșit reținând că drepturile salariale la care se referă art.3 pct.10 și 11 din contractul de performanță au făcut obiectul unei alte acțiuni și i-au fost acordate prin decizia nr.374/11 noiembrie 2005, fiind inexact că sunt întrunite cerințele art.1201 Cod civil pentru că a formulat o cerere pentru prima oară în acțiunea de față.
În al treilea motiv de recurs a susținut că pârâta îi datorează drepturi salariale pe perioada 31 ianuarie 2005 - 14 august 2005, fiind păgubit prin desfacerea contractului individual de muncă înainte de termen, 14 august 2005, pentru că deși nu era necesară, avea aprobarea AGA pentru a cumula pensia cu salariul până la data de 19 iulie 2005.
În C de-al patrulea motiv de recurs reclamantul a criticat statuarea instanței potrivit căreia pentru celelalte capete de acțiune nu a făcut dovada că subzistă elementele răspunderii contractuale prevăzute de art.269 alin.1 Codul muncii, cu referire la culpa unității și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a acestuia și pretinsul prejudiciu.
Din această perspectivă a susținut că prin instituirea unui sechestru asigurător, ridicat în instanța de recurs, pârâta a provocat întârzierea acordării unor credite necesare derulării unei afaceri, prejudiciindu-l indiscutabil din punct de vedere material.
Tot astfel, prin atitudinea sa de a nu-i recunoaște drepturile legale pârâta a provocat numeroase litigii în instanță care i-au cauzat traume psihice, tracasări și disconfort, deopotrivă prin informarea tendențioasă a presei care l-a defăimat nejustificat.
Pârâta a invocat ca temei juridic al recursului tot dispozițiile art.3041Cod procedură civilă.
În dezvoltarea criticilor aduse sentinței a susținut că pe baza actelor și lucrărilor dosarului instanța urma să respingă în tot acțiunea reclamantului pentru că nu este îndreptățit la plata sumelor reprezentând indexări și diferențe la valoarea poliței de asigurare.
Astfel, instanța nu a observat că reclamantul nu a cerut punerea în executare a deciziei în discuție imediat când a fost pronunțată, deoarece dispozitivul acesteia a fost neclar și a solicitat să fie lămurit, astfel că nu este culpa sa că acest lucru s-a întâmplat abia la data de 11 aprilie 2006.
În acest context a mai susținut că problema indexării se pune numai pentru indemnizația de concediu de odihnă pe anul 2004, respectiv suma de 159.341.750 lei și nu și pentru celelalte sume la care se referă decizia, anume: 127.787.208 lei cursul inflației, potrivit art.78 din Codul muncii, salariul pe perioada 1 aprilie 2004 - 19 mai 2005; suma de 11.899.268.486 lei reactualizarea poliței de asigurare și 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
A mai susținut că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii cu privire la admiterea cererii reclamantului pentru obligarea sa la diferența dintre valoarea poliței de asigurare la data de 25 octombrie 2005 și valoarea pe care o avea la data de 17 iunie 2007, pentru că acesta nu s-a conformat dispoziției instanței de a încheia o nouă poliță de asigurare, deosebit că nu mai avea calitatea pentru a beneficia de ea.
Pârâta a formulat critici și împotriva încheierii din data de 21 ianuarie 2008, însă nu și-a motivat în drept recursul referitor la aceasta, ceea ce în mod normal atrage sancțiunea nulității potrivit art. 306 Cod procedură civilă.
Fiind vorba despre o hotărâre pronunțată fără drept de apel care poate fi verificată sub toate aspectele, instanța va suplini omisiunea indicării motivului de recurs, examinându-l prin prisma dispozițiilor art.3041Cod procedură civilă.
În motivarea cererii pârâta a invocat dispozițiile art.281 alin.I Cod procedură civilă și disp.art.2811alin.1 Cod procedură civilă care se referă la erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea și susținerile părților ori la erori de calcul primul, ori la situația când se impun lămuriri cu privire la dispozitivul hotărârii, al doilea.
Dezvoltând criticile, amestecă însă aceste dispoziții legale cu cele ale art.2812alin.2 Cod procedură civilă referitoare la omisiunea de a se pronunța pe un capăt de cerere, făcând această susținere pentru prima oară în recurs.
Concret a susținut că instanța nu s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat și în legătură cu drepturile salariale pe perioada 31 ianuarie 2005 - 14 august 2005 (capătul 5 din acțiune), deși au făcut obiectul deciziei nr.142/R/CM/2006 prin care a fost soluționat irevocabil.
De asemenea se impunea îndreptarea erorii materiale din considerentele hotărârii în sensul că acordarea drepturilor salariale prevăzute de art.3 alin.10 și 11 din contractul de performanță i-a fost respinsă prin două hotărâri judecătorești irevocabile, decizia nr.142/R/CM/2006 și decizia nr.374/R/CM/2005, la fel motivarea că pretențiile din capătul 5 de acțiune fac obiectul examinării la Înalta Curte de casație și Justiție, care în realitate au fost respinse irevocabil, așa cum s-a arătat mai sus.
Recursul declarat de reclamant este fondat, iar recursul declarat de pârâtă este nefondat în raport de considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Relativ la recursul declarat de reclamant este fondat, iar recursul declarat de pârâtă este nefondat în raport de considerentele ce vor fi prezentate.
În legătură cu recursul declarat de reclamant.
Primul motiv de recurs privind obligarea pârâtei să-i plătească drepturile constând în premiul anual de 12 salarii pe anul 2004, este fondat.
Potrivit art.3 din Contractul de performanță încheiat la data de 19 iulie 2001, după aprobarea bilanțului contabil anual condiționat de realizarea obiectivului și criteriilor prevăzute în lista anexă la acesta, directorului general i se acordă un premiu anual de 12 salarii de bază lunare.
Acest premiu se poate diminua proporțional cu gradul de neîndeplinire a criteriilor de performanță, dar nu mai mult de 30%, cu excepția cazurilor în care neîndeplinirile sunt justificate și cauzele sunt independente de performanțele manageriale, însă în această situație, lunar, persoanele prevăzute la alin.4 pct.1 vor prezenta în scris directorului general cauzele justificate și independente de performanțele manageriale care au condus la neîndeplinirea obiectivelor și criteriilor de performanță, pentru a se lua măsurile corespunzătoare de rectificare a acestora.
Așa fiind, rezultă că acest contract, anexă la contractul individual de muncă, este un contract intuitu personae prin care s-a impus conducătorului societății îndeplinire unor obiective și criterii de performanță aprobate din bugetul de venituri și cheltuieli în schimbul unor drepturi stabilite potrivit art.4 alin.2 din nr.OUG79/2001.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că incontestabil reclamantul a fost împiedicat să-și îndeplinească obiectivele stabilite prin contractul de performanță, stabilindu-se cu putere de lucru judecat culpa angajatorului care l-a concediat și tot incontestabil este că potrivit art.78 și art.269 din Codul muncii, este îndreptățit să fie despăgubit integral pentru paguba suferită, urmare a măsurii nelegale a angajatorului.
Astfel, potrivit art.78 alin.1 din Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Deosebit, potrivit art.269 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa lui, în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Răspunderea patrimonială de natură contractuală instituită în această situație în sarcina angajatorului are la bază principiul reparării integrale a prejudiciului care constă atât în paguba efectivă, cât și în beneficiul nerealizat, la fel ca în dreptul comun.
Așa fiind, salariatului i se cuvin, deosebit de creanța propriu-zisă, conform art.1088 și urm. Cod civil și dobânzi, precum și actualizarea creanței în funcție de indicele de inflație pentru realizarea unei reparații echitabile, integrale a daune patrimoniale suferite.
Din conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză, rezultă că la nivelul unității, criteriile de performanță au fost realizate în perioada ianuarie-februarie 2004, după care situația economică a acesteia a devenit nefavorabilă și nu a mai aprobat acordarea premiului anual pentru cei trei directori care au avut contracte de performanță.
În raport de cele expuse mai sus, în sensul că reclamantul a fost împiedicat din culpa pârâtei care i-a desfăcut nelegal contractul individual de muncă să-și realizeze criteriile de performanță, că dispozițiile legale evocate dispun repararea integrală a prejudiciului cauzat din culpa angajatorului și că potrivit contractului de performanță se are în vedere exclusiv persoana lui, raportarea la situația exterioară a societății (nerealizării financiare) ori la alte persoane cărora nu li s-a acordat acest premiu, este neavenită.
În concluzie, instanța de fond numai prin încălcarea legii și aprecierea greșită a probelor administrate a reținut că nu i se cuvine plata premiului anual de 12 salarii lunare brute pe anul 2004.
C de-al doilea motiv de recurs este însă nefondat pentru că prin hotărârea nr.22/31 ianuarie 2005, pârâta a încetat contractul individual de muncă al reclamantului căruia i-a retras acordul anterior pentru a cumula pensia cu salariul, iar prin decizia nr.142/R-CM/2006 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, s-a stabilit irevocabil că încetarea contractului individual de muncă în acest mod este legală.
Este însă fondat C de-al treilea motiv de recurs referitor la obligarea pârâtei să-i plătească reclamantului drepturile prevăzute la art.3 pct.10 și 11 din Contractul de performanță, respectiv salariul pe 30 zile și drepturile salariale pe următorii 4 ani, în cazul desfacerii abuzive a contractului individual de muncă.
În legătură cu această cerere instanța de fond a apreciat greșit că drepturile respective decurg din contractul individual de muncă și că există autoritate de lucru judecat, fiind acordate prin decizia nr.374/R-CM/2005.
În realitate, aceste drepturi au fost prevăzute în contractul de performanță și revin reclamantului pentru prima desfacere a contractului de muncă, nefiind acordate prin decizia menționată.
Verificarea considerentelor acestei decizii permite observația că prin acțiunea ce a făcut obiectul sesizării instanței, reclamantul a solicitat drepturi salariale neîncasate începând cu luna aprilie 2001, premiul anual pe 2003, indemnizația pentru concediul de odihnă pe 2004 și drepturi salariale pe perioada 14 septembrie 2004-31 decembrie 2004, cu precizarea că acțiunea a fost introdusă la data de 10 decembrie 2004.
Prin urmare, de niciunde nu rezultă că așa cum a motivat prima instanță prin această acțiune, reclamantul a solicitat drepturile cuvenite potrivit contractului de performanță art.3 pct.10 și 11 ori că i-au fost acordate, aprecierea autorității de lucru judecat fiind făcută cu încălcarea legii și ignorarea probelor administrate.
Cum potrivit dispozițiilor contractuale menționate reclamantul căruia i s-a desfăcut nelegal contractul individual de muncă este îndreptățit să primească aceste drepturi, rezultă că pretenția formulată prin capătul de acțiune analizat urma să fie satisfăcută.
La fel este fondat și motivul de recurs prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la daune morale suferite prin desfacerea nelegală a contractului de muncă și refuzul de a-i acorda drepturile recunoscute de lege, atitudine ce a generat numeroase litigii în cursul cărora a fost tracasat, denigrat în instanță și în presă.
În pofida susținerii pârâtei o asemenea cererea este, în principiu, admisibilă, temeiul juridic fiind art.269 alin.1 din Codul muncii, așa cum a fost modificat prin Legea nr.237/2007, publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr.497/25 iulie 2007, care prevede în mod expres posibilitatea acoperirii daunelor morale.
Pârâta și-a întemeiat punctul de vedere pe un act anterior, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.40/7 mai 2007, cu forță juridică inferioară căzut în desuetudine, după modificarea legii, care prin urmare nu mai este valabil.
Este unanim recunoscut că instanțele au acordat daune morale în litigiile de muncă și anterior modificării arătate, argumentându-și soluțiile pe disp.art.998-999 Cod civil, care prevede răspunderea civilă delictuală, împrumutând din Codul civil reglementarea generală de drept comun, dispoziții pentru rezolvarea acestei probleme, omisă a fi introdusă în Codul muncii până la data de 25 iulie 2007.
În concluzie, referitor la temeiul juridic al solicitării reclamantului și a-l acordării daunelor morale, pârâta numai prin necunoașterea legii a pretins că o asemenea cerere nu este admisibilă.
În practica instanțelor judecătorești s-a reținut că fiind vorba de desfacerea ilegală a contractului de muncă acordarea daunelor morale admisibile în principiu, trebuie să-și găsească suport în prejudiciul moral suferit de salariat pe planul aprecierii sociale a conduitei sau a priceperii sale profesionale în legătură cu munca, ceea ce presupune dovada existenței unui prejudiciu moral a cărui întindere să fie probată sau prezumată și în legătură cu care reparația să fie de natură a-l acoperi total sau parțial.
O asemenea operațiune presupune o doză de aproximare, pentru că este dificil de stabilit o echivalență între durerea morală și o sumă de bani, în situația dată instanța având în vedere criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de contestator pe plan fizic și psihic, stresul provocat de litigiile interminabile, importanța valorilor morale lezate, mărimea și intensitatea cu care au fost lezate și cum au fost percepute aceste consecințe de el și de societate, cum i-au afectat situația profesională, socială etc.
În acest sens este însă necesar, ca C care pretinde daune morale să aducă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte că drepturile personal nepatrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate, însă spre deosebire de despăgubirile civile care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, instanța fiind singura care în raport de consecințele suferite de partea vătămată să aprecieze o anumită sumă globală în compensarea prejudiciului moral cauzat.
În cauză, este cert că reclamantul a fost prejudiciat moral prin fapta ilicită a angajatorului care i-a desfăcut nelegal contractul individual de muncă, cu consecința purtării unor litigii ce s-au derulat pe parcursul mai multor ani pentru a-și recupera drepturile cuvenite, neacordate benevol, prilej cu care a fost denigrat, fiindu-i afectate onorare, prestigiul și demnitatea la fostul loc de muncă și în societate, inclusiv prin inițierea unei campanii de presă denigratoare asupra lui.
Așa fiind, s-a făcut dovada elementelor răspunderii contractuale, așa cum este reglementată de art.269 alin.1 din Codul muncii, față de care instanța apreciază că este îndreptățit la repararea daunei morale ce i-a fost cauzată.
Recursul declarat de pârâtă împotriva sentinței, este nefondat.
Înainte de orice comentariu trebuie precizat că drepturile solicitate de reclamant își au izvorul în desfacerea contractului individual de muncă prin hotărârea nr.25/16 februarie 2004 anulată de instanță prin decizie judecătorească irevocabilă.
Așa cum s-a arătat conform art.78 alin.1 din Codul muncii, în cazul în care concedierea ilegală a fost anulată, salariatul aflat în această situație este îndreptățit să primească de la angajator o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.
Deosebit, potrivit art.269 alin.1 din Codul muncii, reparația materială ce i se cuvine trebuie să fie integrală cuprinzând atât dauna efectivă, cât și beneficiul nerealizat, ceea ce presupune actualizarea creanței în funcție de indicele de inflație, penalizări, dobânzi etc.
În consecință, reclamantul este îndreptățit, cum corect a statuat tribunalul să primească atât în virtutea art.78 din Codul muncii, care se referă în mod expres la: "indexări, majorări." cât și în baza art.269 alin.1 din Codul muncii care instituie răspunderea patrimonială contractuală din care derivă principiul reparației integrale, indexările cuvenite pentru plata cu întârziere a drepturilor salariale prevăzute în decizia nr.374/R-CM/2005 a Curții de APEL PITEȘTI.
Însăși pârâta a recunoscut în recursul promovat că reclamantului trebuia să i se indexeze până la plata efectivă suma reprezentând indemnizația pentru concediul de odihnă, însă nu a explicat care sunt rațiunile pentru care indexarea operează doar în privința acestei sume și nu pentru toate sumele la care se referă decizia evocată.
Susținerea că executarea s-a făcut la câteva luni după emiterea titlului executorului din culpa reclamantului, deoarece a solicitat completarea ulterioară a dispozitivului hotărârii, nu are nici o relevanță pentru că legea nu distinge atunci când instituie principiul reparației integrale.
Apoi culpa inițială aparține pârâtei desfăcând nelegal contractul individual de muncă al reclamantului, deoarece drepturile analizate derivă așa cum s-a arătat din această măsură disciplinară aplicată greșit, faptul că a fost nevoie de completarea titlului executoriu nefiind imputabilă acestuia.
Așa fiind, primul motiv de recurs este nefondat, motivarea din conținutul său fiind valabilă și pentru C de-al doilea motiv de recurs, observându-se că în mod corect i-a fost dată reclamantului diferența dintre valoarea poliției de asigurare la data de 25 octombrie 2005, stabilită inițial prin expertiză din cauza ce a făcut obiectul deciziei nr.374/R-CM/2005, și valoarea de la data de 17 iunie 2007.
Prin hotărâri judecătorești irevocabile, decizia nr.374/R-CM/2005 și decizia nr.562/R-CM/2007 s-a statuat asupra culpei pârâtei de a fi răscumpărat această poliță de asigurare, anterior expirării termenului pentru care era încheiată, stabilindu-se și valoarea de răscumpărare, reactualizată la care este normal și legal să se adauge diferența solicitată.
Prin urmare, și C de-al doilea motiv de recurs este nefondat.
În același mod se privește și recursul introdus de pârâtă împotriva încheierii din data de 21 ianuarie 2008.
Dispozițiile art.281 alin.1 Cod procedură civilă nu sunt incidente pentru că instanța nu a săvârșit erori materiale cu privire la numele și calitatea părților ori a susținerilor lor sau erori de calcul, cum de altfel nici pârâta nu pretinde acest lucru, astfel că invocarea dispozițiilor menționate nu are nici un suport.
Nici art.2812alin.1 Cod procedură civilă, nu este incident, pentru că dispozitivul hotărârii este cât se poate de clar, nefiind necesare lămuriri cu privire la întinderea, înțelesul și aplicarea lui.
De altfel, pârâta deși menționează acest text se referă la împrejurarea că motivarea hotărârii nu cuprinde apărările sale, ceea ce de asemenea excede reglementării legale care nu prevede posibilitatea lămuririi considerentelor, ci doar a dispozitivului.
totuși că motivarea instanței în considerente este cât se poate de clară și limpede, se constată că pârâta aplică și înțelege greșit dispozițiile art.2811alin.1 Cod procedură civilă.
, în mod ambiguu, pârâta susține în continuare că instanța a omis să se pronunțe pe excepția lucrului judecat cu privire la capătul 5 din acțiune, ceea ce ar face aplicabile dispozițiile art.2812alin.1 Cod procedură civilă, pe care însă nu le invocă.
Din acest punct de vedere se observă că instanța s-a pronunțat în legătură cu acest capăt de acțiune, pe fond, reținând că pretențiile la care se referă fac obiectul unei alte acțiuni aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru că derivă din cea de-a doua desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului și nu din prima.
Or, dacă pârâta aprecia că în mod corect acest capăt de acțiune trebuia soluționat în sensul reținerii excepției autorității de lucru judecat, urma să formuleze recurs în acest sens, ori să invoce această excepție direct în fața instanței de recurs și nu să ceară aplicarea art.281 alin.1 Cod procedură civilă și art.2811alin.1 Cod procedură civilă, care nu au nici o legătură cu această situație, nefiind incidente.
Examinând din oficiu această critică, potrivit art.2812alin.1 Cod procedură civilă și art.3041Cod procedură civilă, rezultă că este nefondată pentru că instanțele nu s-au mai pronunțat în legătură cu solicitarea reclamantului de a i se plăti despăgubiri salariale pentru perioada 31 ianuarie 2005-14 august 2005, nici prin decizia nr.374/R-CM/2005 și nici prin decizia nr.142/R-CM/2006, așa cum s-a susținut.
Astfel, prin decizia nr.374/R-CM/2005, i-au fost acordate reclamantului, așa cum s-a mai arătat drepturile pe perioada 1 aprilie 2001-la zi (respectiv 10 decembrie 2004, data introducerii acțiunii), compuse din drepturi salariale neîncasate de la 1 aprilie 2001; premiul anual pe anul 2003, indemnizație pentru concediul de odihnă pe anul 2004; drepturi salariale pe perioada 14 septembrie 2004-31 decembrie 2004, plus valoarea poliței de asigurare reactualizată.
Or, dreptul în litigiu se referă la perioada 31 ianuarie 2005- 14 august 2005, și privește salarii cuvenite până la împlinirea vârstei de 65 ani, reclamantul apreciind că putea cumula pensia cu salariul, nesolicitate și ca atare neacordate prin decizia respectivă.
Nici prin decizia nr.142/R-CM/2006 instanța nu s-a pronunțat în legătură cu această perioadă, obiectul ei fiind anularea Hotărârii nr.22/31 ianuarie 2005, prin care i-a fost desfăcut a doua oară contractul individual de muncă și drepturi salariale de la 1 februarie 2005-la zi, fără nici o precizare cu privire la cele în discuție.
În considerentele deciziei nr.142/R-CM/2006, s-a motivat într-o singură frază în legătură cu drepturile salariale de la 1 februarie 2005-la zi (decizia a fost pronunțată la 21 martie 2006), în sensul că au fost acordate prin decizia nr.366/R-CM/7 decembrie 2004 (cea prin care s-a anulat prima măsură a desfacerii contractului individual de muncă).
Or, cum executarea hotărârii de reintegrare, chiar formal, s-a făcut la data de 31 ianuarie 2005 se înțelege că plata drepturilor salariale cuvenite, consecința reintegrării, conform deciziei nr.366/R-CM/2004 s-a făcut anterior datei de 31 ianuarie 2005.
Așadar, decizia nr.142/R-CM/2006 se referă la drepturi salariale plătite până la data de 31 ianuarie 2005 și nu după această dată pentru că nu avea cum, ceea ce duce la concluzia clară că nu s-a referit la perioada 31 ianuarie 2005-14 august 2005.
În consecință, pentru aceste drepturi ce au făcut obiectul capătului 5 din acțiune nu este autoritate de lucru judecat, iar instanța nu avea cum să rețină astfel.
În raport de cele expuse, recursul pârâtei este nefondat atât cu privire la sentință, cât și la încheiere.
În concluzie, față de toate cele prezentate va admite, potrivit art.312 Cod procedură civilă recursul declarat de reclamant și va modifica în parte sentința, în sensul că va admite acțiune și în legătură cu obligarea intimatei la plata sumei de 42.479 lei, reprezentând contravaloarea a 12 premii anuale pe anul 2004 și la plata sumei de 320.646 lei drepturi salariale cuvenite potrivit art.3 pct.10 și 11 din contractul de performanță, așa cum au fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză, completat.
Totodată, reținând că reclamantul a suferit un prejudiciu moral și că sunt îndeplinite cerințele art.269 alin.1 din Codul muncii, va obliga pe pârâtă să-i plătească suma de 200.000.000 lei vechi (daune morale), menținând în rest sentința.
Va respinge recursul intimatei-pârâte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul, împotriva sentinței nr.981 din 23 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința în sensul că admite acțiunea și în legătură cu obligarea intimatei la plata sumei de 42.479 lei RON, reprezentând contravaloarea a 12 premii anuale pe anul 2004 și la plata sumei de 320.646 lei RON drepturi salariale cuvenite potrivit art.3 pct.10 și 11 din contractul de performanță.
Obligă pe pârâta Rm. să-i plătească reclamantului suma de 200.000.000 lei vechi daune morale.
Menține în rest sentința.
Respinge recursul intimatei-pârâte declarat împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
/17.04.2008
VS/GM/4 ex.
OPINIE SEPARATĂ
Sunt pentru admiterea recursului declarat de pârâtă, cu consecința schimbării sentinței primei instanțe și a respingerii acțiunii formulate de reclamant.
Se impune, evident, respingerea recursului declarat de către reclamant.
Referitor la soluția instanței de fond privind obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 6640 lei, reprezentând indexări privind plata drepturilor salariale din dosarul nr.2493/2005 al Curții de APEL PITEȘTI, consider că soluția este nelegală pentru următoarele considerente.
Executarea silită a unei sentințe se face potrivit dispozițiilor art.371 Cod pr.civilă, atunci când ne aflăm în fața unei creanțe certe, lichide și exigibile și numai la cererea creditorului.
În speța dedusă judecății nu se impunea în nici un fel reactualizarea creanței din C puțin două considerente.
Astfel, împotriva dispozitivului deciziei civile nr.374/11.11.2005 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTIs -au formulat de către reclamant nenumărate cereri de lămurire a acesteia, situație în care este evident că dispozitivul deciziei nu cuprindea suficiente date și criterii pentru a fi determinat.
Abia la data de 14 februarie 2006, prin încheierea pronunțată de către instanță în ședința Camerei de Consiliu, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, a fost admisă cererea formulată de către reclamant și s-a lămurit dispozitivul deciziei precizate mai sus în sensul că suma de 756.269.629 lei acordată de prima instanță se include în suma de 2.186.297.444 lei acordată în recurs, situație în care au fost stabilite în mod concret cuantumul despăgubirilor ce urmau a fi acordate recurentului reclamant.
De la acea dată s-a procedat la executarea deciziei de către recurenta-pârâtă, astfel încât aceasta nu are nici cea mai mică culpă și nu se poate reține sub nici o formă pretinsa executare întârziată, care să conducă la ideea că s-ar impune în vreun fel reactualizarea acestei creanțe.
În plus, este evident că, până la momentul la care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, recurentul-reclamant nu avea nici interes să solicite executarea silită, necunoscând întinderea exactă a titlului executoriu.
Este adevărat că în materia Dreptului muncii sentințele pronunțate sunt executorii de drept, însă așa cum s-a precizat mai sus, ele se execută ca și în civil la cererea expresă a creditorului, astfel încât, în lipsa cererii și până la momentul îndreptării cererii de eroare materială, pârâta nu datora nici o sumă reclamantului.
Referitor la al doilea capăt de cerere, pentru care s-a pronunțat instanța de fond, și acesta a fost admis în mod greșit pentru următoarele considerente.
Polița de asigurare a fost răscumpărată de către SC Rm.V în luna august 2004. Prin rezoluția nr.4560/P/2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm. se menționează că răscumpărarea poliței s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale și anume, că suma asigurată se plătește unității la care a fost angajat salariatul ca manager.
Astfel, prin decizia nr.374/11.11.2005 a Curții de APEL PITEȘTIs -au acordat despăgubiri pentru refacerea poliței de asigurare până la data de 19.05.2005.
Întrucât prin decizia nr.142/R/CM/21.03.2006 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI și decizia nr.3466/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins recursul reclamantului cu privire la anularea Hotărârii AGA nr.22/31.01.2005 a SC SA, reclamantul nu mai avea calitatea de director general la data executării deciziei nr.374/2005.
Astfel, lipsa calității de director general la data executării silite, dar și în prezent, potrivit deciziilor irevocabile mai sus menționate, a făcut imposibilă refacerea poliței de asigurare pentru manager.
Cu privire la recursul declarat de către reclamant, întrucât mi-am exprimat punctul de vedere privind admiterea recursului declarat de pârâtă, este clar că se impune respingerea acestuia și voi face referire numai la capetele de cerere care au fost admise în recurs.
Astfel, în ceea ce privește capătul nr.4 din cererea formulată de către reclamant, consider că în mod legal a fost respins acesta de către instanța de fond deoarece există autoritatea de lucru judecat, cererile formulate de către recurentul-reclamant și anume, acordarea drepturilor salariale prevăzute de art.3 alin.10 și 11 din Contractul individual de muncă, au făcut obiectul analizei judecătorești existând decizia nr.142/21.03.2006 a Curții de APEL PITEȘTI, în care instanțele s-au pronunțat irevocabil respingând contestația cu privire la încetarea de drept a contractului individual de muncă, dar și a celui de performanță anexă la acesta, dispusă prin Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 31.01.2005.
Nelegală este și admiterea capătul unu din cerere, privind acordarea premiului anual de până la 12 salarii de bază, pentru următoarele considerente.
Astfel, potrivit Legii nr.59/2002, care aprobă OUG nr.79/2001 privind întărirea disciplinei economico-financiare, se arată că "După aprobarea bilanțului contabil anual, condiționat de realizarea criteriilor prevăzute în contractele de performanță, inclusiv a programelor de reducere a creanțelor și a plăților restante, a pierderilor, precum și a altor obiective, conducătorului agentului economic i se poate acorda un premiu anual de până la 12 salarii de bază".
După cum rezultă în mod clar prin textele de lege invocate mai sus, reclamantul nu a participat în nici un fel la realizarea criteriilor de performanță, situație care rezultă, în mod clar, din procesul verbal din 27 aprilie 2005 al ședinței AGA.
În plus, nici măcar nu este o normă imperativă și obligatorie, ci o normă de recomandare, însă numai după realizarea condițiilor prealabile, ceea ce nu este cazul în speță.
În fine, și admiterea capătului de cerere privind acordarea de daune morale este complet nejustificată, deoarece aceste daune se acordă în mod excepțional și pentru anumite categorii profesionale, printre care nu se regăsește în nici un caz reclamantul, acordarea acestor daune "de plano" ar crea un precedent judiciar periculos.
În plus, așa cum în mod legal a stabilit instanța de fond, potrivit disp.art.269 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile delictuale contractuale, să-l despăgubească pe salariat numai în situația în care a suferit vreun prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Prin urmare este vorba de o răspundere ce își are izvorul în contractul individual de muncă, iar prejudiciul material să aibă legătură cu serviciul.
În speța dedusă judecății, nu se regăsesc în nici un fel aceste condiții de existență ale răspunderii juridice, întrucât nu s-a dovedit culpa intimatei-pârâte și legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită comisă de către aceasta și, de asemenea, pretinsul prejudiciu suferit de către reclamant.
Susținerea că reclamantul a fost prejudiciat moral numai prin faptul că i-a fost desfăcut în mod nelegal contractul individual de muncă, nu reprezintă nici pe departe un argument în favoarea acordării daunelor morale, per a contrario ar însemna ca toți angajații, cărora li se desface contractul de muncă, să le fie acordate aceste daune, fără a distinge cu privire la funcția deținută anterior acestei desfaceri.
Față de cele arătate mai sus consider că se impunea admiterea recursului declarat de pârâtă cu consecința schimbării sentinței primei instanțe și a respingerii acțiunii formulată de reclamant, precum și respingerea ca nefondat a recursului declarat de acesta.
Judecător,
22.04.2008
Red.JD
EM/4 ex.
Președinte:Constantina DuțescuJudecători:Constantina Duțescu, Jeana Dumitrache
