Drepturi salariale (banesti). Decizia 281/2009. Curtea de Apel Constanta

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 281/CM

Ședința publică din data de 26 mai 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale

PREȘEDINTE: Răzvan Anghel

JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Maria Apostol Jelena Zalman

- -

Grefier - - -

S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurenții pârâți MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în- C, județul C, MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, cu sediul în-, sector 5, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE prin T, cu sediul în- Bis, județul T, împotriva sentinței civile nr. 878/16.04.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă

, cu l ales în C,- C, județul C și intimații pârâți MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B -, cu sediul în--14, sector 5 și CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, cu sediul în Calea nr. 141 B, sector 6, având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.

Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recursurile sunt declarate în termen și motivate, că intimata reclamantă a depus la dosar note de ședință și că părțile au solicitat judecata cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.

Instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față:

Prin cererea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Tulcea, a formulat cerere de intervenție în interes propriu, iar prin sentința civilă nr. 676/21.03.2008, s-a dispus disjungerea acestei cereri de intervenție, formându-se un dosar nou, respectiv dosarul nr-.

Prin cererea sa, grefier informatician la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA, a chemat în judecată pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție-, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Finanțelor Publice, solicitând plata sporului de stres, în procent de 50%, calculat la indemnizația brută lunară de încadrare începând cu data de 1.01.2005 și până în prezent, precum și acordarea lunară a acestui spor și în continuare, în condițiile prevăzute de art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată și modificată, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești.

La data de 2.04.2008, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a depus la dosar cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamantei să se dispună prin aceeași hotărâre ca Ministerul Finanțelor Publică să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministrului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantei.

Astfel, a arătat pârâtul, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 736/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, instanțele judecătorești sunt instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat.

Totodată, art. 131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

De asemenea, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Astfel, a arătat pârâtul că art. 47 din Legea nr. 50/1996 - pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, s-a aflat în vigoare de la data de 1 octombrie 2000, când a fost emisă Ordonanța de Guvern nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat în mod expres acest articol.

S-a precizat că art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat în mod expres prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța de Guvern nr. 83/2002, deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 177/2002. Așadar, în conformitate cu prevederile art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, "aprobarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui acte de abrogare anterior să se pună în vigoare actul normativ inițial".

În ședința din data de 16.04.2008, instanța, din oficiu, a invocat excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii.

Examinând acțiunea prin prisma acestei excepții, instanța, analizând actele din dosar, constată că, între părți nu există și nu au existat raporturi de muncă, drept pentru care urmează a admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin sentința civilă nr. 878/16.04.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității și s-a admis în principiu și ca fondată cererea de intervenție în interes propriu introdusă de reclamanta, împotriva pârâților MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - B, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA, Ministerul Economiei și Finanțelor B, Consiliul Superior al Magistraturii B, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor

S-a admis ca fondată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fondată.

Au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA, în solidar, să plătească reclamantei, drepturile bănești reprezentând sporul de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioada 1.01.2005 și până la data formulării cererii cât și în continuare, lunar.

A fost obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării plății.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale a Consiliului Superior al Magistraturii.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.

Este adevărat că prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000 s-au abrogat dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 mai sus expuse, însă procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea guvernului de a emite ordonanțe.

Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.

Ori, prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar în ceea ce privește modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, însă cu toate acestea prin nr.OG 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996.

S-au încălcat astfel dispozițiile art. 56-62 din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă, potrivit cu care modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.

Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.

În altă ordine de idei, s-a reținut că potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică, solicitat de reclamantă, fiind un drept de creanță este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la.

Față de aceste considerente, instanța de fond, văzând și Decizia nr. 21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, a respins excepția inadmisibilității, ca nefondată, admițând în principiu ca fondată cererea de intervenție în interes propriu și obligând pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA, în solidar, să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând sporul de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioada 1.01.2005 și până la data pronunțării cererii, cât și în continuare lunar..

Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța de fond a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 500/2004 Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu întocmește proiectele legilor bugetare și proiectul bugetelor pe care le depune la guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.

În același timp, potrivit art. 15 din nr.HG 93/2000 toate instituțiile publice din sistemul jurisdicțional românesc sunt finanțate de la bugetul de stat, aceeași condiție și posibilitate de finanțare fiind cuprinsă și în art. 118 din Legea nr. 304/2004.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin T, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu următoarea motivație, în esență:

Motivele de recurs ale pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA:

Hotărârea este nelegală, deoarece instanța de fond a pronunțat sentința depășind atribuțiile puterii judecătorești, dispunând în mod nelegal obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA la acordarea sporului de stres de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru perioada 3.02.2007-21.03.2008 și în continuare, în situația în care actul normativ care prevede acordarea acestui spor a fost abrogat.

OG nr. 8 din 24 ianuarie 2007, intrată în vigoare la data de 3 februarie 2007, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 247 din 12.07.2007 (Monitorul Oficial nr. 485 din 19.07.2007) și modificată prin Legea nr. 97 din 14.04.2008 (Monitorul Oficial nr. 294 din 15.04.2008), în art. 30 lit. "a" abrogă explicit, în totalitatea sa, Legea nr. 50/1996.

Solicită a se constata faptul că nicăieri în cuprinsul Deciziei nr. 21 din 10 martie 2008, prin care ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite a soluționat dosarul nr. 5/2008 având ca obiect recursul în interesul legii promovat în referire la acordarea acestui spor de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, nu se face nicio referire la acordarea dreptului în cauză "pentru viitor", respectiv ulterior abrogării normei legale de bază.

Ca atare, chiar în contextul în care s-a apreciat că reclamanta ar avea dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calcula la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a Ordonanței de Guvern nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, acest drept nu poate subzista și după data de 3 februarie 2007, dată la care actul normativ în baza căruia se acorda a fost irevocabil abrogat.

Motivele de recurs ale pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție:

Învederează instanței de control judiciar că în data de 20.06.2008 a intrat în vigoare nr.OUG 75/11.06.2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462/20.06.20089, motiv pentru care solicită a se proceda în consecință.

Apreciază că instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal incidența dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, acest text de lege fiind abrogat înainte de data de la care reclamanta a dobândit calitatea de grefier, motiv pentru care cererea acesteia este inadmisibilă.

Astfel, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 statuau că: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar". Ulterior aceste dispoziții au fost abrogate prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000.

Dispozițiile art. 47 se refereau expres numai la magistrați și personalul auxiliar de specialitate.

Ori, reclamanta nu avea calitatea de grefier pentru perioada pentru care a formulat pretenții, îndeplinind funcția de consilier (analist programator), fiind funcționar public.

funcției de consilier (analist programator) cu cea de grefier a avut loc la data apariției Legii nr. 567/2004, dată la care Legea nr. 50/1996 era abrogată.

În consecință, capătul de cerere privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și în continuare este inadmisibil.

Apreciază că sentința instanței de fond cuprinde motive contradictorii, aceasta reținând în mod netemeinic și nelegal că drepturile solicitate de reclamantă reprezintă drepturi de creanță, care în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului sunt încadrate în noțiunea de "bunuri", de proprietatea cărora nimeni nu poate fi lipsit decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Prin urmare, aspectele reținute de instanța de fond sunt contradictorii având în vedere că noțiunea de bun și cea de proprietate presupun existența unui drept real și nu a unui drept de creanță.

Astfel, drepturile patrimoniale la care se face referire în cuprinsul sentinței se clasifică în drepturi reale și drepturi de creanță, iar dreptul de proprietate despre care se face vorbire în art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale este un drept real și nu unul de creanță.

Motivele de recurs ale pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor prin T:

Critica hotărârii judecătorești se fondează pe dispozițiile Legii nr. 500/2002, în principal ale celor cuprinse în art. 16, 19, 20, 28, 34 și 35.

Conform dispozițiilor din actul normativ citat, elaborarea bugetului oricărei autorități sau instituții publice, inclusiv a bugetului general consolidat, reprezintă un complex de activități proprii sau în colaborare, care în final sunt supuse cenzurii Parlamentului.

În ceea ce privește bugetul Ministerului Public unde va trebui să se regăsească suma, ce în considerentul în care cererea de chemare în judecată va "triumfa", este de observat că proiectul acestuia este elaborat de ordonatorul principal de credite, așa cum este nominalizat în art. 20 din lege.

Proiectul urmează a se depune până la data de 15.07 ale fiecărui an calendaristic la Ministerul Economiei și Finanțelor unde se poartă discuții asupra fundamentării acestuia (așa cum prevede art. 34 pct. 4), Ministerul Economiei și Finanțelor neavând însă atributul Deciziei asupra valorilor capitolelor din proiect.

În caz de divergență, singura instituție care poate decide este Guvernul, așa cum instituie legiuitorul prin ultima teză a art. 34 pct. 4 din Legea nr. 500/2002

Ministerul Economiei și Finanțelor este depozitarul informației generale asupra veniturilor țării și în baza acestei informații discută cu MINISTERUL PUBLIC conform cadrului legal instituit, decizia finală asupra cuantumului cheltuielii bugetare aparținând Guvernului și în ultimă instanță Parlamentului.

Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat că acestea sunt fondate în parte cu privire la acordarea sporului de risc de 50% după data de 3.02.2007, pentru următoarele considerente:

Începând cu 3.02.2007 drepturile salariale ale personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea sunt reglementate prin nr.OG 8/24.01.2007 aprobată prin Legea nr. 247/2007.

Prin Legea nr. 502/28.12.2006 Guvernul a fost abilitat prin art. III pct. 7 să emită ordonanță privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.

Prin dispozițiile art. 30 lit. "a" din nr.OG 8/2007 s-a prevăzut că "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare".

Este de menționat că noua lege de salarizare a personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, nu mai prevede acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică către personalul auxiliar.

Prin urmare, conform Legii de abilitare nr. 502/2006, intenția legiuitorului a fost de a reglementa o nouă lege de salarizare a personalului auxiliar și de a abroga dispozițiile din Legea nr. 50/1996 referitoare la salarizarea acestuia.

Odată cu intrarea în vigoare a nr.OG 8/2007, respectiv 3 februarie 2007, nu mai există temei juridic pentru acordarea sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Nu se poate reține că în baza Deciziei în interesul legii nr. 21 din 10.03.2008, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% se cuvine personalului auxiliar și după data de 3.02.2007.

Potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, soluțiile ce se pronunță în recursurile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe numai cu privire la dezlegarea dată problemelor de drept judecate.

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost sesizate cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Prin decizia nr. 21/10.03.2008 prin care s-a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Problema de drept dezlegată prin această decizie în interesul legii a fost aceea că sporul de 50% se cuvine și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000. Întreaga motivare a acestei decizii se referă la OG nr. 83/2000 și dacă abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a făcut în limitele și condițiile Legii de abilitare nr. 125/2000.

Niciun moment în motivarea deciziei în interesul legii nu se face referire la OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor și dacă sporul de 50% pentru stres și suprasolicitare neuropsihică se mai cuvine personalului auxiliar și după intrarea în vigoare a noii legi de salarizare.

În mod corect, prima instanță a obligat pârâții la plata sporului de stres de 50% pentru perioada 1.01.2005-2.02.2007.

Intervenienta are calitatea de grefier informatician la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA.

Prin dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, informaticienii au fost asimilați personalului auxiliar de specialitate, dispoziții care au intrat în vigoare începând cu data de 1.01.2005 (art. 96 din statut).

Prin decizia în interesul legii nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care am mai amintit-o mai sus, s-a constatat că judecătorii, procurorii și magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996s-a făcut cu încălcarea limitelor Legii speciale de abilitare nr. 125/2000, adoptată de Parlament.

Din prevederile art. 57, 58 și 62 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă reiese că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite și cu efecte distincte.

Prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total, nici parțial.

În acest fel, au fost depășite limitele legii speciale de abilitare, adoptată de Parlament, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României.

De asemenea, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a reținut că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate, în condițiile plenitudinii de jurisdicție.

Potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.

În mod corect, prima instanță a apreciat că sporul de 50% de risc și suprasolicitare solicitat de intervenientă este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la.

Dezlegând noțiunea de bun în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, Curtea a decis cu valoare de principiu că dreptul de creanță constituie un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1, în măsura în care acestea era prevăzut în legislația națională în materie.

Atât timp cât sporul de 50% era prevăzut prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, iar abrogarea acestuia s-a făcut cu încălcarea legii de abilitare, astfel cum s-a stabilit prin recursul în interesul legii, sporul de 50% poate fi considerat un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește criticile formulate de Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea a apreciat că acestea sunt fondate în parte cu privire la pretențiile solicitate după 3.02.2007.

În măsura în care Curtea a respins cererea intervenientei de obligare a pârților la plata sporului de stres de 50% începând cu 3.02.2007 pentru considerentele expuse mai sus și pe care nu le mai reluăm, nu se mai impune obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare în vederea efectuării plății pretențiilor după această dată.

În ceea ce privește criticile referitoare la obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare în vederea efectuării plății pretențiilor pe perioada 1.01.2005-2.02.2007, criticile nu sunt întemeiate.

Potrivit art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

Potrivit art. 3 (1) din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta are printre atribuții și aceea de a deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar.

Prin urmare, în exercitarea acestor atribuții, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat să ia măsurile pentru asigurarea fondurilor necesare executării obligației stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 2 din nr.OG 22/2002 modificată prin Legea nr. 110/2007, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Această obligație ar fi lipsită de efect dacă Ministerul Economiei și Finanțelor nu ar include în proiectul bugetului de stat sumele necesare și nu ar deschide creditele necesare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Cu opinie majoritară.

Admite recursurile civile declarate de recurenții pârâți MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în- C, județul C, MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, cu sediul în-, sector 5, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PUBLICE prin T, cu sediul în- Bis, județul T, împotriva sentinței civile nr. 878/16.04.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă, cu l ales în C,- C, județul C și intimații pârâți MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B -, cu sediul în--14, sector 5 și CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, cu sediul în Calea nr. 141 B, sector 6.

Modifică în parte sentința recurată în sensul respingerii pretențiilor intervenite după 3.02.2007, ca nefondate.

Menține restul dispozițiilor.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2009.

JUDECĂTOR 2: Maria Apostol Jelena Zalman

Judecător,

Grefier,

- -

Jud.fond. /

Red.dec.jud. /11.06.2009

Tehnoredact.gref./ 4 ex./ 12.06.2009.

OPINIE SEPARATĂ

JUDECĂTOR - -

Contra opiniei majoritare, consider că recursurile trebuiau admise și în consecință sentința recurată modificată în parte în sensul obligării pârâților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la plata sporului de 50% pentru perioada 01.01.2005 - 01.03.2009 pentru următoarele motive:

1. În ceea ce privește recursul formulat de recurenții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție:

Prin Decizia nr. 21din 10 martie 2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 444 din 13.06.2008), la care chiar recurenții fac referire, s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".

Această decizie este obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.

Este adevărat că în dispozitivul acestei decizii nu se indică în mod expres dacă acest drept se cuvine categoriilor de persoane la care se referă și în continuare sau numai până la o anumită dată.

Dar, în considerentele acestei decizii se arată următoarele: "Sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice. Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".

Așadar, pentru a pronunța decizia nr. 21/2008 în recurs în interesul legii, instanța supremă a avut în vedere că "nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea" adică la data de 10.03.2008.

Față de prevederile imperative ale art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, instanțele nu pot avea în vedere o altă soluție decât cea care rezultă din interpretarea dată de instanța supremă, decât dacă după pronunțarea deciziei în recurs în interesul legii a intervenit un act normativ nou sau o decizie a Curții Constituționale prin care să se constate neconstituționalitatea unui text legal, de natură a modifica contextul legislativ avut în vedere de instanța supremă la data pronunțării deciziei respective, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

OUG nr. 75/2008, invocată de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, nu a reglementat nici un aspect în această privință, acest act normativ referindu-se doar la eșalonarea plății unor drepturi stabilite prin hotărâri judecătorești.

Mai mult, la acea dată, art. 47 din Legea nr. 50/1996 era considerat de către Guvern abrogat prin OG nr. 83/2000, astfel încât este evident că legea de abilitare și OG nr. 8/2007 nu aveau în vedere reglementarea în acest domeniu, al drepturilor rezultând din prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Pe de altă parte, mai trebuie avută în vedere și a doua parte a considerentelor deciziei nr. 21/2008 pronunțate de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Astfel, instanța supremă a reținut următoarele:

De altfel, așa cum rezultă chiar din motivarea prezentului recurs în interesul legii, în prezent, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane - magistrați și personal auxiliar de specialitate - le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Or, în ipoteza adoptării unei soluții contrare, în sensul prezentului recurs în interesul legii, care, potrivit dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă, ar produce efecte numai pentru viitor, s-ar ajunge la crearea unei situații de discriminare în cadrul acelorași categorii socioprofesionale, respectiv ale persoanelor care se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, în condițiile în care sporul în discuție a fost acordat de legiuitor, la momentul respectiv, în considerarea specificului profesiei, cu atât mai mult cu cât nu au intervenit modificări pozitive în ceea ce privește condițiile și specificul activității desfășurate.

Cât privește noțiunea de "discriminare", avem în vedere practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, 59).

A accepta teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii, în sensul neacordării acestui spor, în mod inevitabil ar duce la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept.

Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Așadar, soluția de admitere a acțiunii nu se fundamentează numai pe prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 în legătură cu care recurentul susține că ar fi fost ulterior abrogate prin OG nr. 8/2007 ci și pe prevederi constituționale și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale care potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția au prioritate României dacă există neconcordanțe între acestea și legile interne.

Ca urmare, indiferent de efectele OG nr. 8/2007 și indiferent dacă aceste efecte au fost sau nu avute în vedere de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în analiza situației prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine reclamanților în temeiul unor prevederi normative cu forță juridică superioară, astfel cum a stabilit cu caracter obligatoriu ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în decizia nr. 21/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

La soluționarea cauzei în primă instanță nu s-a săvârșit o depășire a limitelor atribuțiilor puterii judecătorești întrucât instanța nu a creat lege și nu a adăugat la lege ci, respectând decizia nr. 21/2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a făcut aplicarea prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, prevederi în legătură cu care ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a constat că își păstrează aplicabilitatea. De asemenea, tot raportat la considerentele deciziei indicate, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Ca urmare, instanța de fond nu a crea alte norme pe cale jurisprudențială ci a aplicat norme juridice existente. Faptul că în OG nr.8/2007 acest spor nu este reglementat nu înseamnă că el nu își poate găsi reglementarea în alte norme juridice, cum sunt cele indicate anterior, unul dintre principiile care garantează accesul la o instanță în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 21 din Constituția României, fiind cel cuprins în art. 3 din Codul civil și art. 4 al.2 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care judecătorul nu poate refuza să judece cu motivarea că legea nu prevede sau că este neclară ori incompletă, ceea ce presupune că în astfel de cazuri judecătorul trebuie să aplice normele juridice cu caracter general, inclusiv principiile dreptului civil în sens larg sau alte norme juridice prin asemănare.

În sensul asigurării unui tratament nediscriminatoriu sunt și prevederile art. 4(1) din Legea nr. 303/2004 potrivit cu care "judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora".

Așa cum s-a arătat, câtă vreme după pronunțarea Deciziei nr. 21/2008 de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu a intervenit nici un alt act normativ care să modifice cadrul legislativ existent la data pronunțării ei, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică subzistă și este cuvenit și în continuare reclamanților. - constitui o sarcină excesivă să se pretindă reclamanților ca după soluționarea prezentei cauze, să formuleze în fiecare lună noi acțiuni pentru obținerea acestui spor pentru luna precedentă, dreptul de acces la o instanță, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor omului în jurisprudența sa, și desprins din prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, presupunând obligația instanței de a soluționa în mod efectiv litigiul dintre părți într-un mod care să garanteze realizarea dreptului pretins și cuvenit, iar nu într-un mod efemer care ar fi totodată și iluzoriu. Mai mult, în special în cazul în care debitorul obligației corelative a dreptului pretins în justiție este statul, prin una dintre instituțiile sale, este excesiv a se pretinde reclamantului să parcurgă noi proceduri și să efectueze demersuri suplimentare pentru realizarea dreptului său.

În ceea ce privește actualizarea sumelor cu rata inflației, se reține că în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Pe de altă parte, alineatul (1) din același articol, stabilește că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. Or, art. 1073 din Codul civil stabilește cu titlu de regulă următoarele: "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare". În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamanții au fost prejudiciați prin neplata la data la care erau cuvenite a acestor drepturi și ca urmare sunt îndreptățiți la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din aplicarea sporului de 50%. Aceasta nu este o măsură de constrângere a debitorului, decât eventual ca efect colateral, scopul acestei măsuri fiind dezdăunarea creditorului.

Referirea la noțiunea de bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu au relevanță, acest aspect fiind dezlegat deja de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în mod obligatoriu prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii la care s-a făcut referire.

Susținerile recurentului că nu poate plăti aceste sume, în special în referire la sumele reprezentând actualizarea cu rata inflației, sunt lipsite de temei și nu au relevanță asupra drepturilor creditorilor - reclamanții. Astfel, un debitor nu se poate exonera de plata unor obligații invocând motivul lipsei de posibilități materiale. Excepțiile vizează cazul persoanelor de drept privat care în caz de insolvență pot fi supuse unei proceduri speciale care după finalizare conduce la stingerea tuturor creanțelor nerealizate.

Din contră, în conformitate cu prevederile OG nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 100/2007, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (art. 2) iar ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, virările de credite bugetare putându-se efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (art.4).

Includerea sumelor necesare în bugetul propriu și plata acestor drepturi nu poate fi considerată a fi lipsită de temei legal ci din contră, câtă vreme creanța este stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritatea lucrului judecat iar art. 1 din OG nr. 22/2002 prevede achitarea creanțelor stabilite prin titluri executorii din bugetele instituțiilor publice.

În ceea ce privește înscrierea în carnetele de muncă a drepturilor pretinse în prezenta acțiune se reține că în conformitate cu art. 1(1) din decretul nr. 92/1976 privind carnetul de munca, prin intermediul acestuia se dovedește, între altele, și retribuția tarifara de încadrare și alte drepturi ce se includ in aceasta, în același sens fiind prevederile art. 11 alin. 2 care se referă tot la "retribuția tarifara de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ in aceasta". Trebuie avut în vedere însă că acest act normativ a fost emis în anul 1976, astfel încât în raport de noile realități sociale și juridice trebuie interpretat în sensul că în carnetul de muncă se înscriu veniturile cu caracter permanent care constituie indemnizația unui magistrat, venituri care cuprind și sporurile prevăzute de lege și la care în mod evident acest act normativ nu putea face referire la data adoptării sale.

Ca urmare, susținerile formulate de acești recurenți nu sunt fondate.

2. În ceea ce privește recursul formulat de Ministerul Finanțelor:

În ceea ce privește cererea de obligare la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume, cerere formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, se constată că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesual pasivă și cererea este fondată.

Sigur că, în principiu, potrivit art. 16, 19, 20, 28 și 34 din Legea nr. 500/2002, elaborarea bugetului de stat presupune parcurgerea unor etape stabilite de lege, formularea propunerilor privind bugetul propriu de către ordonatorii de credite, discutarea acestor propuneri, pentru ca în final bugetul să fie aprobat prin lege de către Parlamentul României.

Dar, proiectul final al bugetului este elaborat potrivit art. 35 din aceeași lege de către Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pe de altă parte, potrivit art. 3(1) lit.A pct. 2, 3, 5, 7, 10, 12, 25 și 31 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, între altele, și următoarele atribuții în domeniul finanțelor publice: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare; stabilește echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat și a rectificării acestuia; analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii macroeconomici, și prezintă informări Guvernului, cu propuneri de îmbunătățire; urmărește execuția operativă a bugetului general consolidat; stabilește măsurile necesare pentru încasarea veniturilor și limitarea cheltuielilor, în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat; deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar; monitorizează, în condițiile legii, numărul de posturi și cheltuielile de personal din instituțiile publice; administrează contul general al Trezoreriei Statului, deschis la Banca Națională a României, scop în care încheie convenții cu aceasta; elaborează lucrările privind contul general anual de execuție a bugetului de stat, contul general al datoriei publice a statului și, respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și conturile anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale și proiectele de lege referitoare la aceste conturi de execuție, pe care le prezintă spre însușire Guvernului, în vederea transmiterii pentru adoptare Parlamentului.

Ca urmare, în exercitarea acestor obligații, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat în principiu să ia măsurile necesare asigurării fondurilor necesare executării unor obligații stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 2 din OG nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Obligația acestora ar fi însă lipsită de orice efect dacă Ministerul Economiei și Finanțelor, nu ar include în proiectul bugetului de stat sumele necesare și nu ar deschide creditele necesare.

Mai trebuie avut în vedere că aceste creanțe, cum sunt cele ale reclamanților asupra Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, sunt creanțe asupra statului în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului astfel încât, ca părți ale statului, toate autoritățile acestuia implicate, sunt ținute să acționeze pentru a executa hotărârea judecătorească. Refuzul instituțiilor statului de a plăti despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile constituie în sine o încălcare a dreptului de acces la o instanță deci a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (hotărârea în cauza Dragne contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că pentru executarea de către stat a unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești în sarcina unor instituții ale sale, nu este necesară realizarea unor noi demersuri, repetitive, ale creditorului, în acest scop (hotărârile pronunțate în cauzele Popescu contra României și Dragne contra României). Curtea a avut în vedere că autoritățile administrației constituie un element al statului de drept și interesul lor se identifică cu cel al bunei administrări a justiției, iar când acestea refuză, omit sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească, garanțiile instituite de art. 61 din Convenție, de care a beneficiat justițiabilul în faza de judecată, își pierd rațiunea de a exista (hotărârile pronunțată în cauzele Dragne contra României, Durdan contra României, Miclici contra României și Mihăescu contra României).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și obligațiile stabilite în sarcina unor instituții ale statului sunt tot obligații ale statului iar în cazul în care aceste instituții nu execută obligațiile de plată potrivit procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002, în final, statul este răspunzător pentru această neexecutare astfel încât, prin reprezentantul său - Ministerul Finanțelor, trebuie să ia măsurile necesare efectuării plăților fie direct fie prin alocarea fondurilor în bugetul unei anumite instituții.

Statul este titular al obligației instituite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de a asigura executarea hotărârilor judecătorești și în acest mod accesul efectiv la o instanță de judecată.

Ca titular al acestei obligații, al cărei creditor este persoana care a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a admis cel puțin în parte acțiunea formulată împotriva statului sau a unei instituții a acestuia, statul este reprezentat în raportul obligațional de Ministerul Finanțelor, așa cum stabilește art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Ca urmare, pentru a garanta executarea obligației de plată a unor drepturi bănești restante de către instituții ale statului și a nu pune creditorul în situația de a demara alte proceduri pentru punerea în executare a titlului executoriu - sentința pronunțată de instanță, este necesar ca Ministerul Finanțelor să fie obligat să realizeze operațiunile administrative pregătitoare pentru alocarea din bugetul de stat a fondurilor necesare realizării creanțelor reclamanților.

3. Dar, prin notele de ședință din 22.05.2009, reclamanții au arătat că își reduc pretențiile numai la perioada 01.01.2005 - 01.03.2009.

Față de această reducere a pretențiilor, se impune admiterea recursurilor și acordarea drepturilor solicitate numai pentru această perioadă.

OPINIE SEPARATĂ

Modifică în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA la plata sporului de 50% pentru perioada 01.01.2005-01.03.2009.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2009.

JUDECĂTOR,

- -

redactat jud. 25.06.2009.

Președinte:Răzvan Anghel
Judecători:Răzvan Anghel, Maria Apostol Jelena Zalman

#Judecator Razvan Anghel

Drepturi salariale (banesti). Decizia 281/2009. Curtea de Apel Constanta

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale (banesti). Decizia 281/2009. Curtea de Apel Constanta