Drepturi salariale (banesti). Decizia 3242/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

- ROMÂNIA -

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

DOSAR NR-

Format vechi nr.1189/2009

SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia Civilă Nr.3242/

Ședința Publică din data de 12 mai 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca

JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena

JUDECĂTOR 3: Bodea

GREFIER:

********************************

Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurenții-pârâți Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva sentinței civile nr.471 din data de 17.12.2008, pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă Și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- (format vechi nr.7484/2008), în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimații-pârâți Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București și Ministerul Finanțelor Publice și cu Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării în calitate de expert - având ca obiect "drepturi bănești - spor 50%".

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns recurenții-pârâți Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților, intimata-reclamantă, intimații-pârâți Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București și Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării în calitate de expert.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că pentru termenul de azi, s-a depus la dosar prin serviciul "registratură" al secției la data de 06.05.2009, de către intimata-reclamantă, întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză, în dublu exemplar, pe această cale solicitându-se judecarea pricinii în conformitate cu dispozițiile art.242 alin.(2) Cod proc. civ.

De asemenea, se mai arată faptul că, și recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat prin motivele de recurs formulate în cauză, judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art.242 alin.(2) Cod proc. civ.

Curtea, constatând faptul că în cauză recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților cât și intimata-reclamantă au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art.242 alin.(2) Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.

CURTEA,

Asupra recursului civil de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.471/17.12.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2000-august 2005 și a respins acțiunea pentru acest interval ca fiind prescrisă.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalul București și a respins acțiunea formulată de către reclamantă împotriva acestuia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției privind capătul de cerere privind înscrierile în carnetul de muncă și a respins acest capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

A obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI la plata către reclamantă a sumei reprezentând spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul brut lunar, începând cu data de 1.07.2006 la zi și în continuare, sumă la care se va aplica dobânda legală de la data chemării în judecată, 22.09.2008, la data plății efective; a obligat pârâta Curtea de APEL BUCUREȘTI la înscrierea în cartea de muncă a sporului acordat prin prezenta hotărâre.

A obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor acordate prin prezenta acțiune.

A respins ca neîntemeiate cererea privind acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru perioada septembrie 2005-iunie 2006 și cererea de actualizare cu indicele de inflație a sumei acordate prin prezenta hotărâre.

În considerente a reținut că, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Nu se poate aprecia, așa cum a susținut reclamanta, că termenul de prescripție curge din luna ianuarie 2007, când a sesizat fapta prejudiciabilă întrucât drepturile salariale pretinse sunt scadente lunar iar, în conformitate cu dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care reprezintă dreptul comun în această materie, în cazul în care debitorul este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.

În aplicarea dispozițiilor legale evocate, Curtea, având în vedere data sesizării instanței de către reclamantă - 22.09.2008 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.01.2000 - august 2005 și a respins cererea privind drepturile aferente acestei perioade, ca prescrisă.

Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalul București și a respins acțiunea formulată de către reclamantă împotriva acestuia, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, având în vedere că reclamanta nu a avut calitatea de angajat al acestui pârât, neexistând raporturi juridice între părți.

De asemenea, Curtea a admis și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției pentru capătul de cerere privind înscrierile în carnetul de muncă întrucât, potrivit dispozițiilor Decretului 92/1976, această obligație revine unității angajatoare, iar pârâtul nu are în cauză o astfel de calitate.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, reglementat prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 modificată și completată, a fost efectiv plătit magistraților și personalului auxiliar de specialitate, fiind evidențiat ca atare în carnetele de muncă.

Prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art. 47 se abrogă. Această ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr. 334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 iulie 2001.

Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art. 1 lit. q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.

Legea nr. 24/2000, în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art. 57, 58 și 62, precizează că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea.

Reiese deci că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.

Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.

În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.

Tot în acest sens este de observat că Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 142/1997, lege organică în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, prevedea în art. 81: magistrații beneficiază de salarii stabilite în raport cu nivelul instanței, de indemnizații pentru stabilitate în magistratură, pentru îndeplinirea unei funcții de conducere, de sporuri pentru vechime în muncă, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.

Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.

În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.

Astfel, prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Prin menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.

A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 23/1 din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.

Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.

Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României].

Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.

Așadar, pe de o parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se reține că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.

Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.

Așa fiind, nu poate fi primită susținerea pârâtului Ministerul Justiției în sensul că drepturile pretinse de reclamantă nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.

Pentru considerentele expuse, având în vedere calitatea reclamantei de personal auxiliar de specialitate, Curtea apreciază că sunt îndeplinite dispozițiile legale pentru acordarea acestui spor, astfel încât a admis acțiunea și a obligat pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL BUCUREȘTI la plata către reclamantă a sumei reprezentând spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul brut lunar, începând cu data de 1.07.2006 la zi pâna la data pronunțării prezentei hotarâri, 17.12.2008, și în continuare.

În raport de dispozițiile art. 161 alin. (4) din Codul muncii, Curtea a reținut că reclamanta este îndreptățită la acoperirea integrală a prejudiciului ce i-a fost produs prin neplata drepturilor salariale în cuantumul prevăzut de lege, cu includerea sporului de 50%, astfel că a obligat pârâții la plata dobânzii legale pentru sumele acordate prin prezenta acțiune, de la data chemării în judecată, respectiv 03.10.2007 și până la data plații efective.

Curtea a respins cererea de actualizare a drepturilor bănești solicitate de reclamantă și cu rata inflației ca neîntemeiată având în vedere atât prevederile art.164 alin.4 Codul muncii, cât și dispozițiile art.1088 civ. care dispun că, în caz de neexecutare a obligației bănești, se pot acorda doar daune interese ce nu pot cuprinde decât dobânda legală. Față de prevederile OG nr.9/2000 care stipulează că în caz de neexecutare a unei obligații bănești se aplică dobânda legală, Curtea a apreciat că acordarea actualizării sumelor cu indicele de inflație, alături de dobânda legală ar determina o dublă reparație a aceluiași prejudiciu patrimonial suferit ca urmare a plății cu întârziere a drepturilor cuvenite, reprezentând o îmbogățire fără just cauză.

Curtea a respins cererea privind acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru perioada septembrie 2005-iunie 2006 întrucât, pentru această perioadă, reclamanta nu a făcut dovada raporturilor juridice de muncă, din copia carnetului de muncă depus la dosarul cauzei rezultând că aceasta a fost încadrată ca grefier la Curtea de APEL BUCUREȘTI începând cu data de 01.07.2006.

Este întemeiată și a fost admisă, și solicitarea reclamantei privind înscrierea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă, atâta vreme cât, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, carnetul de muncă este documentul oficial care, între altele, dovedește retribuția și alte drepturi care se includ în aceasta.

Curtea a constat că este întemeiată și cererea de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plăților în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora acest minister coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.

Mai mult decât atât, nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.

În conformitate cu prevederile art. 3 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, în procesul executării sumelor datorate de către instituțiile publice în baza titlurilor executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.

În susținerea recursului său, Ministerul Justiției și Libertăților a arătat că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În acest sens, recurenta solicită instanței să constate că interpretarea dată în cauză de către prima instanță, prin care s-a constatat că este "nelegală" și nu poate produce efecte abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 intervenită prin efectul nr.OG 83/2000, nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept salarial pe care legiuitorul a înțeles să îl abroge expres.

Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare.

Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta, îndeplinește funcția de personal auxiliar de specialitate în cadrul Curții de APEL BUCUREȘTI.

Art.47 din Legea nr.50/1996 prevedea sporul de 50% din salariul de bază brut luna pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate.

Textul de lege arătat a fost abrogat prin art.42 din G nr.83/2000 pentru modificarea ș completarea Legii nr.50/1996.

Prin Decizia nr.21/10.03.2008 instanța supremă a admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brut lunară și după intrarea în vigoare a G nr. nr.83/2000.

Având în vedere că din februarie 2007 a intrat în vigoare noua lege de salarizare a personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, OG nr.8/24.01.2007, pretențiile reclamantelor personal auxiliar de specialitate sunt nefondate după data de 01.02.2007.

Prin art. 30 din OG nr.8/2007 se prevede că la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului organele autorității judecătorești.

În consecință, sporul de 50% nu mai subzistă începând cu februarie 2007, dispozițiile Legii nr.50/1996 privind salarizarea personalului auxiliar fiind abrogate în întregime.

Prin urmare, recurentul susține că instanța de fond, în mod greșit, a dispune obligarea pârâților la plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru personalul auxiliar de specialitate, interpretând în mod eronat dispozițiile ICCJ, neluând în considerare faptul că nu există nici un temei legal pentru acordarea acestor drepturi începând cu data de 01.02.2007, când a intrat în vigoare legea specială de salarizare pentru această categorie profesională.

Totodată, recurentul solicită instanței de recurs să constate că G nr. 8/2007 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea reglementează drepturile de care beneficiază această categorie profesională, în mod exhaustiv, astfel că reclamanții nu pot beneficia decât de drepturile stabilite prin lege în favoarea sa.

Pentru același considerente, recurentul a apreciat că este greșită și admiterea acțiunii pentru viitor.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 4 și 9 din Codul d procedură civilă raportat la art.312 alin. 3 teza finală din Codul d e procedură civilă, recurentul solicită admiterea recursului și casarea sentinței criticate.

Prin recursul formulat, Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, arată că reclamanta a chemat în judecată Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice, iar instanța de fond a admis acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Diferența dintre cele doua instituții - statul și ministerul - este dată de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și art. 1 din nr.HG 386/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, astfel:

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

Potrivit art. 1 din nr.HG 386/2006, Ministerul Finanțelor Publice se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului.

Ministerul Finanțelor Publice este minister cu rol de sinteză, instituție publică cu personalitate juridică.

Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice nu trebuie confundat cu Statul R, relația dintre cele doua instituții (persoane juridice) fiind de reprezentare în instanță, fiind vorba de un mandat legal, instituit prin art. 25 din Decretul sus amintit.

Așadar, confundând Statul R cu Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut că instituția recurentă poate fi obligată în calitate de pârât să aloce fondurile necesare achitării drepturilor de natură salarială solicitate de reclamantă.

În alta ordine de idei, instanța a nesocotit dispozițiile Legii nr. 500/2002.

Faptul că recurentul gestionează bugetul de stat, nu îi conferă acesteia dreptul de a încălca legea finanțelor publice, prin alocări de fonduri din diverse capitole bugetare. Aceasta este și rațiunea pentru care la art. 5 alin. 1 lit. f) din HG nr. 386/2006 se prevede că "în îndeplinirea atribuțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice este autorizat să refuze cererile de finanțare de la bugetul de stat, de suplimentare și de virare a creditelor bugetare, în cazurile în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de la reglementările în vigoare".

Or, tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune recurentul în imposibilitatea executării acestei hotărâri.

Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.

Responsabilitatea recurentului se limitează la faza de proiect bugetar.

În altă ordine de idei, recurentul solicită instanței să observe că între reclamantă și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a recurentului în calitate de pârât.

Raporturile de muncă sunt între reclamantă pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte, Ministerul Justiției și Libertăților fiind ordonatorul principal de credite pentru aceasta, care singur își elaborează propriul proiect de buget.

Pretențiile reclamantei solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.

Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.

Or, în condițiile în care instanța dispune obligarea la plata drepturilor de personal către reclamanți, pârâtul care urmează să facă plata trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.

Totodată, calitatea de ordonator principal de credite, în raport de aceste entități, o are Ministerul Justiției și Libertăților, instituție cu personalitate juridică și cu buget propriu, aprobat prin legea bugetului de stat.

Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern. Faptul că Ministerul Finanțelor Publice gestionează bugetul de stat nu înseamnă că poate încălca legea finanțelor publice, prin alocări de fonduri din diferite capitole bugetare, către instituții bugetare.

Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativa, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, recurentul consideră că ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."

bugetar este următorul: ordonatorii principali de credite își elaborează propriile bugete, în concordanță cu legea bugetului pe anul respectiv și a legii finanțelor publice, nr. 500/2002, după care le transmit Ministerului Finanțelor Publice în vederea centralizării și a creării bugetului general consolidat. Așadar, Ministerul Finanțelor Publice nu poate decât să se conformeze legilor bugetului și a finanțelor publice, precum și tuturor actelor normative incidente.

Recurentul a menționat că legea anuală a bugetului de stat este aprobata de Parlamentul României, nu de Ministerul Finanțelor Publice.

Într-o altă cauză, identică sub aspectul obiectului dedus judecații, instanța a reținut în mod corect faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate de parte în proces, deoarece "nu există un raport juridic legal sau convențional de garanție a sumelor ce reprezintă primele de vacanță, Ministerul Finanțelor neavând obligația să garanteze plata acestor sume, în contextul în care reclamanții nu sunt salariații acestui minister și deci nu exista un raport juridic legat de sumele reprezentând primele de vacanță".

În altă ordine de idei, recurentul a învederat instanței că prin adoptarea OUG nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, a fost reglementată modalitatea de acordare a drepturilor salariale în favoarea personalului din justiție, legiuitorul prevăzând obligația ordonatorilor principali de credite de a lua masurile ce se impun în vederea aplicării acestui act normativ.

De asemenea, recurentul solicită instanța de judecată să observe faptul că, în vederea aplicării dispozițiilor actului normativ sus menționat a fost emis Ordinul comun înregistrat la Ministerul Justiției și Libertăților sub nr. 1859/C/21.08.2008, la Ministerul Finanțelor Publice sub nr. 2484/21.08.2008, la Consiliul Superior al Magistraturii sub nr. 26650/01.09.2008, la Înalta Curte de Casație si Justiție sub nr. 131/01.09.2008 și la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 3774/C/22.08.2008, prin care a fost stabilita modalitatea de eșalonare a plații sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției emise până la intrarea în vigoare a nr.OUG 75/2008.

Totodată, recurentul a învederat și faptul că instanța de fond a nesocotit dispozițiile obligatorii ale Deciziei 818/2008 a Curții Constituționale, potrivit cu care "un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. 1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."

Pe de alta parte, recurentul solicită instanței să aibă în vedere și împrejurarea că prin adresa nr. -/2008, Direcția generală de programare bugetară din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a comunicat faptul că recurentul, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 112/2008, a alocat în bugetul Ministerului Justiției și Libertăților suma de 280 milioane lei, așa cum se prevede în Ordinul comun despre care recurentul a făcut vorbire, îndeplinindu-și astfel obligațiile pe care și le-a asumat pe cale administrativă.

Având în vedere dispozițiile OUG nr. 75/2008, coroborate cu cele ale Legii nr. 500/2002 și OG nr. 22/2002, recurentul a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală în cauză, astfel încât se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței în temeiul art. 312 pr. civ. și respingerea acțiunii ca inadmisibilă; în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului atât în nume propriu, cât și ca reprezentant al Statului R și drept consecință respingerea acțiunii ca fiind îndreptata împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala pasivă; pe fondul cauzei, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta sunt nefondate,

Astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor este întemeiată, față de natura raporturilor juridice deduse prezentei judecăți, derivate din relații de muncă, ceea ce face ca pretențiile cu acest titlu să nu poată fi promovate în contra unei persoane cu care reclamanta nu are raporturi de serviciu, neavând nici calitate de ordonator de credite față de aceasta.

Prin urmare, numai faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor gestionează bugetul de stat de la care sunt finanțate instituțiile publice, nu îndreptățește reclamanta să formuleze pretenții de natură salarială în contradictoriu cu acesta, ea neputând solicita nici alocarea fondurilor necesare către ordonatorul de credite, pentru că în acest caz nu s-ar afla în apărarea unui interes propriu.

Recursul declarat de Ministerul Justiției și al Libertăților este, de asemenea, fondat.

Într-adevăr, se constată că reclamantei-intimate i s-a acordat sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică începând cu data de 01.07.2006, a încadrării în funcția de grefier în cadrul Curții pel B, întemeiat pe prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 rep.

Or, începând cu 03.02.2007, data intrării în vigoare a OG nr. 8/2007(aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007), salarizarea personalului auxiliar din instanțe se realizează potrivit acestui act normativ, care nu reglementează în favoarea categoriei profesionale a grefierilor sporul solicitat, mai mult, prin art. 30 abrogă expres prevederile Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Nu se poate reține nici că instanța supremă a avut în vedere, la pronunțarea deciziei în interesul legii, și dispozițiile OG nr. 8/2007, pentru a constata inaplicabilitatea acestora, toate referirile făcându-se la absența efectului abrogator al prevederilor OG nr. 83/2000, căreia i-a supraviețuit textul art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Mai mult, nu se poate argumenta nici valabilitatea acelorași considerente pentru înlăturarea de la aplicare a OG nr. 8/2007, întrucât raționamentul instanței supreme se întemeia pe neconstituționalitatea unui act normativ ieșit din vigoare și tocmai de aceea supus controlului de constituționalitate efectuat de către instanțele judecătorești obișnuite, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, or, OG nr. 8/2007 este un act normativ în vigoare, susceptibil a fi verificat de Curtea Constituțională, până la abrogarea sau declararea neconstituționalității sale neputând fi înlăturat de la aplicare de instanța ordinară, ținută să aplice legea, iar nu s-o amendeze, s- scoată din vigoare sau s-o declare inaplicabilă, pe motiv de neconstituționalitate.

Rezultă așadar, pe baza celor expuse, inexistența pentru perioada ulterioară datei de 03.02.2007, a temeiului pretențiilor formulate, astfel că, în baza art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 pr. civ. va admite recursurile și va modifica în parte sentința,în sensul respingerii acțiunii formulateîn contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru lipsa calității procesuale pasive și înlăturării obligației de plată a sporului pretins ulterior datei de 03.02.2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate:

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva sentinței civile nr.471 din data de 17.12.2008, pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- (format vechi nr.7484/2008), în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimații-pârâți Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București și Ministerul Finanțelor Publice și cu citarea Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării în calitate de expert.

Modifică în parte sentința atacată în sensul că:

Respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Înlătură obligația de plată a celorlalți pârâți pentru perioada ulterioară datei de 03.02.2007.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12.05. 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

- - - - -

GREFIER,

red: / tehnored:

2 ex. / 16.06.2009

Jud. fond:

Cu opinia separată a d-nei judecător - -,în sensul respingerii ambelor recursuri, ca nefondate.

Motivarea opiniei separate:

Modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.

Ori, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.

Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.

În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.

Prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, instanța supremă a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 23¹din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.

Așadar, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României].

Prin urmare, Curtea reține că, pe de o parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se constată că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.

Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.

Așa fiind, apar ca nefondate criticile în sensul că drepturile pretinse de reclamanți nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât acest minister nu a fost chemat în judecată în legătură cu obligația de plată a drepturilor bănești pretinse de reclamanți, ci doar în legătură cu obligația de a aloca (de a pune la dispoziția angajatorilor) fondurile necesare plății acestor drepturi.

JUDECĂTOR,

- -

red. / tehnored.

2 ex. / 26.06.2009

Președinte:Ilie Nadia Raluca
Judecători:Ilie Nadia Raluca, Petre Magdalena, Bodea

#Judecator Ilie Nadia Raluca

Drepturi salariale (banesti). Decizia 3242/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale (banesti). Decizia 3242/2009. Curtea de Apel Bucuresti