Drepturi salariale (banesti). Decizia 384/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 384/
Ședința publică din 09 Aprilie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, jud. H, împotriva sentinței civile nr.2867 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate în termenul prevăzut de lege, fiind scutite de plata taxei judiciare de timbru.
De asemenea, se constată că au sosit relațiile solicitate de la Tribunalul Harghita - Serviciul contabilitate, privind drepturile salariale ce se cuvin reclamanților cu titlul de spor pentru risc și solicitare neuropsihică, pentru perioada 22 mai 2004 - 22 mai 2007.
Din oficiu, instanța invocă excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților pentru perioada aprilie 2004 - 21 mai 2004 și în raport de actele și lucrările dosarului reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.2867 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghitas -au respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor prin H; s-a respins cererea de introducere în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Tg.M, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ; s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții și, împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și cererea de chemare în garanție a MEF, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, obligând în solidar pârâții să plătească reclamanților sumele, reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația de încadrare lunară brută, pentru perioada aprilie 2004 - 22 mai 2007 și în continuare începând cu 23 mai 2007. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că Tribunalul Harghita este competent să soluționeze cauza dedusă judecății, fiind incidente sub acest aspect prevederile art. 281 și ale art. 1 din Codul muncii. Totodată, tribunalul a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, stabilind că acesta constă în plata unor drepturi de natură salarială,că textele legale care prevăd drepturile pretinse nu au fost legal abrogate, că dispozițiile legale prevăd obligația Ministerului Economiei și Finanțelor de a asigura resursele bugetare necesare efectuării plăților de către instituțiile publice a sumelor stabilite prin titluri executorii.
Pe fond, s-a stabilit că obligația de plată a sumelor solicitate de reclamanți a fost înscrisă în art. 47 din Legea nr. 50/1996, că toate elementele avute în vedere la adoptarea acestui act normativ se mențin și în prezent, că dispozițiile art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000, nu produc efecte juridice, fiind contrare prevederilor art. 41 alin. 2, art. 16 raportat la art. 15 alin. 1 și art. 53 din Constituție, raportate la Protocolul nr. 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța a reținut și faptul că prin "abrogarea" textului indicat, reclamanților le-au fost încălcate drepturile referitoare la securitatea și sănătatea în muncă, dreptul la tratament egal (dat fiind faptul că sporul amintit a fost menținut în cazul altor categorii profesionale). Afirmativa abrogare ar încălca și prevederile Directivei 2000/EC/78 privind tratamentul egal al forței de muncă, publicat în Comunității Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000.
S-a apreciat că sporul de 50% prevăzut de Legea nr. 50/1996 face parte din prevederile unei legi organice iar abrogarea acestuia prin ordonanță de guvern este inadmisibilă, situație în care dispozițiile OG nr. 83/2000, nu produc efecte juridice. În sprijinul acestei interpretări, instanța a invocat prevederi legale, practica Instanței Supreme și a Curții Constituționale, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția privind discriminarea în domeniul forței de muncă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca inadmisibilă, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 3,4 și 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, instanța de fond reținând în mod greșit că obiectul prezentei cauze îl reprezintă drepturi salariale neacordate în înțelesul art. 155 și art. 284 din Codul muncii. Pârâtul a invocat faptul că în speță sunt incidente dispozițiile art. 36 alin. 2 din OUG nr. 27/2006 conform cărora competența soluționării cererilor judecătorilor, procurorilor, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale asistenților judiciari revine Curții de Apel București. Contrar celor reținute de instanța de fond, acordarea sau nu a unui spor ori diferențe salariale ce se aplică la indemnizația de bază în temeiul căreia se calculează drepturile salariale este la rândul său un drept de natură salarială, iar acordarea sau neacordarea sa poate fi contestată în condițiile stabilite de OUG nr. 27/2006, aprobată și modificată prin Legea nr. 45/2007.
Totodată, recurentul pârât a susținut că instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dispunând în mod nelegal obligarea Ministerului Public la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, în condițiile în care actul normativ care prevedea acest spor a fost abrogat, prin OG nr.83/2000.
În ceea ce privește fondul cauzei, Ministerul Publica apreciat că hotărârea pronunțată de prima instanță este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materia dedusă judecății, făcându-se referire specială la dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, abrogat prin ordonanța menționată.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat casarea sentinței pronunțate de tribunal și pe cale de consecință admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar pe fond respingerea acțiunii și a cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor s-a invocat faptul că acest minister nu poate fi obligat la plata unor drepturi de orice natură către salariații altor instituții. În speță raportul de serviciu a fost stabilit între persoanele care au formulat cererea de chemare în judecată și Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să aibă vreo calitate în cadrul acestui raport juridic clar definit, astfel că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a invocat faptul că în conformitate cu prevederile art. 60 Cod procedură civilă chemarea în garanție trebuie să afirme existența unei obligații legale sau convenționale de garanție. În speță aceste condiții nu sunt îndeplinite deoarece între Ministerul Public și Ministerul Economiei și Finanțelor, respectiv între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamanții din prezenta cauză nu există nici un raport juridic care să dea naștere unor obligații pe care Ministerul Economiei și Finanțelor trebuie să le îndeplinească, motiv pentru care s-a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătându-se că art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a aflat în vigoare până la data de 1 octombrie 2000, când a fost emisă OG nr. 83/2000, care a abrogat expres acest articol.
Învestită cu soluționarea recursurilor, curtea de apel a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei aprilie 2004 - 21 mai 2004, având ca obiect sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, această excepție fiind una de fond, absolută.
Examinând căile de atac deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, însă doar sub aspectul prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, astfel cum s-a invocat din oficiu, excepție cu privire la care reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, acesta fiind, conform prevederilor art. 3, raportat la art. 7 din același act normativ - 3 ani de la data când se naște dreptul la acțiune, același termen fiind prevăzut și de art. 283 alin. 2 din Codul muncii.
De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar textul art. 12 precizează că în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Cum în cauza dedusă judecății s-a solicitat repararea unui prejudiciu constând din însumarea unor adaosuri salariale, prin urmare este vorba de prestații succesive, dreptul la acțiune s-a născut la data încasării de către reclamanți a fiecărui salariu (diminuat cu sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pretins), la aceeași dată fiind cunoscute și persoanele vinovate de producerea pagubei invocate.
În acest context, pretențiile reclamantei, cu referire la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, sunt prescrise pentru perioada aprilie 2004 - 21 mai 2004, deoarece acțiunea în justiție a fost promovată la data de 22 mai 2007.
Prin urmare, Curtea constată că, sub aspectul examinat, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea prevederilor legale anterior enunțate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților și va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii pretențiilor aferente perioadei menționate, ca prescrise.
Referitor la recursul promovat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în legătură cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă trebuie precizat că prin sentința atacată instanța de fond a dispus obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M și Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita la plata în favoarea reclamantei a drepturilor bănești, reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada august 2004 - iulie 2005.
Întrucât reclamanții se află în raporturi de muncă cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, litigiul intervenit între părți se încadrează în categoria conflictelor de drepturi, astfel cum sunt definite acestea de Legea nr. 168/1999.
Conform art. 67 lit. a din această lege sunt conflicte de drepturi, conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendare și încetarea contractelor de muncă.
Potrivit prevederilor art. 281 din Codul muncii, astfel cum a reținut și instanța de fond, soluționarea acestor conflicte face obiectul jurisdicției muncii.
Dispozițiile Codului muncii au caracter de normă generală în raport cu dispozițiile OUG nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007, însă trebuie avut în vedere faptul că prin art. 1 alin. 2 din Codul muncii se prevede că dispozițiile acestui cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conțin dispoziții derogatorii specifice.
Prevederile art. 36 alin. 2 din OUG nr. 27/2006, invocate de pârâtul recurent în susținerea excepției de necompetență a instanței de fond stabilesc competența materială în favoarea Secției de contencios administrativ a Curții de Apel București doar în legătură cu modul de stabilire a drepturilor salariale pentru personalul salarizat potrivit acestui act normativ. În această noțiune de stabilire a drepturilor salariale în sensul OUG nr. 27/2006 se încadrează determinarea corectă a indemnizației de încadrare lunară, a indemnizației de încadrare brută și aplicarea procentelor prevăzute de lege pentru celelalte drepturi și adaosuri.
În speță, obiectul litigiului dedus judecății nu vizează modul de stabilire a drepturilor salariale, în sensul celor precizate, ci neacordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, spor care a fost prevăzut de Legea nr. 50/1996. Fiind vorba de drepturi salariale neacordate, în privința competenței instanței se aplică regulile generale din materia soluționării conflictelor de muncă și nu normele derogatorii din actul normativ invocat de recurentul pârât.
În consecință, instanța de recurs reține că în mod corect tribunalul a respins excepția necompetenței materiale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, acesta are în vedere situația în care prin hotărârea recurată instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive. Acest motiv de casare care este de ordine publică nu trebuie interpretat extensiv, însă se aplică și în situația în care hotărârea se bazează în drept pe un act normativ abrogat. Sub acest aspect, astfel cum se va releva ulterior în cuprinsul prezentei decizii, potrivit normelor de tehnică legislativă, prin ordonanțele de urgență emise de guvern, nu se pot preconiza abrogări totale sau parțiale unor acte normative care reglementează salarizarea magistraților prin lege organică, guvernul fiind abilitat a aduce doar modificări sau completări unor atare acte normative (legi organice).
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, solicitat de reclamanți prin acțiunea promovată, a fost prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Prin art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul României a fost abilitat, pentru perioada 20 iulie 2000 până la reluarea sesiunii parlamentare de toamnă, să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ce se cuvin magistraților și personalului din organele autorității judecătorești. Nesocotind prevederile legale indicate anterior, guvernul a procedat prin OG nr. 83/2000, la abrogarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996. Această dispoziție din ordonanță nu poate produce efecte juridice, tocmai pentru că ea este în contradicție cu dispozițiile legale indicate.
În conformitate cu dispozițiile art. 56 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, pentru elaborarea actelor normative, completarea, modificarea, abrogarea actelor normative sunt evenimente distincte care pot fi dispuse și efectuate prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv.
Susținerea recurentului conform căreia abrogarea parțială a unui act normativ (cum s-a procedat prin OG nr. 83/2000) reprezintă o modificare a acestuia și deci se încadrează în limitele stabilite prin Legea nr. 125/2000, este nefondată din moment ce art. 57, 58, 62 din Legea nr. 24/2000 definește fiecare din evenimentele enumerate, arătând și modalitatea în care trebuie să se exprime legiuitorul în fiecare caz. Prin OG nr. 83/2000, abrogarea art. 47 nu poate fi interpretată ca o modificare și rămâne o intervenție a guvernului, efectuată printr-un act normativ de nivel inferior, intervenție neautorizată prin Legea nr. 125/2000 amintită anterior, inaptă să producă efecte juridice.
În aceste condiții, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, a constituit pentru personalul îndreptățit (magistrații și alte categorii de personal din organele autorității judecătorești) un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acest bun a fost dobândit de persoanele îndreptățite de la data intrării în vigoare a Legii nr. 50/1996, iar prin afirmativa abrogare a art. 47 din actul normativ arătat, aceste persoane au fost lipsite, nejustificat de acest bun, fiind prejudiciate, fără a exista justificarea unei cauze de utilitate publică, fără a se asigura o compensație corespunzătoare.
Este necontestat faptul că toate condițiile (toți parametrii) avuți în vedere la data adoptării prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 se regăsesc și în prezent în activitatea persoanelor vizate (inclusiv a reclamanților), aceștia fiind și în prezent expuși riscului și suprasolicitării neuropsihice, așadar dreptul reclamanților este actual și evident.
De menționat este și faptul că Legea nr. 319/2006, prin care a fost implementată în sistemul legislativ românesc Directiva nr. 89/391/CEE, prin art. 6 prevăzut obligația generală a angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea angajaților sub toate aspectele legate de muncă. Din această perspectivă, art. 47 din Legea nr. 50/1996 se constituie într-un echivalent bănesc privind asigurarea securității și sănătății, iar sporul salarial indicat, fiind o compensație (în sensul îndeplinirii de către angajator a obligației imperativ prevăzute de art. 6 alin. 1 în actul normativ amintit), pentru risc și suprasolicitare neuropsihică la care sunt supuși magistrații, se impune a fi menținut, cu atât mai mult cu cât pentru evitarea riscului magistrații sunt nevoiți să suporte cheltuieli suplimentare, cheltuieli interzise expres prin alin. 3 al art. 6 din Legea nr. 319/2006 și art. 7 alin. 6, care prevede textual că: "Măsurile privind securitatea, sănătatea și igiena în muncă nu trebuie să comporte în nicio situație obligații financiare pentru lucrători". Din acest punct de vedere, evident că acest spor trebuie acordat tocmai ca o măsură eficientă pentru combaterea riscurilor în profesie și pentru evitarea consecințelor negative ale suprasolicitării neuropsihice.
Sintetizând considerentele detaliate anterior, instanța de control judiciar stabilește că recursul formulat de pârât este nefondat, deoarece:
- afirmativa abrogare a art. 47 din Legea nr. 50/1996, dispusă prin OG nr. 83/2000 nu poate produce efecte juridice, deoarece guvernul nu avea abilitare legală pentru a interveni în această modalitate asupra Legii nr. 50/1996. Cum s-a arătat anterior prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost împuternicit să completeze sau să modifice actul normativ indicat, dar nu și să abroge dispoziții ale acestuia;
- "abrogarea" s-a efectuat cu încălcarea principiului stabilit de art. 56 din Legea nr. 24/2000, în sensul că această operațiune s-a efectuat printr-un act normativ inferior textului inițial;
- noțiunile de "modificare" și "abrogare" sunt definite de art. 57, respectiv 62 din Legea nr. 24/2000, acestea sunt evenimente care operează după reguli strict stabilite și nu pot fi confundate.
În acest context dispozițiile OG nr. 83/2000 nu au produs efectele juridice asupra textului cuprins în art. 47 din Legea nr. 50/1996 și nici ulterior aceste dispoziții legale nu au fost legal abrogate, expres sau implicit.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 124 din Constituție, revine instanțelor de judecată obligația de a stabili starea de fapt și de a interpreta (aplica) legea în cazul concret supus judecății, iar la pronunțarea sentinței recurate, instanța a procedat astfel, situație în care nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă.
În speță este incident, după cum s-a mai precizat, doar motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, însă doar sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei pentru pretențiile aferente perioadei aprilie 2004 - 23 mai 2004, întrucât în privința celorlalte dispoziții ale sentinței atacate instanța a aplicat corespunzător prevederile legale aplicabile în materie.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, instanța de recurs apreciază că susținerile din cererea de recurs, în sensul că acest minister nu are calitate procesuală în cauză și că este inadmisibilă chemarea în garanție a acestui minister, sunt nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat că practica recentă în materie a statuat că și în cadrul raporturilor de muncă cu caracter patrimonial este admisibilă chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece în caz contrar pârâții obligați la plata unor sume de bani cu titlu de drepturi salariale nu au nicio acțiune în regres împotriva acestui minister.
Pe de altă parte, curtea reține că potrivit Legii nr. 500/2000 și HG nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar, respectiv pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Rolul ministerului este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art. 1 din OG nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat alături de ceilalți pârâți la plata sumelor solicitate de reclamantă nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare. Altfel, orice hotărâre judecătorească dată în cauze similare nu poate fi executată nici benevol și nici silit.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză și că nu era admisibilă chemarea sa în garanție.
În privința criticilor formulate în legătură cu fondul cauzei, curtea apreciază că acestea sunt nefondate pentru aceleași considerente pentru care au fost apreciate ca fiind nefondate și criticile formulate în acest sens de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Față de cele ce preced pentru considerentele arătate recursurile deduse judecății vor fi admise doar sub aspectul constatării prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada aprilie 2004 - 21 mai 2004, celelalte dispoziții ale hotărârii urmând a fi menținute ca legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H împotriva sentinței civile nr. 2874 din 14 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Admite excepția prescripției extinctive pentru perioada aprilie 2004 - 21 mai 2004, după cum urmează:
- pentru reclamanta - în sumă de 2545 lei;
- pentru reclamantul - în sumă de 1890 lei.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 aprilie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond:;
-26.05.2008-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
