Drepturi salariale (banesti). Decizia 398/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 398/CM
Ședința publică din data de 23 iunie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Jelena Zalman Vanghelița Tase
V- -
Grefier - - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenții reclamanți, G, toți cu domiciliul procesual ales la Judecătoria Tulcea,-, județul T, împotriva sentinței civile nr. 4/CM din 13.01.2009 pronunțată de Curtea de APEL CONSTANȚA, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în-, sector 5, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin, cu sediul în- Bis, județul T, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C, TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în-, județul T și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în nr. 1-3, sector 1, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recursul este declarat în termen și motivat, că intimatul pârât Ministerul Justiției Bad epus la dosar întâmpinare și că părțile au solicitat judecata cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acesteia.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de APEL CONSTANȚA sub nr- reclamanții, G, și judecători în cadrul Judecătoriei Tulcea, au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, TRIBUNALUL TULCEA, Curtea de APEL CONSTANȚA și Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței obligarea pârâților Ministerul Justiției, TRIBUNALUL TULCEA, Curtea de APEL CONSTANȚA să plătească în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri, echivalente cu diferențele de drepturi salariale, reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna august 2008 pentru reclamanții, începând cu 13 decembrie 2007pentru reclamantul G și începând cu luna iulie 2008 pentru reclamanții și,cu obligarea acelorași pârâți la plata sumelor actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective cât și la plata dobânzii legale de la data punerii în întârziere.
Reclamanții au solicitat, totodată, obligarea pârâtului TRIBUNALUL TULCEA la înscrierea mențiunilor în carnetele de muncă.
S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să pună la dispoziția Ministerului Justiției a sumelor necesare achitării acestor drepturi salariale.
În considerente s-a arătat că în scopul asigurării mai eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost concretizate o serie de acte normative menite să confere categoriilor de personal ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații.
Au fost invocate disp. art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, disp. art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor modificată prin Legea nr. 405/2006 și disp. nr.OG 19/2006.
Reclamanții au apreciat că toate aceste acte normative relevă voința legiuitorului de a se acorda sporul de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează informații clasificate.
OG nr. 137/2000 prevede, la rândul său, în art. 30 alin. 3, acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în ideea asigurării unui tratament echitabil și similar tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează informații clasificate.
Ori, se susține, că se naște situația paradoxală ca magistrații procurori care dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale, deținând certificate ORNIS și gestionând informații clasificate, conform art. 28 din Legea nr. 182/2002, nu beneficiază de spor de confidențialitate, în timp ce persoanele care execută dispozițiile respective, beneficiază.
În drept au fost invocate prevederile art. 1 al. 2 lit. e și al. 3, art. 21 și art. 30 al. 3 din OG nr. 137/2000, art. 20 al. 3 din Legea nr. 656/2000, art. 3 din OG nr. 19/2006 și art. 15 al. 1 din OG nr. 6/2007.
Prin întâmpinare, Ministerul Justiției a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților.
Pârâtul a arătat că nu pot fi reținute susținerile reclamanților, întrucât în cauză nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate, aceștia nu fac parte din categoriile de personal, funcționari publici sau alte categorii de personal îndreptățite să beneficieze de acest drept, potrivit prevederilor legale invocate.
S-a mai susținut că dreptul la acordarea acestui spor nu este în mod evident unul apărat și garantat de Constituție, iar prevederile legale invocate în cuprinsul acțiunii, prin care acest spor este recunoscut diferitelor categorii de salariați, nu sunt aplicabile procurorilor; mai mult, sporul nu este identic din punctul de vedere al activităților desfășurate, al modului de acordare ori al cuantumului.
S-a menționat, totodată, că stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului, iar conținutul concret al atribuțiilor de serviciu ale personalului auxiliar, diferit față de cele ale altor categorii profesionale, fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categorii distincte. A fost înlăturată, astfel, susținerea conform căreia în ce privește personalul auxiliar de specialitate, există o discriminare în acest sens, întrucât lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natură salarială, recunoscut altor categorii profesionale, nu presupune plasarea într-o situație discriminatorie.
Totodată s-a susținut faptul că acordarea acestui spor de către instanța de judecată presupune depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, adăugând la lege, având în vedere că acest spor nu este prevăzut de legislația referitoare la salarizarea magistraților.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii motivat de faptul că solicitările reclamanților în ceea ce privește obligarea la alocarea fondurilor în favoarea Ministerului Justiției nu poate fi dispusă de către instanță.
Mai învederează pârâtul că adoptarea bugetului general este atributul exclusiv al Parlamentului, această procedura având la bază bugetul propriu al fiecărui ordonator principal de credite, în speță Ministerul Justiției.
Prin sentința civilă nr. 4/13.01.2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanțas -a respins ca nefondată acțiunea.
Pentru a se pronunța această soluție s-au reținut următoarele:
Reclamanții, au solicitat prin acțiunea înregistrată la 23.10.2008, acordarea retroactivă - începând cu luna decembrie 2007, iulie 2008 și respectiv august 2008
- a drepturilor recunoscute prin acte normative speciale cu titlu de spor de confidențialitate.
Se va reține punctul de vedere al pârâtului Ministerul Justiției, în sensul că existența, în acte normative speciale, a unor drepturi acordate altor categorii profesionale nu implică o discriminare față de celelalte categorii pentru care legiuitorul nu a prevăzut un asemenea drept.
Stabilirea unor sporuri pentru personalul anume menționat în nr.OG 19/2006 modificată și completată prin Legea nr. 444/2006 ( intrată în vigoare la 10.12.2006 ), în art. 231alin. 3 din nr.OG 137/2000 ( text intrat în vigoare la 23.07.2006 ) și respectiv în nr.OG 6/2007 ( intrată în vigoare la 01.02.2007 ) nu constituie o discriminare față de alte categorii de salariați bugetari și nu exprimă implicit, astfel cum au susținut reclamanții, intenția legiuitorului de a acorda acest drept tuturor persoanelor care își desfășoară activitatea în instituții publice.
Mai mult, actele normative enunțate nu conferă tuturor salariaților din respectivul domeniu de activitate un drept incontestabil la sporul de confidențialitate, după cum nu stabilesc unitar modalitatea de determinare a persoanelor îndreptățite și cuantumul acestui spor.
Astfel, art. 3 alin. 1 din nr.OG 19/2006, modif. și compl. prin Legea nr. 444/2006 prevede că acest spor este acordat pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut și se referă la cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007 stabilește că, Sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Categoriile de funcționari publici, cuantumurile sporului de confidențialitate și condițiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.
Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea nr.OG 19/2006, care modifică textul art. 3 în sensul că, Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate" se aplică doar personalului militar și funcționarilor public cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea nr. 405/2006 stabilește, la rândul său, că, Persoanele care, potrivit legii, gestionează informații clasificate beneficiază de un spor de 15% acordat pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate."
În fine, textul art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare stabilește că, Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care ia cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului primește lunar un spor de confidențialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut. Categoriile de personal care beneficiază de acest spor se stabilesc prin ordin al președintelui Consiliului.
Conform art. 2 alin. 3 din nr.OG 137/2000 modif. sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În acord cu textul sus-citat, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit, în soluțiile sale, că există discriminare, dacă față de persoane aflate în situații comparabile, se instituie un tratament diferit și nejustificat de un scop legitim și obiectiv.
Ori, existența discriminării, care presupune raportarea cazului la persoane /categorii de persoane aflate în situații similare ori comparabile, nu poate fi redusă la exprimarea distinctă a voinței legiuitorului în ce privește salarizarea.
Acordarea sporului de confidențialitate unei categorii de personal, expres prevăzută de actul normativ special, nu poate fi interpretată în sensul negat de însuși legiuitor, anume, că există o voință de acordare cu titlu general a acestui spor.
Împrejurarea că magistrații care dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale, deținând certificate ORNIS și gestionând informații clasificate, conform art. 28 din Legea nr. 182/2002, să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în exercitarea funcției, nu implică, în absența unui text de lege neechivoc, acordarea sporului de confidențialitate și nici invocarea unei discriminări față de alte categorii de personal cu care aceștia nu se află în situații similare ori comparabile.
În esență, este pus în discuție atributul exclusiv al legiuitorului de a statua, în acord cu interesele și obiectivele urmărite, prin acte normative distincte, cadrul de reglementare a drepturilor de natură salarială a personalului din cadrul instituțiilor publice.
Reclamanții nu au luat în considerare faptul că dispozițiile speciale la care s-au raportat au în vedere protecția,informațiilor clasificate, astfel cum sunt definite și reglementate acestea prin Legea nr. 182/2002. Ori, față de clasificarea dată de art. 15 din Legea nr. 182/2002, procurorii nu sunt incluși în categoria persoanelor care au acces la informații clasificate, aceștia având doar obligația de a păstra secretul de serviciu.
În raport de toate aceste considerente, constatând că în cauză pentru judecători nu este prevăzută acordarea unui asemenea spor, iar plata unor asemenea drepturi altor categorii profesionale nu generează discriminare, va fi respinsă acțiunea sub aspectul acestor pretenții.
În raport de soluționarea dată capetelor de cerere principale, vor fi respinse ca nefondate și cele accesorii, referitoare la plata actualizată a drepturilor, la menționarea lor în carnetele de muncă și la obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs reclamanții. În motivarea recursului au arătat următoarele: sentința instanței de fond contravine deciziei nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii; se află într-o situație discriminatorie având în vedere că alte categorii de personal salarizat din fonduri bugetare beneficiază de acest spor de confidențialitate; au fost invocate prevederile art. 16 din constituția României; reclamanții se regăsesc într-o situație identică cu categoriile de personal care beneficiază de sporul de confidențialitate; reclamanții sunt supuși obligației de a păstra confidențialitatea informațiilor; în cauză sunt incidente prevederile OG nr. 137/2000.
Intimatul Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. În acest sens a invocat jurisprudența Curții Constituționale privind art. 1, 2 și 3 din OG nr. 137/2000; a mai arătat că asupra lipsei unei reglementări nici măcar Curtea Constituțională nu se poate pronunța; în data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională, soluționând conflictul de natură constituțională, a stabilit că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de legalitate al acestora.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Constanța sub nr-.
1. Cu privire la competența Curții de APEL CONSTANȚA în soluționarea recursului:
Cauza a fost soluționată în fond tot de către Curtea de Apel Constanța, respectiv un complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă, în baza prevederilor art. I din OUG nr. 75/2008.
Prin decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din OUG nr. 75/2008 care stabileau și competența de soluționare a recursurilor în cauzele privind drepturile salariale solicitate de personalul din justiție în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. În consecință, într-o practică constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a declinat competența de soluționare a recursurilor formulate împotriva unor hotărâri pronunțate în această materie către curțile de apel. Nemai existând un temei legal, derogatoriu, care să atribuie competența de soluționare a acestor recursuri Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul urmează a se soluționa de către instanțele competente potrivit normelor aplicabile anterior adoptării OUG nr. 75/2008, respectiv curțile de apel.
Faptul că recursul este soluționat de către aceeași instanță care a pronunțat și fondul cauzei nu constituie o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale atâta vreme cât recursul este soluționat de un alt complet de judecată decât cel care a pronunțat sentința recurată, fiind asigurată imparțialitatea instanței, astfel cum a stabilit și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (hotărârea din 7 februarie 2008 în cauza Silimon și împotriva României). În cauză au fost respectate prevederile art. 24 (1) Cod.pr.civ.
2. Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la cererea principală având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate:
otrivit art. 27(1) din OG nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri.
Se mai reține că în conformitate cu art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară "nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter", ceea ce înseamnă că judecătorii și procurorii au obligația de a respecta secretului deliberării și confidențialitatea lucrărilor care au acest caracter, după caz.
Apoi, potrivit art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 144/2005, magistrații au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Ulterior, în art. 15 alin. (1) și (2) din Codul d eontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2005, s-a stabilit că "judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate; în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament".
În acest sens este evident că operează o discriminare de natură salarială în sensul art.2 (3) din OG nr. 137/2000 rep. potrivit cu care sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare, în condițiile în care alin.(1) are în vedere și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
De altfel, doctrina și jurisprudența au statuat în mod unanim și constant existența unei discriminări în materie de muncă ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Reclamanții sunt discriminați întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu pentru că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor - condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate ci pentru motivul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres ca fiind discriminatoriu prin art.2 al.1 din OG nr. 137/2000.
Mai trebuie avut în vedere un element esențial și anume că prin Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora. Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar".
Decizia este obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat pe această cale, cu caracter obligatoriu pentru instanțe, problema existenței situației discriminatorii și îndreptățirii magistraților la despăgubiri egale cu sporul de confidențialitate.
Cuantumul acestor despăgubiri nu poate fi, desigur, stabilit în mod arbitrar. Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a stabilit cuantumul despăgubirilor egale cu sporul de confidențialitate la nivelul a 15% din indemnizația brută.
Faptul că s-au invocat prevederile altor acte normative care prevăd sporul de confidențialitate pentru alte categorii profesionale nu înseamnă că s-au aplicat prevederile acestor acte normative ci aceasta a constituit doar motivarea existenței unei situații discriminatorii.
De asemenea, faptul că se stabilesc despăgubiri echivalente cu un spor de 15% nu înseamnă că se acordă acest spor care este prevăzut în alte acte normative, pentru alte categorii de personal, și care nu este prevăzut de legea specială care reglementează salarizarea magistraților, ci este vorba numai de un mod de calcul al despăgubirilor, întrucât stabilirea acestui cuantum determinabil prin aplicarea unui procent la indemnizația de încadrare, este considerat a fi un mod de calcul echitabil.
În privința acestei Decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, se mai reține că ea nu a făcut obiectul sesizării formulate de Președintele României privind conflictul de natură constituțională și care a fost soluționată prin Decizia nr. 838/27.05.2009 pronunțată de curtea Constituțională.
Apoi, mai trebuie reținut că în considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut următoarele: "Așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 din Codul d e procedură civilă"; "Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională".
Ca urmare, Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție își păstrează valabilitatea și are forță obligatorie pentru instanțe.
În ceea ce privește acordarea acestor drepturi pentru viitor, se reține că cererea este întemeiată.
Este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că despăgubirile pot fi acordate fie ca sumă globală, într-un cuantum determinat, fie ca prestație periodică succesivă, cu caracter viager sau temporar, eventual ca prestație lunară, până la încetarea stării care a determinat acordarea reparației, în acest caz până la înlăturarea stării de discriminare, astfel cum este cazul de față.
Despăgubirea este egală cu prejudiciul suportat prin neacordarea discriminatorie a sporului de confidențialitate, și este deci egală cu diferența lunară dintre indemnizația primită de magistrați și indemnizația pe care ar fi trebuit să o primească dacă nu ar fi fost supuși unui tratament discriminatoriu și ar fi primit sporul de confidențialitate.
De asemenea, este unanim admis în doctrină și jurisprudență, din interpretarea prevederilor legale referitoare la răspunderea delictuală, cuprinse în art. 998 - 1003 din Codul civil, că debitorul unei astfel de obligații cu executare succesivă poate cere, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat, reducerea sau sistarea prestației în bani, dacă situația care a determinat impunerea ei de către instanță a dispărut, adică dacă situația discriminatorie a dispărut sau elementele ei s-au modificat, determinând implicit scăderea sau dispariția prejudiciului. Se consideră astfel că însuși caracterul periodic al prestațiilor decurge din caracterul provizoriu al despăgubirilor acordate în sensul că această acordare s-a făcut sub condiția subînțelesă a menținerii aceleiași stări existente la data hotărârii.
Câtă vreme după pronunțarea Deciziei nr. 46/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu a intervenit nici un alt act normativ care să modifice cadrul legislativ existent la data pronunțării ei, drepturile pretinse de reclamanți subzistă și sunt cuvenite și în continuare acestora. Ar constitui o sarcină excesivă să se pretindă reclamanților ca după soluționarea prezentei cauze, să formuleze în fiecare lună noi acțiuni pentru obținerea acestui spor pentru luna precedentă, dreptul de acces la o instanță, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor omului în jurisprudența sa, și desprins din prevederile art. 6 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, presupunând obligația instanței de a soluționa în mod efectiv litigiul dintre părți într-un mod care să garanteze realizarea dreptului pretins și cuvenit, iar nu într-un mod efemer care ar fi totodată și iluzoriu. Mai mult, în special în cazul în care debitorul obligației corelative a dreptului pretins în justiție este statul, prin una dintre instituțiile sale, este excesiv a se pretinde reclamantului să parcurgă noi proceduri și să efectueze demersuri suplimentare pentru realizarea dreptului său.
Mai trebuie avut în vedere că aceste drepturi egale cu sporul de confidențialitate se calculează raportat la indemnizația de serviciu cuvenită reclamanților.
Ca urmare, aceste drepturi nu au o existență de sine stătătoare, existența și cuantumul lor fiind determinate prin raportare la indemnizația de încadrare. În cazul în care, din orice motiv, reclamanții nu ar mai beneficia de această indemnizație sau de drepturi de natură salarială echivalente, aceasta nu ar putea pretinde nici acordarea sporului pretins prin prezenta acțiune.
Cu privire la cererile accesorii având ca obiect acordarea despăgubirilor egale cu rata inflației și înscrierea drepturilor în carnetul de muncă:
În ceea ce privește actualizarea sumelor cu rata inflației, se reține că în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Pe de altă parte, alineatul (1) din același articol, stabilește că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. Or, art. 1073 din Codul civil stabilește cu titlu de regulă următoarele: "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare". În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamanții au fost prejudiciați prin neplata la data la care erau cuvenite a acestor drepturi și ca urmare sunt îndreptățiți la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din aplicarea sporului de 50%. Aceasta nu este o măsură de constrângere a debitorului, decât eventual ca efect colateral, scopul acestei măsuri fiind dezdăunarea creditorului.
În ceea ce privește înscrierea în carnetele de muncă a drepturilor pretinse în prezenta acțiune se reține că în conformitate cu art. 1(1) din decretul nr. 92/1976 privind carnetul de munca, prin intermediul acestuia se dovedește, între altele, și retribuția tarifara de încadrare și alte drepturi ce se includ in aceasta, în același sens fiind prevederile art. 11 alin. 2 care se referă tot la "retribuția tarifara de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ in aceasta". Trebuie avut în vedere însă că acest act normativ a fost emis în anul 1976, astfel încât în raport de noile realități sociale și juridice trebuie interpretat în sensul că în carnetul de muncă se înscriu veniturile cu caracter permanent care constituie indemnizația unui magistrat, venituri care cuprind și sporurile prevăzute de lege și la care în mod evident acest act normativ nu putea face referire la data adoptării sale.
Cu privire la cererea de obligare a Ministerului Finanțelor de a aloca fondurile necesare plății acestor drepturi:
Potrivit art. 282 din Codul Muncii, pot fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice-, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
Între reclamanți și acest pârât nu există raporturi de muncă sau asimilate acestora, astfel încât nu ar fi putut fi admisă o cerere de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la plata drepturilor salariale neachitate.
În ceea ce privește însă cererea de obligare la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume, cerere formulată de reclamanți, se constată că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesual pasivă și cererea este fondată.
Sigur că, în principiu, potrivit art. 16, 19, 20, 28 și 34 din Legea nr. 500/2002, elaborarea bugetului de stat presupune parcurgerea unor etape stabilite de lege, formularea propunerilor privind bugetul propriu de către ordonatorii de credite, discutarea acestor propuneri, pentru ca în final bugetul să fie aprobat prin lege de către Parlamentul României.
Dar, proiectul final al bugetului este elaborat potrivit art. 35 din aceeași lege de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pe de altă parte, potrivit art. 3(1) lit.A pct. 2, 3, 5, 7, 10, 12, 25 și 31 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, între altele, și următoarele atribuții în domeniul finanțelor publice: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare; stabilește echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat și a rectificării acestuia; analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii macroeconomici, și prezintă informări Guvernului, cu propuneri de îmbunătățire; urmărește execuția operativă a bugetului general consolidat; stabilește măsurile necesare pentru încasarea veniturilor și limitarea cheltuielilor, în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat; deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar; monitorizează, în condițiile legii, numărul de posturi și cheltuielile de personal din instituțiile publice; administrează contul general al Trezoreriei Statului, deschis la Banca Națională a României, scop în care încheie convenții cu aceasta; elaborează lucrările privind contul general anual de execuție a bugetului de stat, contul general al datoriei publice a statului și, respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și conturile anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale și proiectele de lege referitoare la aceste conturi de execuție, pe care le prezintă spre însușire Guvernului, în vederea transmiterii pentru adoptare Parlamentului.
Ca urmare, în exercitarea acestor obligații, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat în principiu să ia măsurile necesare asigurării fondurilor necesare executării unor obligații stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 2 din OG nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Obligația acestora ar fi însă lipsită de orice efect dacă Ministerul Economiei și Finanțelor, nu ar include în proiectul bugetului de stat sumele necesare și nu ar deschide creditele necesare.
Mai trebuie avut în vedere că aceste creanțe, cum sunt cele ale reclamanților asupra Ministerului Justiției și Libertăților, Curții de APEL CONSTANȚA și Tribunalului Tulcea, sunt creanțe asupra statului în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului astfel încât, ca părți ale statului, toate autoritățile acestuia implicate, sunt ținute să acționeze pentru a executa hotărârea judecătorească. Refuzul instituțiilor statului de a plăti despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile constituie în sine o încălcare a dreptului de acces la o instanță deci a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (hotărârea în cauza Dragne contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că pentru executarea de către stat a unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești în sarcina unor instituții ale sale, nu este necesară realizarea unor noi demersuri, repetitive, ale creditorului, în acest scop (hotărârile pronunțate în cauzele Popescu contra României și Dragne contra României). Curtea a avut în vedere că autoritățile administrației constituie un element al statului de drept și interesul lor se identifică cu cel al bunei administrări a justiției, iar când acestea refuză, omit sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească, garanțiile instituite de art. 61 din Convenție, de care a beneficiat justițiabilul în faza de judecată, își pierd rațiunea de a exista (hotărârile pronunțată în cauzele Dragne contra României, Durdan contra României, Miclici contra României și Mihăescu contra României).
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și obligațiile stabilite în sarcina unor instituții ale statului sunt tot obligații ale statului iar în cazul în care aceste instituții nu execută obligațiile de plată potrivit procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002, în final, statul este răspunzător pentru această neexecutare astfel încât, prin reprezentantul său - Ministerul Finanțelor, trebuie să ia măsurile necesare efectuării plăților fie direct fie prin alocarea fondurilor în bugetul unei anumite instituții.
Statul este titular al obligației instituite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de a asigura executarea hotărârilor judecătorești și în acest mod accesul efectiv la o instanță de judecată.
Ca titular al acestei obligații, al cărei creditor este persoana care a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a admis cel puțin în parte acțiunea formulată împotriva statului sau a unei instituții a acestuia, statul este reprezentat în raportul
obligațional de Ministerul Finanțelor, așa cum stabilește art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Ca urmare, pentru a garanta executarea obligației de plată a unor drepturi bănești restante de către instituții ale statului și a nu pune creditorul în situația de a demara alte proceduri pentru punerea în executare a titlului executoriu - sentința pronunțată de instanță, este necesar ca Ministerul Finanțelor să fie obligat să realizeze operațiunile administrative pregătitoare pentru alocarea din bugetul de stat a fondurilor necesare realizării creanțelor reclamanților.
Față de această situație, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va admite recursul formulat de reclamanți cu consecința modificării sentinței recurate în sensul acordării drepturilor salariale echivalente sporului de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația brută lunară, pentru perioadele indicate, actualizat cu rata inflației la data plății, și obligării pârâților, potrivit celor expuse anterior, la înscrierea acestor drepturi în carnetul de muncă respectiv la alocarea sumelor necesare plății acestor drepturi.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul civil declarat de recurenții reclamanți, G, toți cu domiciliul procesual ales la Judecătoria Tulcea,-, județul T, împotriva sentinței civile nr. 4/CM din 13.01.2009 pronunțată de Curtea de APEL CONSTANȚA, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în-, sector 5, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin, cu sediul în- Bis, județul T, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C, TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în-, județul T și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în nr. 1-3, sector 1.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că:
Admite acțiunea. Obligă pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL CONSTANȚA și TRIBUNALUL TULCEA la plata sporului de confidențialitate în cuantum de 15% raportat la indemnizația brută, actualizat cu rata inflației la data plății după cum urmează:
- începând cu 13.12.2007 și în continuare către reclamantul G;
- începând cu 01.07.2008 și în continuare către reclamanții - și;
- începând cu 01.08.2008 și în continuare către reclamanții, și.
Obligă pârâta Curtea de APEL CONSTANȚA la înscrierea acestor drepturi în carnetele de muncă.
Obligă Ministerul Finanțelor să aloce fondurile necesare pentru plata acestor drepturi.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 23 iunie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Jelena Zalman Vanghelița Tase
Pt. VB.ița
aflată în concediu legal de odihnă
potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 2
Cod procedură civilă, semnează
Președintele instanței,
Pt. Grefier,
- -
aflată în concediu legal de odihnă
potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 2
Cod procedură civilă, semnează
Grefier șef secție,
Jud. fond -,
jud. /23.07.2009
dispozitiv gref.
4 ex./23.07.2009
Președinte:Răzvan AnghelJudecători:Răzvan Anghel, Jelena Zalman Vanghelița Tase
