Drepturi salariale (banesti). Decizia 4436/2008. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

- ROMÂNIA -

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

DOSAR NR-

Format vechi nr.1977/2009

SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia Civilă Nr. 4436/

Ședința Publică din data de 16 iunie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca

JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena

JUDECĂTOR 3: Bodea

GREFIER:

****************************

Pe rol fiind, pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.231 din data de 05.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a - Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți:, G, A, și și cu intimații-pârâți: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești - având ca obiect "drepturi bănești".

Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la data de 02 iunie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, văzând și dispozițiile art. 260 alin.(1) Cod proc. civ. a amânat pronunțarea pentru data de 09 iunie 2009, apoi pentru azi, 16 iunie 2009, când a dat următoarea decizie:

CURTEA,

Asupra recurile civile de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 231/05.11.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea formulată de reclamații și pentru perioada ianuarie 2005 - mai 2005, în privința cererii formulată de reclamantul pentru perioada 18.11.1999 - mai 2005 și în privința cererii formulate de reclamanții, n, A, G, și pentru perioada 1.09.2000 - mai 2005.

A respins cererile reclamanților pentru aceste perioade, ca prescrise.

A respins excepția inadmisibilității cererilor.

A admis în parte cererile formulate de reclamanții, și, n, A, G,; a obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, citat la Biroul Juridic al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,(pentru reclamantul n) să plătească, în raport de perioada încadrării, un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar, reclamanților și, n și A începând cu luna iunie 2005 la zi și în continuare și reclamantei începând cu data de 01.04.2008 la zi și în continuare, sume ce urmează să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

A obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI să plătească, în raport de perioada încadrării, un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, reclamantului pentru perioada iunie 2005 - 1.12.2005, reclamantului G pentru perioada iunie 2005 - 1.03.2008, reclamantului pentru perioada iunie 2005 - 1.09.2006, reclamantului pentru perioada iunie 2005 - 1.10.2005 și reclamantei pentru luna iunie 2005, sume ce urmează să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

A obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.

A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor; a obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plăților.

A respins cererea reclamanților, G, privind acordarea în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.

A respins cererea formulată de reclamanții și, ca neîntemeiată.

A disjuns cererile formulate de reclamanții, I și .

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care reprezintă dreptul comun în această materie, în cazul în care debitorul este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.

În plus, art. 53 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, dispune în sensul că salariile din sistemul bugetar se plătesc o dată pe lună,pentru luna precedentă.

În aplicare dispozițiilor legale evocate, Curtea, având în vedere data sesizării instanței de către reclamanți - 08.06.2008 reclamanții și,11.06.2008 reclamanta, reclamantul și ceilalți reclamanți - aq admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește cererea formulată de reclamații și pentru perioada ianuarie 2005 - mai 2005, în privința cererii formulată de reclamantul pentru perioada 18.11.1999 - mai 2005 și în privința cererii formulate de reclamanții, n, A, G, și pentru perioada 1.09.2000 - mai 2005.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele: rin p. decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.

Așadar, pe de o parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se reține că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.

Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.

Așa fiind, nu poate fi primită susținerea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că drepturile pretinse de reclamanți nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.

În considerente a reținut că, n raport de situația de fapt mai sus expusă, Curtea a respins cererea reclamanților, G, și privind acordarea în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.

A fost admisă și solicitarea reclamanților privind înscrierea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă, atâta vreme cât, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, carnetul de muncă este documentul oficial care, între altele, dovedește retribuția și alte drepturi care se includ în aceasta.

Așadar, Curtea a înlăturat susținerile pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit cărora acest capăt de cerere trebuie examinat prin raportare la prevederile art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976.

Curtea a constatat că este întemeiată și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora acest minister coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Rolul ministerului chemat în garanție este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.

Mai mult decât atât, nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.

În conformitate cu prevederile art. 3 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, în procesul executării sumelor datorate de către instituțiile publice în baza titlurilor executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 60-63 din Codul d e procedură civilă, a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a obligat chematul în garanție să aloce ordonatorilor principali de credite sumele necesare efectuării plăților.

Curtea a respins cererea formulată de reclamanții și, ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:

Începând cu data de 2.02.2005, reclamanta a fost detașată pentru o perioadă de 1 an la Consiliul Superior al Magistraturii, care nu a fost chemat în judecată în calitate de pârât. Aceeași reclamantă a fost propusă pentru pensionare la 01.12.2005, astfel cum rezultă din înscrierile efectuate în carnetul de muncă - fila 350 din dosarul Tribunalului Călărași, cartea de muncă fiind închisă după efectuarea acestei mențiuni.

Or, detașarea are ca efect suspendarea raporturilor de muncă dintre salariat și unitatea care îl detașează și încadrarea temporară a salariatului respectiv la unitatea la care este detașat. Pe această perioadă, prestarea muncii în favoarea unității care l-a detașat și plata salariului de către aceasta sunt suspendate.

Angajatorul la care este detașat salariatul este obligat să îi plătească acestuia salariul și să îi acorde toate celelalte drepturi de detașare, în conformitate cu dispozițiile art. 47 din Codul muncii.

În privința reclamantului, Curtea a reținut că acesta a fost propus la pensia de serviciu pentru limită de vârstă la data de 1.06.2005 (conform mențiunilor înscrise în carnetul de muncă - fila 289 dosarului Tribunalului Călărași ), or cererea reclamanților a fost înregistrată în luna iunie 2008, drepturile salariale putând fi pretinse doar începând cu luna iunie 2005.

Curtea, în temeiul art. 165 din Codul d e procedură civilă, a disjuns cererile formulate de reclamanții, I - semnatari ai cererii precizatoare înregistrate la data de 21.10.2008 (fila 98 dosarului Curții de APEL BUCUREȘTI ) -, și, întrucât, în privința reclamanților sus menționați, cererea nu este în stare de judecată, urmând a fi citați în cauză, în calitate de pârâți și DIICOT pentru reclamanții și, Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București și Ministerul Afacerilor Externe, pentru reclamantele și, Direcția Națională Anticorupție, pentru reclamantul și a fi completat probatoriul.

Împotriva sus-menționatei hotărâri în termen legal au declarat recurs Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, căile de atac fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr-, ulterior pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a-VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.

În susținerea recursului, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție consideră nelegală și netemeinică hotărârea judecătorească atacată și solicită admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă cu aplicarea art. 304¹Cod procedură civilă, modificarea sentinței civile nr. 231 din 5 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale reprezentând sporul de risc si suprasolicitare neuropsihică, plata pe viitor a acestora si efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, pentru următoarele motive:

Efectele aplicării dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă încetează după data de 3 februarie 2007.

Așadar, pentru perioadele de timp ulterioare acestei date, așa cum este cazul în speță, recurentul solicită respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată.

Reclamanții au solicitat acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată și modificată, invocând în susținerea acțiunii Decizia nr. 21/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosarul cu numărul 5/2008 și că respectivul articol nu a fost abrogat la data de 1 octombrie 2000, când a fost emisă Ordonanța de Guvern nr. 83/2000 - pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat în mod expres acest articol.

Raportat la cele enunțate, raționamentul reclamanților este corect, dar numai pentru perioada 1 octombrie 2000 - 3 februarie 2007, această dată fiind momentul intrării în vigoare a OG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, act normativ care prin art. 30 abrogă în mod explicit întreaga Lege nr. 50/1996, deci și art. 47.

În condițiile în care Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin Ordonanța Guvernului nr. 8/2007, aprobată prin Legea nr. 247/2007, toate dispozițiile acestui act normativ și-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de prevederile cuprinse în actul normativ de abrogare. Nu se poate susține că art. 47 este singurul care își mai găsește aplicarea, în condițiile în care chiar legea din care face parte a fost abrogată în totalitate.

De altfel, art. 30 alin. 1 lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare".

Deci, nu se face referire la o eventuală neabrogare sau aplicare în continuare doar a articolului 47.

Instanța supremă statuează că judecătorii, procurorii și personalul
auxiliar de specialitate beneficiază de prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, dar nu precizează întinderea în timp acestei aplicări.

Recurentul consideră că Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a avut în vedere dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 8/2007 și faptul că Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin această ordonanță.

Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și în continuare a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.

Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative - respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.

Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.

Prin urmare - procedându-se astfel - instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.

Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat nr. 388 din 31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.

Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".

Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciem că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.

Deci, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.

Mai mult, apreciază recurentul, actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.

Prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.

Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, solicită respingerea acesteia ca nefondată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă "Actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de munca, precum și precizarea modului de încadrare - pe durata nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de muncă de asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta și, după caz, locurile de munca cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 și 2 de muncă la pensie ".

Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate, reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.

Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.

Prin recursul formulat, Ministerul Economiei și Finanțelor a apreciat de asemenea că argumentele prezentate de către instanță nu pot fi considerate ca o motivare a hotărârii, în sensul pe care această noțiune îl are potrivit art. 261 alin.1 pct.5 Cod proc. civ. - "Hotărârea se dă în numele

legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Simpla enumerare a mai multor articole din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și din Legea nr. 500/2002, nu poate fi considerată o motivare a hotărârii, respectiv a soluției de admitere a cererii de chemare în garanție.

În aceste condiții, recurentul a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulata de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și solicită instanței să aibă în vedere dispozițiile art. 60 alin. 1 din Codul d e procedura civila, în conformitate cu care, partea poate să cheme în garanție o alta persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.

Având în vedere textul de lege mai sus citat, precum și obiectul cererii de chemare în judecată - acordarea de drepturi salariale, recurentul consideră că este inadmisibilă chemarea în garanție a unei persoane, printr-o cerere prin care se solicită cu totul altceva decât garantarea sau despăgubirea. În speță, este evidentă inexistența identității dintre ceea ce a solicitat reclamantul pârâților, și ceea ce solicită pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de la Ministerul Economiei și Finanțelor, în calitate de chemat în garanție.

Recurentul a apreciat că cererea de chemare în garanție a instituției recurente nu îndeplinește condițiile prevăzute de Codul d e procedură civilă pentru chemarea în garanție, atâta timp cât obiectul acesteia se întemeiază pe o altă obligație decât cea pe care o pretind reclamanții pârâtului.

Mai mult decât atât, recurentul solicită instanței să observe că Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu face dovada existenței faptului că Ministerul Economiei și Finanțelor ar avea o obligație de garanție sau de despăgubire, în ipoteza în care ar pierde procesul.

Dispozițiile legale pe care își întemeiază pârâtul Ministerul Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cererea de chemare în garanție (legi ale bugetului de stat, art. 4 din Legea nr. 500/2002), nu pot fi reținute ca temei pentru o astfel de cerere, atâta timp cât legiuitorul a reglementat prin nr.OG 22/2002, modalitatea de executare a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, modalitate care reprezintă singurul mijloc legal de plată a sumelor stabilite prin titluri executorii, la care sunt obligate instituțiile publice.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli, la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.

Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătoreasca prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul său - fără nici o legătura cu competențele Ministerului Economiei și Finanțelor în materie de buget.

Cererea de chemare în garanție este inadmisibila și din prisma dreptului muncii, atâta timp cât drepturile revendicate de către reclamant deriva dintr-un raport de muncă al cărui subiect nu este și instituția recurentă.

În cazul în care instanța va considera admisibilă chemarea în garanție, recurentul solicită instanței să analizeze excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât nu există identitate între persoana chematului în garanție și persoana celui împotriva căruia s-a îndreptat intimatul-pârât.

Recurentul are în vedere dispozițiile legale referitoare la finanțele publice, la bugetul de stat și la executarea titlurilor executorii de către instituțiile publice, pe care le-a citat în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive față de cererea de chemare în judecată, cu precizarea că, potrivit Codului d e procedură civilă, ceea ce determină participarea unei persoane la un proces este calitatea sa și nu opozabilitatea hotărârii cu care se finalizează acesta, raportul de drept procesual neputându-se lega valabil decât între titularii dreptului, respectiv.

Tot referitor la calitatea recurentului procesuală pasivă, acesta solicită instanței să aibă în vedere că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.

Admițând chemarea în garanție, instanța a aplicat greșit și dispozițiile art. 28 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, care stabilesc principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale si ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".

Prin urmare, este lipsit de relevanță în speță, faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite - și nu la cererea persoanelor fizice angajați ai acestora - a proiectelor bugetelor locale.

Ministerul Economiei și Finanțelor, în exercitarea atribuțiilor sale reglementate de lege, este titularul unei obligații de diligență, aceea de a întocmi proiectul de lege a bugetului de stat, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, acesta urmând să fie supus dezbaterii în parlament. Nici un moment Ministerul Economiei și Finanțelor nu este deținătorul unei obligații de rezultat, constând în alocarea efectiva a unor sume către solicitanți, astfel că o hotărâre judecătoreasca prin care acesta ar fi obligat la acest lucru, reprezintă o modificare sau completare a legii, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, principiu reglementat de art. 1 alin. 4 din Constituția României.

Astfel, în opinia recurentului, părțile în dosar trebuie să fie numai reclamantul - persoană fizică, și pârâtul - instituția publică angajatoare, urmând ca în cazul admiterii acțiunii, instituția publică pârâtă, în calitate de ordonator principal de credite, să solicite Ministerului Economiei și Finanțelor o rectificare bugetară în acest sens, prin întocmirea unui proiect de lege de modificare a legii bugetului de stat.

Având în vedere raționamentul de mai sus, precum și față de prevederile legale expuse, recurentul a apreciat că prima instanța a reținut în mod eronat mecanismul elaborării bugetului de stat, rolul instituției recurente în cadrul acestuia, precum și obligațiile și competentele ordonatorilor principali de credite în materie, cu consecința admiterii în mod neîntemeiat a cererii de chemare în garanție.

Față de aceste considerente, recurentul solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și respingerea cererii de chemare în garanție ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În cazul în care vor fi respinse excepțiile mai sus arătate, în subsidiar, pe fond, recurentul a apreciat că soluția de admitere a cererii de chemare în garanție ca fiind nelegală, și solicită instanței s-o infirme și pe cale de consecință să respingă cererea ca fiind neîntemeiată.

Recurentul solicită instanței să aibă în vedere și dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc pe de o parte că nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte că nici o cheltuiala nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

În condițiile în care Ministerului Economiei și Finanțelor îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, plata salariaților unor alte instituții publice apare ca fiind nelegală și imposibil de efectuat.

Cu titlu de practică, recurentul a invocat decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 39/09.01.2008, pronunțată în dosarul nr- și alte decizii similare pronunțate în cauze cu același obiect.

Recurentul a menționat că în acest domeniu a fost adoptat un act normativ cu caracter de normă specială, respectiv OUG nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției.

Potrivit art.3 alin.1 acest act normativ, "Plata sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției, se va realiza, eșalonat în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgentă, modalitatea de eșalonare fiind stabilită prin ordin comun al ministrului justiției, ministrului economiei și finanțelor, președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție și al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție."

Prin Ordinul comun nr. 3774/22.08.2008 privind modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a OUG nr.75/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, a fost reglementata modalitatea de executare a hotărârilor obținute de personalul din justiție.

Astfel, potrivit art.1 alin.2 din respectivul ordin, acesta se aplică atât pentru drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, cât și pentru dobânzi, penalități sau alte sume acordate, calculate până la data plații efective, precum și pentru cheltuielile de executare.

Conform art.2 "Plata sumelor aferente fiecărui titlu executoriu dintre cele prevăzute la art.1 se va realiza eșalonat, în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a OUG nr.75/2008, în trei tranșe stabilite după cum urmează:

- în luna octombrie 2008-30%;

- în luna martie 2009-40%;

- în luna octombrie 2009-30%.

Potrivit art.3, sumele aferente tranșei menționate la lit. a) vor fi alocate prin rectificare bugetara, iar conform art.4 sumele menționate la lit. b) și c) vor fi alocate prin bugetul aferent Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Înaltei Curți de Casație și Justiție și Ministerului Public, pentru anul 2009.

La art. 5 este reglementată modalitatea de centralizare a sumelor de către ordonatorii terțiari, secundari și principali de credite din sistemul justiției și atribuțiile acestora privind punerea în executare a hotărârilor judecătorești, după centralizarea datelor, ordonatorii principali, respectiv Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public urmând să solicite alocarea fondurilor necesare plății sumelor în bugetele proprii, cu respectarea Legii nr.500/2002.

În același sens sunt și dispozițiile art. 25 din OUG 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, potrivit cărora ordonatorii principali de credite sunt abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuiri de sume, pe tot parcursul anului, și comunicând Ministerului Economiei și Finanțelor în termen de 5 zile operarea acestor modificări."

Având în vedere dispozițiile OUG nr.75/2008 și Ordinului nr.3774/22.08.2008, plata drepturilor salariale din sistemul de justiție, recunoscute prin hotărâri judecătorești, vor fi achitate eșalonat de ordonatorii de credite din sistemul de justiție, din bugetele acestora, urmând ca fondurile sa fie alocate prin legile de rectificare și prin legea bugetului.

Deoarece art.2 lit. a) din Ordinul nr.3774/22.08.2008 menționează faptul că prima tranșă, în procent de 30% se va achita în luna octombrie 2008, prin OG nr. 112/2008 s-a procedat la rectificarea bugetului pe anul 2008.

Prin urmare, Ministerul Economiei și Finanțelor și-a respectat obligațiile legale stabilite prin OUG nr.75/2008, respectiv Ordinul nr. 3774/22.08.2008, în sensul că a procedat la rectificarea bugetului Ministerului Justiției, alocând credite bugetare în sumă de 280 milioane lei, pentru plata primei tranșe de 30%, așa cum se prevede la art. 2 din Ordinul comun nr. 3774/22.08.2009.

În același sens, pentru plata tranșelor aferente lunilor martie 2009 și octombrie 2009, sumele rezultate din titluri executorii definitive au fost prevăzute în proiectul de buget al Ministerului Justiției pe anul 2009.

Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acestea sunt parțial fondate, după cum urmează:

Prin decizia nr. 2/10.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie obligatorie potrivit dispozițiilor exprese ale art.329 alin.3 Cod procedură civilă, s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.

În considerente a reținut că prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să completeze și să modifice, iar nu să abroge Legea nr.50/1996, nici total, nici parțial, după cum nu a fost abilitat nici să modifice sau să completeze Legea nr.56/1996 care reglementa salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, magistraților-asistenți și celorlalte categorii de personal.

Cu toate acestea, prin art. IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG83/2000 s-au abrogat dispozițiile art.23¹din Legea nr.56/1996, fiind depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României și fiind astfel încălcate dispozițiile art.108 alin.3 cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.

În același sens, s-a reținut că art.81 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, prevedea că magistrații beneficiază și de sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct.42 nr.83/2000, lege ordinară prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, lege organică.

Nu se poate opune nici faptul că neconstituționalitatea abrogării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 prin nr.OG83/2000, norme abrogate în prezent, poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, întrucât Curtea Constituțională are în competență numai legile și ordonanțeleîn vigoare, iar verificarea constituționalității normelor abrogate revine, prin interpretarea "per a contrario" a art.147 alin.1 cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.

De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art.I pct.42 și în art. IX alin.2 din nr.OG83/2000 impune că instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, care nici în prezent nu și-au încetat aplicabilitatea, efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidând incontestabil în faptul că dreptul consacrat legislativ de art.47 din Legea nr.50/1996 se cuvine și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza textului de lege.

De altfel, astfel cum rezultă și din motivarea recursului în interesul legii, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane-magistrați și personal auxiliar de specialitate, le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că neacordarea acestui spor ar duce în mod inevitabil la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept, or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii profesionale, sau a celor asimilate sub aspectul drepturilor și îndatoririlor, în condițiile în care nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție, nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Protocolului nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În consecință, potrivit considerentelor anterioare, Curtea de Apel constată că față de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, problema sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru categoria de personal din care fac parte reclamanții, nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței sporului pretins.

Data până la care acesta poate fi solicitat este însă diferită, după cum vorbim despre magistrați ori despre personalul auxiliar de specialitate.

Astfel, cât îi privește pe cei dintâi, pretențiile sunt neîntemeiate pentru tot ce excede datei pronunțării prezentei decizii, neexistând temei pentru sancționarea unei obligații viitoare și nenăscute, întemeiat pe prezumția că angajatorul nu-și va respecta obligația de plată.

Se reține că salariul (în sens larg, înțeles ca incluzând și sporurile salariale) este o prestație periodică, scadentă o dată pe lună, dar succesivă, reprezentând echivalentul muncii prestate și ale cărui acordare și valoare sunt condiționate de menținerea în funcție, exercitarea atribuțiilor, păstrarea aceluiași regim salarial, precum și de alte criterii, cu consecința că obligația viitoare, a cărei sancționare se urmărește, nu este nici certă, iar prin natura ei, nici exigibilă. În caz contrar, ar însemna ca instanța specializată în litigii de muncă să statueze, de manieră generală, asupra modului de stabilire a drepturilor salariale, ceea ce este de competența judecătorului administrativ, în condițiile art. 36 din OUG nr. 27/2006, respectiv s-ar constitui într- condiționare a legiuitorului de a- reglementa în favoarea categoriei în speță ori de a-l înlătura pentru categoriile care beneficiază de el; or, opțiunea în acest sens legiuitorului nu poate fi nici suplinită, nici controlată de instanța judecătorească, care și-ar depăși limitele competenței constituționale, pe de altă parte, astfel cum s-a arătat și mai sus, în materie de drepturi salariale, nu există temei pentru acordarea lor pentru viitor, instanța competentă să judece litigii de muncă fiind limitată numai să constate dacă există un drept scadent și neacordat, corelativ unei obligații exigibile și neîndeplinite.

Totodată, se apreciază că drepturile solicitate cu acest titlu de magistrați, judecători sau procurori, nu pot fi limitate la data de 03.02.2007, a intrării în vigoare a OG nr. 8/2007, întrucât acest act normativ reglementează de manieră specială, salarizarea personalului auxiliar din instanțe și parchete, antamând exclusiv sfera de relații sociale privitoare la salarizarea acestei categorii, iar nu și a categoriei magistraților.

Sub aceste aspecte, cât îi privește pe reclamanții și, Curtea constată că într-adevăr, le sunt aplicabile dispozițiile art. 30 lit. a) din OG nr. 8/2007.

Într-adevăr, începând cu 03.02.2007, data intrării în vigoare a OG nr. 8/2007(aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007), salarizarea personalului auxiliar din instanțe se realizează potrivit acestui act normativ, care nu reglementează în favoarea categoriei profesionale a grefierilor sporul solicitat, mai mult, prin art. 30 abrogă expres prevederile Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Nu se poate reține nici că instanța supremă a avut în vedere, la pronunțarea deciziei în interesul legii, și dispozițiile OG nr. 8/2007, pentru a constata inaplicabilitatea acestora, toate referirile făcându-se la absența efectului abrogator al prevederilor OG nr. 83/2000, căreia i-a supraviețuit textul art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Mai mult, nu se poate argumenta nici valabilitatea acelorași considerente pentru înlăturarea de la aplicare a OG nr. 8/2007, întrucât raționamentul instanței supreme se întemeia pe neconstituționalitatea unui act normativ ieșit din vigoare și tocmai de aceea supus controlului de constituționalitate efectuat de către instanțele judecătorești obișnuite, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, or, OG nr. 8/2007 este un act normativ în vigoare, susceptibil a fi verificat de Curtea Constituțională, până la abrogarea sau declararea neconstituționalității sale neputând fi înlăturat de la aplicare de instanța ordinară, ținută să aplice legea, iar nu s-o amendeze, s- scoată din vigoare sau s-o declare inaplicabilă, pe motiv de neconstituționalitate.

Rezultă așadar, pe baza celor expuse, inexistența pentru perioada ulterioară datei de 03.02.2007, a sporului pretins de personalul auxiliar.

Cât privește motivul de recurs referitor la actualizarea sumelor acordate, Curtea constată că în mod corect prima instanță a dispus actualizarea sumelor de restituit pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a banilor și devalorizarea monedei naționale, în perioada cuprinsă între data la care aceste sume erau datorate și data plății efective, în aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 1082 și 1084 Cod civil.

Din această perspectivă, sunt nepertinente susținerile recurentului privind imposibilitatea angajării altor cheltuieli în afara creditelor bugetare anuale aprobate, pe de o parte pentru că aceleași argumente ar putea fi aduse și cât privește debitul principal, pe de altă parte pentru că acestea nu pun o problemă de fond al dreptului ce se recunoaște prin hotărârea judecătorească, ci o problemă de executare de care debitorul angajator urmează să răspundă în baza dispozițiilor speciale care-i reglementează atribuțiile în calitate de ordonator principal de credite și în subsidiar, potrivit dispozițiilor pr. civ, referitoare la executarea silită.

De altfel, în baza art. 132 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în cazul admiterii acțiunii, în calitate de ordonator principal de credite, va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007, care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești acordate.

În consecință, sumele reprezentând actualizarea au, din punct de vedere al obligației sancționate, același regim cu al drepturilor față de care s-au calculat, iar baza legală pentru efectuarea lor este dată de chiar hotărârea judecătorească constituită în titlu.

Neîntemeiat este și motivul referitor la înscrierea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, față de natura salarială a sporului acordat, pentru care se reține și vizează contribuțiile către fondurile de asigurări sociale de stat, dispozițiile art. 1 și 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 fiind pe deplin aplicabile și necontrazise de dispozițiile primei instanțe.

Cât privește recursul Ministerul Finanțelor publice, acesta este fondat numai cât privește lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât, chemat în judecată în această calitate de către reclamanți, prin acțiune introductivă.

Astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive a MEF este întemeiată, față de natura raporturilor juridice deduse prezentei judecăți, derivate din relații de muncă, ceea ce face ca pretențiile cu acest titlu să nu poată fi promovate în contra unei persoane cu care reclamanta nu are raporturi de serviciu, neavând nici calitate de ordonator de credite față de aceasta.

Prin urmare, numai faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor gestionează bugetul de stat de la care sunt finanțate instituțiile publice, nu îndreptățește reclamanta să formuleze pretenții de natură salarială în contradictoriu cu acesta, ea neputând solicita nici alocarea fondurilor necesare către ordonatorul de credite, pentru că în acest caz nu s-ar afla în apărarea unui interes propriu.

Referitor la motivele privind inadmisibilitatea ori caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în garanție, Curtea le constată nefondate, reținând îndeplinite cerințele art. 60-63 pr. civ. și calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor, având în vedere că, potrivit art. 131 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, bugetul parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, activitatea acestora fiind însă finanțată de la bugetul de stat.

Or, titularul bugetului de stat este reprezentat în raporturile referitoare la administrarea resurselor financiare, de Ministerul Economiei și Finanțelor, reținându-se în acest sens și prerogativele ce revin acestuia prin Legea nr. 500/2002 și nr.HG 386/2007 referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat, a bugetului anual și proiectului de rectificare a bugetului de stat, sens în careopereazărectificarea corespunzătoare, privitoare de asemenea, la administrarea resurselor statului și aprobarea modificărilor în fișele de investiții, anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite.

În consecință, reținând și că ordonatorul principal de credite nu dispune de alte resurse în afara celor alocate de la bugetul de stat administrat de Ministerul Economiei și Finanțelor, este întemeiată cererea de chemare în garanție a acestuia și obligarea la alocarea fondurilor necesare plății.

În consecință, potrivit celor expuse și în aplicarea art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 pr. civ. Curtea va admite recursurile, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive, respectiv va înlătura obligația de plată a Ministerului Public -Parchetul de pe lângă ÎCCJ ulterior datei de 03.02.2007, cât îi privește pe reclamanții și, precum și pentru viitor după data pronunțării prezentei decizii cât îi privește pe ceilalți reclamanții, menținând restul dispozițiilor hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.231 din data de 05.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți:, G, A, și și cu intimații-pârâți: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că:

Respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Înlătură obligația Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, după data de 03.02.2007, cât îi privește pe reclamanții și, respectiv după data pronunțării prezentei decizii pentru ceilalți reclamanți.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 16.06. 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

- - - - -

GREFIER,

Red.

Tehnored.

2 EX./09.09.2009

Jud. fond:

Cu opinia separată a doamneijudecător - -,în sensul respingeri recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

Motivarea opiniei separate:

Modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.

Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.

În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.

Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.

Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.

În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.

Prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, instanța supremă a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Prin menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.

A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 23¹din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.

Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.

Așadar, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României).

Prin urmare, Curtea reține că, pe de o parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se constată că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.

Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.

Așa fiind, apar ca nefondate criticile în sensul că drepturile pretinse de către reclamanți nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007, astfel că se impunea respingerea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

JUDECĂTOR,

- -

Președinte:Ilie Nadia Raluca
Judecători:Ilie Nadia Raluca, Petre Magdalena, Bodea

#Judecator Ilie Nadia Raluca

Drepturi salariale (banesti). Decizia 4436/2008. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale (banesti). Decizia 4436/2008. Curtea de Apel Bucuresti