Drepturi salariale (banesti). Decizia 4442/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.1593/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.4442/
Ședința publică de la 17 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului, împotriva sentinței civile nr.1754 din data de 19.11.2008, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr- (2409/C/2008), în contradictoriu cu intimații G, Tribunalul Călărași, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert parte în domeniul discriminării, având ca obiect:"drepturi bănești - primă de vacanță 2004-2006".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurențiiMinisterul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județuluiși intimațiiG, Tribunalul Călărași, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,în calitate de expert parte în domeniul discriminării.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-au depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 12.06.2009, relațiile solicitate de instanță din partea intimaților G, și.
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurenții prin cererile de recurs deduse judecății au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 pr.civ. și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.1754 din data de 19.11.2008, pronunțată de către Tribunalul Călărași - Secția Civilă s-a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru anul 2004; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, G și împotriva pârâților Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Călărași și s-au dispus obligarea pârâților în solidar la plata către reclamanți a drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pentru perioada 2005-2006.
Prin aceeași sentință, s-a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor acordate prin prezenta hotărâre și s-a respins acțiunea reclamanților pentru anul 2004 ca fiind prescrisă, iar împotriva pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ca fiind în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că toți salariați Ministerului Justiției au dreptul la concediu de odihnă și că toți se odihnesc în funcție de veniturile lor, care nu sunt egale (magistrați, personalul auxiliar de specialitate, funcționarii publici), întrucât desfășoară activități diferite, motiv pentru care nu se poate constata că există discriminare.
S-a considerat că prima de vacanță se acordă de către legiuitor nu în considerarea categoriei de salariați, ci pentru că aceștia să beneficieze de venituri suplimentare pe perioada vacanței, având ca scop asigurarea odihnei salariatului și refacerea lui pentru un nou ciclu de muncă.
S-a apreciat că, dacă toți salariați se odihnesc, atunci ei trebuie să se odihnească în aceleași condiții și cu aceleași drepturi, întrucât prima de vacanță privește un anumit drept al salariatului și nu persoana acestuia sau categoria profesională din care face parte.
S-a constatat că, în cauză, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are calitate procesuală, întrucât reclamanții nu au formulat personal cerere pentru a se constata că sunt discriminați, motiv pentru care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
De asemenea, s-a admis, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru anul 2004, invocată din oficiu de instanță, având în vedere faptul că cererea a fost înregistrată în data de 17.09.2008 și faptul că potrivit art.73 lit.d din Legea nr.168/1999, plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți neacordate pot fi cerute de salariați în termen de 3 ani de la data producerii pagubei,
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs de către pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului C, care au criticat soluția primei instanțe pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
Prin hotărârea recurată instanța de fond în mod greșit nu a avut în vedere faptul că intimații-reclamanți au fost salarizați în temeiul nr.OUG 24/2000, care stabilește drepturile salariale și alte drepturi de care acestea beneficiază, astfel că aceștia nu pot beneficia de alte drepturi decât dacă nu sunt prevăzute expres în favoarea lor.
De asemenea, s-a învederat că nu există nici un act normativ care să garanteze dreptul la o primă de vacanță în beneficiul oricărui angajat și că prima de vacanță nu se confundă cu indemnizația de concediu, acest din urmă drept fiind prevăzut de Codul muncii.
S-a mai arătat că instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare, fiind vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.
S-au invocat deciziile nr. 818/819/820/03.07.2008 pronunțate de către Curtea Constituțională, prin care a fost admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
S-a amintit că instanța europeană a statuat în mod constant că orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea art. 14 din Convenție și că pentru ca o asemenea încălcare să se producă este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
S-a precizat că în cazul de față, este cert că nu poate fi vorba despre existența vreunei "comparabilități" sau, cu atât mai puțin, a unei "analogii" între situația judecătorilor și procurorilor, personalului auxiliar de specialitate sau funcționarilor publici și situația personalului contractual, întrucât fiecare dintre categoriile de personal menționate au statut propriu și deosebit din punct de vedere al atribuțiilor, competențelor, condițiilor sau modalităților de numire ori de eliberare din funcție, incompatibilităților și interdicțiilor și corespunzător din punct de vedere al salarizării, respectiv că tot astfel, personalul contractual are atribuții deosebite, fiind remunerat în temeiul nr.OUG 24/2000.
S-a adăugat că jurisprudența Curții Constituționale s-a exprimat constant în sensul că principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituția României, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite și că de aceea, el nu exclude, ci presupune soluții diferite pentru situații diferite.
Astfel, s-a menționat că de vreme ce situația categoriilor profesionale sau categoriilor de salariați anterior menționate este diferită, este firesc și mai ales în conformitate cu prevederile legale interne și internaționale ca remunerarea muncii prestate să se realizeze diferențiat, similar și în situația concediului de odihnă.
S-a mai arătat că toate categoriile profesionale au beneficiul unui concediu plătit, inclusiv reclamanții, însă problema acordării unor drepturi suplimentare pe lângă indemnizația de concediu nu poate fi interpretată ca o obligație în sarcina statului - angajator.
Pe de altă parte, s-a susținut că statul - angajator nu încalcă principiul nediscriminării atunci când înțelege să acorde drepturi suplimentare, noțiune distinctă de aceea de salariu - care oricum apare diferit în raport de o serie de criterii obiective - ca plată a muncii prestate și de asemenea distinctă de aceea de indemnizație plătită pentru perioada concediului de odihnă.
S-a precizat că legea fundamentală, la capitolul "Drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale" reglementează munca și protecția socială a muncii și dreptul la concediu de odihnă plătit, însă nu rezultă din nici o împrejurare că neacordarea primei de concediu echivalează cu neacordarea drepturilor salariale ca mijloc de protecție socială.
S-a adăugat că dreptul la protecția socială prevăzut în Constituție include aspecte esențiale și clar formulate, referitoare la "securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege" și că acestea formează obiectul legilor din acest domeniu.
Totodată, s-a invocat faptul că modul de calcul al indemnizațiilor concediilor de odihnă este stabilit în mod explicit de dispozițiile art. 145 din Legea 53/2003, fără să se facă nici o referire la includerea primelor de concediu care, fiind drepturi bănești suplimentare, sunt lăsate la latitudinea fiecărui angajator, motiv pentru care nici nu pot fi incluse alături de celelalte componente ale dreptului la protecția socială stabilite prin Constituție, în acest sens însăși Curtea Constituțională făcând o distincție clară si evidentă între prima de concediu și indemnizația de concediu, respectiv că prima de concediu este un drept salarial suplimentar și nu constituie un drept constituțional fundamental, astfel că legiuitorul este în drept să acorde sau nu aceste drepturi suplimentare, să le modifice, ori să prevadă încetarea acordării lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Tot cu referire la situația reclamanților, s-a arătat că persoanele angajate de instanțe prin contract individual de muncă, sunt salarizate potrivit dispozițiilor nr.OUG 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare și că potrivit art. 4 din această ordonanță "salariile de bază și indemnizațiile de conducere pentru personalul contractual se stabilesc astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile alocate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile cu salariile, în vederea realizării obiectivelor stabilite", fiind astfel evident că acest act normativ reglementează dreptul la salariul de bază și la indemnizația de conducere, stabilite potrivit anexelor, dar nu și dreptul la prima de concediu, solicitată de reclamanți.
S-a adăugat că dreptul la primă de concediu nu a fost reglementat nici prin OUG nr. 191 din 12 decembrie 2002 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2003 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică. Prin acest act normativ nu a fost reglementat.
S-a precizat că prin OG nr. 3 din 12 ianuarie 2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2006 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar a fost reglementat prin art.22 alin.3 dreptul la indemnizația de concediu, care nu este echivalentă cu prima de concediu prevăzută de lege în beneficiul magistraților și personalului auxiliar al instanțelor de judecată ori în beneficiul funcționarilor publici.
Concluzionând, s-a susținut că dreptul la prima de concediu este un drept neprevăzut de OUG nr. 24/2000 în beneficiul reclamanților pentru perioada precizată prin cererea de chemare în judecată și că nereglementarea dreptului și în consecință neacordarea acestuia și respectiv prevederea în beneficiul altor salariați nu încalcă principiul egalității și al nediscriminării, câtă vreme este obiectivă situația potrivit căreia persoanele/angajații se pot afla în situații diferite generate de atribuții, competențe, responsabilități, interdicții, incompatibilități care creează statute diferite, în mod corespunzător retribuirea muncii și cuantumul drepturilor care se achită salariatului în perioada concediului de odihnă de vor stabili se vor stabili distinct.
În fine, s-a mai arătat că instanța de fond a obligat greșit Ministerul Economiei si Finanțelor să aloce fondurile necesare plații drepturilor bănești pretinse, fără a motiva această soluție și fără a ține seama că această instituție recurentă nu este parte a raportului juridic dedus judecății, litigiul de muncă existând între intimații reclamanți, în calitate de angajați și Tribunalul Călărași, în calitate de angajator pentru plata sumelor solicitate, Ministerul Justiției fiind cel care are calitatea de ordonator principal de credite în aceasta cauză și deci acestuia îi revenea obligația de a prevedea în bugetul propriu și al instituțiilor subordonate acestuia sumele necesare plații unor astfel de drepturi și de a corecta periodic indemnizațiile cuvenite personalului, respectând procedura prevăzută de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
În acest sens, s-a adăugat că Ministerul Economiei si Finanțelor nu are nici o legătura cu prezenta cauza, față de prevederile dispozițiile art. 19 alin 1 lit a) coroborate cu cele ale art. 35 pct. 1 și art. 34 pct.l din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora rolul acestui minister este, printre altele, acela de a elabora proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de acest actul normativ amintit.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenți, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.4 și 9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Prin hotărârea recurată în cauză, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea, atunci când a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții, G și de obligare a pârâților Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Călărași, în solidar, la plata drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pentru perioada 2005-2006.
Astfel, prima instanță a ignorat faptul că reclamanții, angajați ca șoferi, prin contract individual de muncă pe durată nedeterminată au fost salarizați pe perioada în litigiu (2005-2006), potrivit nr.OUG 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, având calitatea depersonal contractual, iar nu de personal conex personalului auxiliar.
Curtea constată că Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, lege organică, nu prevede dreptul personalului contractual la prima de concediu, ci faptul că orice alte dispoziții contrare se abrogă, astfel încât, pentru intervalul de timp 2005-2006, în lipsa altor prevederi exprese care să stipuleze în sens contrar, intimații reclamanți, în calitate de personalul contractual, au dreptul doar la concediu de odihnă plătit, prin acordarea indemnizației de concediu de odihnă, iar nu și la prima de concediu, care reprezintă un beneficiu suplimentar anumitor categorii de persoane nominalizate în legi speciale, pe lângă indemnizația de concediu, neprevăzut de Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Prima instanță a apreciat greșit faptul că neacordarea primei de concediu personalului contractual este discriminatorie, întrucât instituirea unui regim juridic diferit, inclusiv în ceea ce privește acordarea primei de concediu unor categorii de personal distincte, se impune ca o justificare obiectivă și rezonabilă, pentru ca egalitatea în fața legii să nu creeze stări privilegiate sau discriminatorii.
Curtea reține că încălcarea principiului egalității și nediscriminării ar putea fi constatată doar în cazul în care se aplică un tratament juridic diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În acest sens este și practica instanței de contencios european al drepturilor omului, dată în aplicarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, cât și jurisprudența Curții Constituționale, care a reținut în mod constant că dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituția României vizează egalitatea în drepturi a cetățenilor în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta.
Cele arătate nu contravin documentelor internaționale privind drepturile omului, la care România este parte și care, potrivit prevederilor art. 11 și 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern, nefiind încălcat în cauză nici unul dintre criteriile nediscriminării, conținute de Carta socială europeană revizuită Partea a V-a - Nediscriminarea - art. E, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996 și ratificată de România prin Legea nr. 74/1996.
De adăugat că Anexa la Carta socială europeană revizuită, intitulată "Câmpul de aplicare în privința persoanelor protejate", prevede că "o diferență de tratament pe un motiv obiectiv și rezonabil nu este considerată discriminatorie".
În aceste condiții, Curtea consideră că nu există o situație comparabilă față de conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu, precum și în raport de sistemele diferite de salarizare ale categoriilor profesionale, legiuitorul având dreptul de a reglementa în mod diferențiat modul de acordare a primei de concediu diverselor categorii socio-profesionale, în funcție de rolul acestora în sistem, complexitatea atribuțiilor îndeplinite, nivelul studiilor, răspunderea funcției - fără a se putea vorbi de o atingere adusă principiului egalității în fața legii sau a dreptului la salariu egal pentru muncă egală.
Curtea reține că nu orice diferență de tratament semnifică discriminare, apreciind că pentru a putea fi reținut tratament diferențiat injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Or, în speță, după cum s-a menționat deja, nu se poate reține o situație comparabilă între categorii profesionale distincte - personalul contractual și alte categorii de personal care beneficiază de prime de vacanță, dat fiind conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu ale acestor categorii profesionale.
De adăugat că prin deciziile Curții Constituționale s-a statuat constant că principiul egalității în fața legii, consacrat de art.16 din Constituția României, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, sunt diferite, însă acesta nu exclude, ci presupune soluții diferite pentru situații diferite.
Astfel, Curtea consideră că admiterea acțiunii deduse judecății și acordarea drepturilor solicitate în cauză, în condițiile în care acestea nu sunt prevăzute de legea specială de salarizare a magistraților, ar însemna depășirea puterii judecătorești și încălcarea gravă a principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor statului, cunoscut fiind că instanța de judecată nu are atribuții de legiferare, misiunea sa fiind de a realiza justiția, respectiv de a soluționa litigiile deduse judecății, aplicând legea, doar Parlamentul României și Guvernul, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, având competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
Ca atare, Curtea apreciază că trebuie să se țină seama de cele statuate prin deciziile nr.818 /2008, 819/2 008, 820/2008 și 821/ 2 008 pronunțate de către Curtea Constituțională, prin care s-a reținut că nu pot fi pretinse, în afara legii, alte drepturi reglementate prin alte acte normative în beneficiul altor categorii de salariați, nefiind dovedită în cauză existența unei discriminări între persoane aflate în situații analoge sau comparabile.
Faptul că legiuitorul nu a avut intenția de a lărgi sfera categoriilor de personal îndreptățite la plata primei de concediu rezultă cu claritate și din prevederile art. 1 alin. (2) ale nr.OUG 146/2007 pentru aprobare plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, text care dispune în sensul că intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin. (1): funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale.
Pentru toate considerentele arătate, în baza dispozițiilor art.312 pr.civ. Curtea va admite recursul, va modifica, în parte, sentința recurată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea pentru perioada 2005 - 2006, menținând dispozițiile sentinței privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a excepției prescripției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de către recurenții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului, împotriva sentinței civile nr.1754 din data de 19.11.2008, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr- (2409/C/2008), în contradictoriu cu intimații G, Tribunalul Călărași, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Modifică, în parte, sentința recurată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea pentru perioada 2005 - 2006.
Menține dispozițiile sentinței privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și prescripției.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:,
Dact.: RF./2ex.
28.07.2009
Jud. fond.:; G
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
