Drepturi salariale (banesti). Decizia 445/2009. Curtea de Apel Constanta

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,

LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE CIVILĂ NR.445/CM

Ședința publică din 3 iulie 2009

Complet specializat pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale

PREȘEDINTE: Răzvan Anghel

JUDECĂTOR 2: Vanghelița Tase

JUDECĂTOR 3: Mihaela Ganea

Grefier - -

S-au luat în examinare recursurile civile declarate de:

1. recurenții reclamanți intimați, reprezentant, I, I, ).,

, G, toți prin reprezentant, cu domiciliul ales în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 91/CM/2.12.2008 și a sentinței civile nr. 2/CM/6.01.2009 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr-;

2. recurent pârât intimat CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B, cu sediul în strada - - nr. 1-3, sector 1;

3. recurentă pârâtă intimată DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE B, cu sediul în--81, sector 1;

4. recurent pârât intimat MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B, cu sediul în-, sector 5 și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN C, cu sediul în strada - nr. 18, județul C;

5. recurent pârât intimat MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, cu sediul în-, sector 5,

împotriva sentinței civile nr. 91/CM/2.12.2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C și MINISTERUL JUSTIȚIEI B, cu sediul în-, sector 5 și TRIBUNALUL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C, având ca obiect drepturi bănești.

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința de judecată din 30.06.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 3 iulie 2009, când a dat următoarea decizie:

CURTEA

Asupra prezentului recurs, constată:

Prin sentința civilă nr. 91/CM din 2.12.2008 a Curții de Apel Constanța -secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr-, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile ce fac obiectul prezentului litigiu, născute anterior datei de 6.05.2005, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar pe fond, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, TRIBUNALUL CONSTANȚA, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL D LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATRAEA DISCRIMINĂRII, pârâții fiind obligați la plata, către reclamanți, a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar aferent perioadei 01.04.2005 - 02.02.2007, precum și la plata dobânzii legale aferente, de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

S-a dispus, totodată, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă față de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr-, reclamanții (în nume propriu și ca reprezentant al celorlalți reclamanți), -, I, I, -, -, a, Ramazan, -, Meri, G, și, au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Tulcea, Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

1. obligarea în solidar a pârâților la plata către reclamantă a sporului de

stres și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996, de 50% din îndemnizația brută de încadrare, începând cu data de 1 octombrie 2000 la zi, cât și pentru viitor, cât și la plata dobânzii legale aferente acestui sporde la data nașterii drepturilor și până la data efectuării plății efective.

2. efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.

Reclamanții au arătat că fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din justiție, iar conform dispozițiilor art. 47 din Legea 50/1996 republicată, erau îndreptățiți să beneficieze de un spor pentru risc de suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 1 octombrie 2000 la zi, cât și pentru viitor.

Se mai arată că prin Decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că " în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești republicată, condiția ca judecătorii, procurorii, magistrații - existenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la îndemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a Ordonanței de Guvern nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".

Pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, pentru perioada ulterioară datei de 03 februarie 2007, în condițiile în care aceasta a fost salarizată conform OUG.8/2007, care a abrogat dispozițiile Legii 50/1996. Pârâtul a formulat și o cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor având ca temei legal dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă.

Instanța de fond a respins cererea de disjungere a acțiunii formulate de reclamanta în contradictoriu cu DNA (pe considerentul că aceasta ar duce la întârzierea soluționării cererii principale), în condițiile în care art.47 din Codul d e procedură civilă prevede că -"Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză", iar reclamanta are calitatea de reclamant și nu de intervenient în cauză.

Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru drepturile născute anterior datei de 06 mai 2005 invocată atât de Ministerul Justiției, cât și de Direcția Națională Anticorupție, instanța de fond a admis-o, în considerarea dispozițiilor art. 283 lit.c Codul Muncii.

Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor prin întâmpinare a fost respinsă, întrucât deși art.281 Codul Muncii prevede că jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod,p recum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar art.282 din Codul Muncii menționează că pot fi părți în conflictele de muncă-salariații, angajatorii, sindicatele și patronatele, cât și alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă, în speță calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă nu din calitatea de angajator a reclamanților, ci din normele legale privind elaborarea proiectelor de buget.

Ori, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.

Asupra fondului, prima instanță a reținut că pentru personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, dreptul la un spor de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică a fost reglementat prin art. 47 din Legea nr.50/1996, republicată.

Textul de lege a fost abrogat prin art. 42 din OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.

Abrogarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 114 al.3 din Constituția României din anul 1991 (actualul art. 108 din Constituția revizuită) și cu încălcarea limitelor delegării legislative fixate prin legea 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.

În temeiul art. 107 al.3 din Constituția din 1991, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.

În baza acestei dispoziții constituționale prin art. 1 lit. pct.1 din legea nr.125/13.07.2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe în diverse domenii, inclusiv cu privire la modificarea și completarea legii 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești republicată, fără a se face vreo referire la abrogare.

Este de menționat și faptul că potrivit legii 24/2000 modificarea, completarea sau abrogarea sunt evenimente legislative care pot interveni după intrarea în vigoare a unui act normativ și sunt reglementate în mod distinct.

Cu toate acestea, prin OG 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale legii nr.50/1996.

În absența unei abilitări privind emiterea unei ordonanțe cu privire la abrogarea vreunei dispoziții din legea 50/1996 Guvernul nu putea să procedeze la abrogarea vreunei prevederi legale din acest act normativ.

Abilitarea de a abroga anumite texte de lege trebuia prevăzută expres în cuprinsul legii de abilitare.

Abilitarea de abrogare a unor acte normative a fost acordată în mod expres doar atunci când legiuitorul și-a exprimat această opțiune (ex. art. 1 lit.a pct.3 din legea nr.125/2000 care privește abrogarea art. 2 alin.3 pct.B lit.d) din Decretul nr.247/1977 cu privire la încadrarea cadrelor militare permanente în grupele I,II, sau II de muncă).

În concluzie, abrogarea art. 47 din legea 50/1996 prin OG 83/2000 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a celor de tehnică legislativă, motiv pentru care ea nu poate produce efecte juridice.

Conform art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

În practica sa Curtea Europeană a drepturilor Omului a statuat că dreptul de creanță constituie un bun în sensul art. 1, dacă acest drept există în patrimoniul celui care invocă protecția sa.

Prin decizia nr.21/10.03.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General și a constatat că

judecătorii, procurorii, magistrații - asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, aprobată prin legea nr.331/2001.

În conformitate cu dispozițiile art.329 al.3 cod procedură civilă referitoare la recursul în interesul legii, dezlegarea problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Față de considerentele precedente se reține că, reclamanții erau îndreptățiți la plata acestor diferențe salariale pentru perioada anterioară intrării în vigoare a OG nr.8/2007.

Pentru aceste considerente, instanța a admis în parte acțiunea, obligând pârâții la plata către reclamanți a sporului de risc și suprasolicitare psihică de 50% din salariul de bază lunar aferent perioadei 01.04.2005-02.02.2007, precum și la plata dobânzii legale aferente de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă.

Cu privire la pretențiile reclamanților reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică aferent perioadei 02.02. 2007, până la momentul pronunțării acțiunii, se reține că prin art.30 din OG nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției - "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești cu modificările și completările ulterioare.

dispozițiile privind salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuprinse în Legea nr.56/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, magistraților asistenți și ale celorlalte categorii de personal, publicate în MO, cu modificările și completările ulterioare.

orice alte dispoziții contrare."

Intrarea în vigoare a acestei ordonanțe a avut loc în data de 03.02.2007.

Pe cale de consecință reclamanților, personal auxiliar de specialitate în cadrul instanțelor cât și întregului personal auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea le este aplicabilă din punct de vedere al drepturilor salariale prezenta ordonanță.

În aceste condiții, începând cu februarie 2007, reclamanților în calitate de personal auxiliar de specialitate li se aplică dispozițiile din OG8/2007 astfel că, solicitările reclamanților de acordare a unor drepturi salariale întemeiate pe dispozițiile unui act normativ abrogat - Legea 50/1996 - vor fi respinse ca nefondate.

Instanța a respins ca nefondată și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul că prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor s-a stabilit că acesta are calitate procesuală pasivă și pe cale de consecință poate să stea în proces în calitate de pârât.

Prin sentința civilă nr. 2/CM din 6.01.2009 a aceleiași instanțe a fost admisă cererea reclamanților de completare a dispozitivului sentinței civile menționate, în sensul că sunt respinse cererile având ca obiect plata sporului de 50% în continuare, precum și de actualizare cu rata inflației a sumelor.

Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs, în termen legal:

- reclamanții, prin reclamant și mandatar;

- pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, prin reprezentant Direcția Generală a Finanțelor Publice C;

- pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE;

- pârâtul DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE;

- pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBAEREA DISCRIMINĂRII.

Recurenții reclamanțiau arătat, în criticile formulate asupra sentinței

civile nr. 91/.12.2008, că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită, respectiv și față de pretențiile vizând plata acestui spor în continuare și aplicarea indicelui de devalorizare monetară.

Cu privire la sentința civilă nr. 2/CM din 6.01.2009, recurenții reclamanți au arătat că în mod neîntemeiat le-a fost soluționată cererea fondată pe disp. art. 281²cod proc. civilă, în sensul respingerii capetelor de cerere legate de plata pe viitor a sporului și la aplicarea indicelui de actualizare, în condițiile în care decizia dată în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.

Recurentul pârât MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELORreprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cac riticat sentința civilă nr. 91/CM din 2.12.2008 a Curții de Apel prin prisma soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei entități și a obligării sale, alături de ceilalți pârâți, la plata drepturilor de natură salarială solicitate de reclamanți.

S-a invocat lipsa temeiului legal și aplicarea greșită a legii, fiind reiterate considerentele privitoare la rolul și atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor în elaborarea și administrarea bugetului de stat. S-au invocat, în acest sens, dispozițiile art. 135 și 38 alin. 2 din Constituție, art. 35 și 36 din Legea nr. 500/2002, iar sub aspectul lipsei calității sale procesuale pasive, art. 282 Codul muncii.

Recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNATA C DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIEa criticat sentința civilă nr. 91/CM din 2.12.2008 în raport de prevederile art. 304 pct. 3, pct. 4 și pct. 9 cod proc. civilă, solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. S-a apreciat că în mod nelegal s-a dispus respingerea cererii de chemare în garanție formulate în cauză, câtă vreme obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție există în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

S-a arătat, totodată, că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului de buget de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.

S-a apreciat ca inadmisibil capătul de cerere privitor la plata dobânzilor, în considerarea disp. art. 3 alin. 3 din nr.OG 9/2000, iar cât privește efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă s-a arătat că art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 stabilește că în aceste acte se înscriu doar datele legate de retribuția tarifară, precum și drepturile incluse în aceasta.

Prin recursul formulat derecurentul pârât DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIEs-a apreciat că în cauză sunt incidente disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, fiind criticată nepronunțarea asupra cererii de chemare în garanție a MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, formulate de către această entitate.

În fine,recurentul pârât CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRIIa criticat sentința civilă nr. 91/CM din 2.12.2008 prin prisma faptului că această instituție nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză și nu poate fi obligată să asigure un drept de natura celui pretins de către reclamanți.

S-a invocat faptul că art. 27 din nr.OG 137/2000 definește poziția procesuală a CNCD ca fiind aceea de participant, prin prisma calității legale recunoscute de expert în domeniul nediscriminării, în vederea prezentării, dacă este cazul, a opiniei cu privire la o posibilă încălcare a legislației în materie.

Ori, în speță, instanța de fond a stabilit inclusiv în sarcina CNCD obligații privitoare la drepturile de natură salarială pretinse de către reclamanți, alături de titularii de drept a acestor obligații.

La termenul din 9.06.2009 a fost invocată din oficiu excepția autorității de lucru judecat prin prisma sentinței civile nr. 1430/7.09.2007 a Tribunalului Constanța -secția civilă pronunțată în dosarul nr-, însă această chestiune a fost lăsată în vederea analizei fondului dreptului.

Analizând criticile de nelegalitate invocate, se va reține că recursurile formulate sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

1. nepronunțarea asupra fondului unei cereri cu care a fost sesizată instanța

( art. 312 alin. 3 teza a doua cod proc. civilă ).

Temeiul de casare invocat, vizând neintrarea în cercetarea fondului cererii

de chemare în garanție formulate de către pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ, este pe deplin aplicabil în speță câtă vreme considerentele hotărârii recurate nu cuprinde motivația acestei soluții date cererii incidente, iar singura referire explicită privind respingerea ei vizează chestiunea calității procesuale pasive chematului în garanție.

Instanța de fond a consemnat la termenul din 11.11.2008 depunerea cererii de chemare în garanție, fără însă a se regăsi în cuprinsul dosarului un petit distinct al acestei cereri prin care pârâtul Ministerul Publica solicitat instituirea unei obligații în sarcina chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor. Din acest punct de vedere, instanța de fond urma să depună diligențele necesare determinării obiectului acestei cereri fondate pe disp. art. 60 cod proc. civilă, pentru că în caz contrar nu putea pronunța o soluție în fond.

În egală măsură, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de intervenție formulată de intervenienta în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ, schimbând înțelesul vădit al acestei cereri și temeiul în drept, prin atribuirea unei alte calități intervenientei ( aceea de reclamantă ).

Așadar, deși a fost sesizată cu o acțiune principală și cu o cerere de intervenție în interes propriu, instanța de fond s-a pronunțat exclusiv asupra acțiunii principale, motiv care atrage temeiul de casare invocat.

2. hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii ( art. 304 pct. 9

cod proc. civilă ).

În speță, instanța de fond a statuat asupra obligației solidare a pârâților de plată a drepturilor pretinse de către reclamanți, aferente perioadei 01.04.2005 - 02.02.007, fără a observa că parte dintre părțile chemate în judecată nu au această calitate față de toți reclamanții, iar Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu-i poate fi stabilită o obligație de,a da ori de,a face într-un asemenea litigiu.

Astfel, reclamanții au sesizat instanța cu o acțiune vizând obligarea la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică a entităților MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL CONSTANȚA, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, în considerarea încadrării lor ca personal auxiliar de specialitate în cadrul instanțelor judecătorești, în timp ce prin cererea de intervenție formulată de intervenienta - depusă în dosar la termenul din 15.10.2008 - au fost chemate în judecată doar instituțiile publice în sarcina cărora se putea naște o eventuală obligație față de acest salariat - DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

Soluționând însă fondul prin cele două hotărâri recurate, instanța de fond a stabilit o unică obligație patrimonială a tuturor pârâților față de reclamanți și de intervenientă, cu toate că, astfel cum s-a arătat, nu exista temeiul solidarității pasive, pârâții având în virtutea raporturilor juridice dintre angajator și salariat, obligații distincte.

O asemenea dezlegare în fapt și în drept constituie o greșită aplicare a legii, câtă vreme - deși cererea de intervenție nesoluționată în fond viza propriul cadru procesual - intervenientei și deopotrivă reclamanților li s-a stabilit un drept potrivnic unor instituții publice cu care nu au raporturi de muncă.

În egală măsură, a fost statuată o obligație de plată, în solidar cu entitățile menționate, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care din perspectiva art. 27 din nr.OG 137/2000 nici nu poate avea calitate procesuală pasivă, ci doar pe aceea de participant, astfel că temeiul de critică formulată de recurent este fondat. Ori, includerea în dispozitivul hotărârii a CNCD ca pârât și stabilirea obligației de plată în solidar, față de toți pârâții, reclamă casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării normelor referitoare la corecta stabilire a cadrului procesual.

Greșita aplicare a legii cât privește soluția recurată rezidă și din faptul că, nesoluționând în fond cererea de intervenție formulată de intervenienta, prima instanță nu a observat că urmează a fi analizată incidența art. 283 alin. 1 lit. a Codul muncii cu privire la drepturile pretinse prin cererea incidentă și dacă acestea sunt supuse prescrierii inclusiv pentru perioada 6.05.2005 - 15.10.2005, față de data sesizării instanței - 15.10.2005.

În raport de toate aceste considerente și având în vedere că se impune verificarea intervenirii cazului de autoritate de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1430/7.09.2007 a Tribunalului Constanța -secția civilă pronunțată în dosarul nr-, se va dispune - cu opinie majoritară - admiterea recursurilor, casarea sentințelor civile recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanța (instanță competentă după admiterea excepției de neconstituționalitate a disp. art. I și II din nr.OUG 75/2008).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

CU OPINIE:

Admite recursurile civile declarate de:

1. recurenții reclamanți intimați, reprezentant, I, I, )., G, toți prin reprezentant, cu domiciliul ales în C,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 91/CM/2.12.2008 și a sentinței civile nr. 2/CM/6.01.2009 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr-;

2. recurent pârât intimat CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B, cu sediul în strada - - nr. 1-3, sector 1;

3. recurentă pârâtă intimată DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE B, cu sediul în--81, sector 1;

4. recurent pârât intimat MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B, cu sediul în-, sector 5 și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN C, cu sediul în strada - nr. 18, județul C;

5. recurent pârât intimat MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, cu sediul în-, sector 5,

Casează sentința recurată și încheierea recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iulie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

Pt.grefier - aflată în

semnează conf.art.261 al.2 cod pr.civilă

Prim grefier,

Jud.fond:;

Red.dec.Jud.-/18.08.2009

Tehnored.disp.gref./4ex./18.08.2009

OPINIE SEPARATĂ

JUDECĂTOR

Contra opiniei majoritare, consider că recursurile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcției Naționale Anticorupție trebuiau respinse și admise recursurile formulate de Ministerul Finanțelor, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și reclamante dar în sensul modificării sentinței recurate iar nu a casării ei pentru următoarele motive:

1. Nu există motive de casare a sentinței civile recurate în sensul art. 312(3) Cod.pr.civ. având în vedere și dispozițiile art. 81 alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 168/1999 astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. XXI din 12.06.2006 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și criticile formulate de recurenți.

2. Cu privire la recursurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea cererii privind plata dobânzii legale și a capătului privind efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă și admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor.

Direcția Națională Anticorupție a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor pe care a formulat-o la 26.10.2008 și că în mod greșit s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește actualizarea sumelor cu rata inflației, se reține că în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Pe de altă parte, alineatul (1) din același articol, stabilește că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. Or, art. 1073 din Codul civil stabilește cu titlu de regulă următoarele: "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare". În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamanții au fost prejudiciați prin neplata la data la care erau cuvenite a acestor drepturi.

În conformitate cu prevederile art. 1088 din Codul civil reclamantele au dreptul la plata dobânzii, nefiind stabilit un alt mod de reparare a prejudiciului suferit prin neplata drepturilor salariale, cum ar fi actualizarea cu rata inflației.

Susținerile recurentului că nu sunt aplicabile prevederile OG nr. 9/2000 nu pot fi reținute.

Astfel, potrivit art. 2 din OG nr. 9/2000, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală. Așa cum s-a arătat deja obligația este purtătoare de dobândă.

În ceea ce privește înscrierea în carnetele de muncă a drepturilor pretinse în prezenta acțiune se reține că în conformitate cu art. 1(1) din decretul nr. 92/1976 privind carnetul de munca, prin intermediul acestuia se dovedește, între altele, și retribuția tarifara de încadrare și alte drepturi ce se includ in aceasta, în același sens fiind prevederile art. 11 alin. 2 care se referă tot la "retribuția tarifara de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ in aceasta". Trebuie avut în vedere însă că acest act normativ a fost emis în anul 1976, astfel încât în raport de noile realități sociale și juridice trebuie interpretat în sensul că în carnetul de muncă se înscriu veniturile cu caracter permanent care constituie indemnizația unui magistrat, venituri care cuprind și sporurile prevăzute de lege și la care în mod evident acest act normativ nu putea face referire la data adoptării sale.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată împotriva Ministerului Finanțelor de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se reține că în mod corect a fost respinsă.

Astfel, în cuprinsul întâmpinării, s-a arătat că printr-o cerere anexată este chemat în garanție Ministerul Finanțelor în temeiul art. 60-63 Cod.pr.civ.

Totuși, la dosarul cauzei, anexat întâmpinării, nu apare o astfel de cerere de chemare în garanție, întâmpinarea începând cu fila 179, iar dosarul având numerotate paginile în continuare până la fila 188 la care se află plicul în care s-a transmis întâmpinarea, și după această filă.

Ca urmare, s-a considerat a fi o cerere de chemare în garanție mențiunea din cuprinsul întâmpinării în acest sens.

Cererea de chemare în garanție apare astfel nemotivată dar și fără un obiect clar determinat, față de prevederile art. 60 Cod.pr.civ. putându-se considera cel mult că s-a urmărit ca Ministerul Finanțelor să plătească sumele la care a fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Or, Ministerul Finanțelor nu poate fi obligat să plătească el însuși, din propriul buget aceste sume ci cel mult să realizeze procedurile pentru asigurarea din bugetul de stat a fondurilor necesare plății drepturilor pretinse de reclamante.

În privința formulării unei cereri de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor de către Direcția Națională Anticorupție se constată că în dosarul cauzei nu există o astfel de cerere. De altfel, spre deosebire de întâmpinarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în întâmpinarea formulată de Direcția Națională Anticorupție nu se face mențiunea depunerii unei cereri de chemare în garanție iar filele dosarului sunt numerotate continuu începând cu fila 166 - prima pagină a întâmpinării - până la fila 169 - plicul cu care a fost transmisă întâmpinarea.

3. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării:

Se constată că reclamantele au solicitat obligarea la plata drepturilor salariale pretinse în raport cu toți pârâții, inclusiv Ministerul Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, iar în primă instanță, a fost admisă acțiunea astfel cum a fost formulată, toți pârâții, inclusiv Ministerul Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, fiind obligați la plata sumelor reprezentând spor de vechime.

Dar, potrivit art. 282 din Codul Muncii, pot fi părți în conflictele de muncă:

a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;

Între reclamanți și acești pârâți nu există raporturi de muncă sau asimilate acestora, astfel încât nu poate fi admisă o cerere de obligare a acestora la plata drepturilor salariale neachitate.

Acesta este însă un motiv de modificare a sentinței recurate iar nu de casare în conformitate cu art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct.9 Cod.pr.civ.

4.Cu privire la recursurile formulate de reclamante:

Prin Decizia nr. 21din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 444 din 13.06.2008), la care chiar recurenții fac referire, s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".

Această decizie este obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.

Este adevărat că în dispozitivul acestei decizii nu se indică în mod expres dacă acest drept se cuvine categoriilor de persoane la care se referă și în continuare sau numai până la o anumită dată.

Dar, în considerentele acestei decizii se arată următoarele: "Sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice. Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".

Așadar, pentru a pronunța decizia nr. 21/2008 în recurs în interesul legii, instanța supremă a avut în vedere că "nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea" adică la data de 10.03.2008, deci ulterior datei la care a intrat în vigoare OG nr. 8/2007.

Față de prevederile imperative ale art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, instanțele nu pot avea în vedere o altă soluție decât cea care rezultă din interpretarea dată de instanța supremă, decât dacă după pronunțarea deciziei în recurs în interesul legii a intervenit un act normativ nou sau o decizie a Curții Constituționale prin care să se constate neconstituționalitatea unui text legal, de natură a modifica contextul legislativ avut în vedere de instanța supremă la data pronunțării deciziei respective, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Se mai are în vedere că, art. 47 din Legea nr. 50/1996 era considerată de către Guvern abrogat prin OG nr. 83/2000, astfel încât este evident că legea de abilitare și OG nr. 8/2007 nu aveau în vedere reglementarea în acest domeniu, al drepturilor rezultând din prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Pe de altă parte, mai trebuie avută în vedere și a doua parte a considerentelor deciziei nr. 21/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Astfel, instanța supremă a reținut următoarele:

De altfel, așa cum rezultă chiar din motivarea prezentului recurs în interesul legii, în prezent, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane - magistrați și personal auxiliar de specialitate - le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Or, în ipoteza adoptării unei soluții contrare, în sensul prezentului recurs în interesul legii, care, potrivit dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă, ar produce efecte numai pentru viitor, s-ar ajunge la crearea unei situații de discriminare în cadrul acelorași categorii socioprofesionale, respectiv ale persoanelor care se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, în condițiile în care sporul în discuție a fost acordat de legiuitor, la momentul respectiv, în considerarea specificului profesiei, cu atât mai mult cu cât nu au intervenit modificări pozitive în ceea ce privește condițiile și specificul activității desfășurate.

Cât privește noțiunea de "discriminare", avem în vedere practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, 59).

A accepta teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii, în sensul neacordării acestui spor, în mod inevitabil ar duce la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept.

Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Așadar, soluția de admitere a acțiunii nu se fundamentează numai pe prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 în legătură cu care instanța de fond a reținut că ar fi fost ulterior abrogate prin OG nr. 8/2007 ci și pe prevederi constituționale și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale care potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României au prioritate dacă există neconcordanțe între acestea și legile interne.

Ca urmare, indiferent de efectele OG nr. 8/2007 și indiferent dacă aceste efecte au fost sau nu avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în analiza situației prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine reclamantelor în temeiul unor prevederi normative cu forță juridică superioară, astfel cum a stabilit cu caracter obligatoriu Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 21/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

Faptul că în OG nr.8/2007 acest spor nu este reglementat nu înseamnă că el nu își poate găsi reglementarea în alte norme juridice, cum sunt cele indicate anterior, unul dintre principiile care garantează accesul la o instanță în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 21 din Constituția României, fiind cel cuprins în art. 3 din Codul civil și art. 4 al.2 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care judecătorul nu poate refuza să judece cu motivarea că legea nu prevede sau că este neclară ori incompletă, ceea ce presupune că în astfel de cazuri judecătorul trebuie să aplice normele juridice cu caracter general, inclusiv principiile dreptului civil în sens larg sau alte norme juridice prin asemănare.

În sensul asigurării unui tratament nediscriminatoriu sunt și prevederile art. 4(1) din Legea nr. 303/2004 potrivit cu care "judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora".

Așa cum s-a arătat, câtă vreme după pronunțarea Deciziei nr. 21/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu a intervenit nici un alt act normativ care să modifice cadrul legislativ existent la data pronunțării ei, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică subzistă și este cuvenit și în continuare reclamantelor. Ar constitui o sarcină excesivă să se pretindă reclamantelor ca după soluționarea prezentei cauze, să formuleze în fiecare lună noi acțiuni pentru obținerea acestui spor pentru luna precedentă, dreptul de acces la o instanță, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor omului în jurisprudența sa, și desprins din prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, presupunând obligația instanței de a soluționa în mod efectiv litigiul dintre părți într-un mod care să garanteze realizarea dreptului pretins și cuvenit, iar nu într-un mod efemer care ar fi totodată și iluzoriu. Mai mult, în special în cazul în care debitorul obligației corelative a dreptului pretins în justiție este statul, prin una dintre instituțiile sale, este excesiv a se pretinde reclamantului să parcurgă noi proceduri și să efectueze demersuri suplimentare pentru realizarea dreptului său.

Ca urmare, sentința nr. 91/2008 trebuia modificată în sensul acordării drepturilor pretinse până la 02.12.2008 iar sentința nr. 21/2009 trebuia modificată în sensul acordării acestor drepturi și în continuare.

OPINIE SEPARATĂ

Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul pârât intimat PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B și recurenta pârâtă intimată DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE

Admite recursurile formulate de recurentul pârât intimat MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B PRIN C și recurentul pârât intimat CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B, împotriva sentinței civile nr. 91/2008.

Modifică în parte sentința, în sensul că respinge ca nefondată acțiunea față de Ministerul Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

Admite recursul reclamanților formulat împotriva sentinței civile nr. 91/CM/2.12.2008 și a sentinței civile nr. 2/CM/6.01.2009 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr-.

Modifică în parte sentința 91/2008, în sensul că obligă Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța la plata sporului de 50% pentru perioada 01 aprilie 2005 - 02 decembrie 2008 și actualizat cu rata inflației la data plății.

Modifică în parte sentința nr.2/2009, în sensul că obligă aceiași pârâți la plata sporului de 50% și în continuare, actualizat cu rata inflației.

Menține restul dispozițiilor sentințelor recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iulie 2009.

JUDECĂTOR,

- -

jud.- -

24.08.2009

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,

LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr-

Data: 1.09.2009

Către,

TRIBUNALUL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ

Vă înaintăm alăturat dosarul nr- al Curții de Apel Constanța, conținând file volum II; volumul I - 398 de file, întrucât prin decizia civilă nr.445 din 3.07.3009, cu opinie majoritară au fost admise recursurile civile formulate de recurenții reclamanți intimați - reprezentant și alții, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Economiei și Finanțelor B prin DGFP C și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă B, s-au casat sentințe civile nr.91/CM/2.12.2008 și nr.2/6.01.2009 pronunțate de Curtea de Apel Constanța și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța.

La dosar sunt atașate: dosarul nr- al Curții de Apel Constanța ce conține 357 de file și dosarul nr- ce conține 56 de file.

Președinte complet, Grefier,

- - - -

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,

LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr-

Data: 1.09.2009

Către,

TRIBUNALUL CONSTANȚA

SECȚIA CIVILĂ

La dosar sunt atașate: dosarul nr- al Curții de Apel Constanța ce conține 357 de file și dosarul nr- ce conține 56 de file.

Președinte complet, Grefier,

- - - -

Președinte:Răzvan Anghel
Judecători:Răzvan Anghel, Vanghelița Tase, Mihaela Ganea

#Judecator Razvan Anghel

Drepturi salariale (banesti). Decizia 445/2009. Curtea de Apel Constanta

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale (banesti). Decizia 445/2009. Curtea de Apel Constanta