Drepturi salariale (banesti). Decizia 4912/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.3312/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4912/
Ședința publică din data de 30 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de către recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Ialomița împotriva sentinței civile nr.1094 F din data de 11.12.2007, pronunțate de către Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- (format vechi nr.2007/2007), în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice și cu intimata-pârâtă Curtea de APEL BUCUREȘTI - având ca obiect "drepturi bănești"
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns: recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Ialomița, intimata-reclamantă, intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice și intimata-pârâtă Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că prin motivele de recurs formulate în cauză, recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Ialomița au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 pct.2 Cod proc. civ.
Curtea constată că prin apărările formulate pe cale de întâmpinare de către intimata-reclamantă, s-a invocat excepția tardivității declarării recursului formulat de către recurentul-pârât Tribunalul Ialomița.
Așa fiind, constată că hotărârea recurată a fost comunicată recurentului-pârât Tribunalul Ialomița la data de 18.01.2008, conform dovezii de comunicare aflate la fila 82 dosar fond, și de asemenea, constată că recursul a fost formulat la data de 21.01.2008.
Ca atare, constată că recursul formulat de către recurentul-pârât Tribunalul Ialomițaa fost declarat în termenul legal, motiv pentru care va respinge excepția tardivității declarării recursului, invocată de către intimata-reclamantă ca neîntemeiată.
Curtea constatând că în cauză recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Ialomița au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 pct.2 Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1094F/11.12.2007 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a respins ca nefondate excepția lipsei competenței materiale a tribunalului, excepțiile inadmisibilității acțiunii și a tardivității formulării acesteia, excepții invocate de pârâtul Ministerul Justiției.
A admis ca fiind întemeiată cererea formulată de reclamanta împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița; a obligat pârâții în solidar să mențină pentru reclamantă indemnizația de încadrare brută lunară corespunzătoare coeficientului de multiplicare 13, pentru perioada 01 decembrie 2003 - 31 martie 2006.
A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a diferenței de salariu rezultată din aplicarea coeficientului de multiplicare de 12,5 față de coeficientul 13, pentru aceeași perioadă, împreună cu sporurile legal cuvenite, actualizate cu indicele de inflație până la plata efectivă.
A obligat pârâtul Ministerul Justiției ca începând cu 01.04.2006 să procedeze la salarizarea reclamantei prin aplicarea la valoarea de referință sectorială a coeficientului de multiplicare 17 și acordarea sporurilor legal cuvenite.
A obligat pârâții în solidar la plata diferenței de salariu rezultată dintre indemnizația acordată și cea la care avea dreptul reclamanta prin aplicarea coeficientului de multiplicare 17, calculata pe intervalul 01 aprilie 2006 până la zi, împreuna cu sporurile cuvenite, actualizate cu indicele de inflație până la plata efectivă a drepturilor.
A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin de încadrare a reclamantei în care să fie respectați coeficienții de ierarhizare mai sus arătați.
A obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei; a respins cererea de chemare in judecata a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, ca nefondată.
A admis ca întemeiată cererea de chemare în garanție formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor și a obligat chematul în garanție să aloce în bugetul Ministerului Justiției sumele necesare achitării drepturilor stabilite prin prezenta hotărâre.
În considerente a reținut, referitor la excepția lipsei competenței materiale a tribunalului în soluționarea prezentei cauze, că litigiul dedus judecății este un litigiu de muncă și nu unul de contencios administrativ, având în vedere deciziile nr.6549/05.07.2006 și nr.2121/07.06.2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.
Prin aceste decizii, pronunțate în cauze având obiect similar cu cel dedus judecații, instanța suprema a statuat: "cum prin acțiune s-au formulat pretenții salariale, dreptul comun aplicabil raporturilor juridice dintre părți este dreptul muncii, astfel că rezolvarea conflictului ivit este de competența jurisdicției muncii, respectiv tribunalul."
Reclamanta a solicitat prin acțiune respectarea drepturilor salariale avute anterior transferării sale la Tribunalul Ialomița, drepturi conferite de dispozițiile art.169 din Codul Muncii, obiect ce atrage competența materială a tribunalului, conform art.2, lit. c) din pr. civ.
Excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii au fost respinse și ele ca nefondate, întrucât prezenta cauză este un litigiu de muncă și nu unul de contencios administrativ, nefiind incidente dispozițiile art.42 din OUG nr. 177/2002, referitoare la termenul de contestare de 5 zile și procedura administrativă prealabilă sesizării instanței.
De altfel, dispozițiile art.7 alin.7 din Legea nr.554/2004, referitoare la procedura prealabilă, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr.797/27.09.2007.
Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta, până la data de 01.12.2003 a ocupat funcția de judecător financiar (președinte de Colegiu Jurisdicțional) în cadrul Colegiului Jurisdicțional de pe lângă Camera de Conturi I, situație în care a beneficiat, conform prevederilor art.39 alin.2 din OUG nr. 177/2002 - anexa 1 cap. A de o indemnizație de încadrare brută lunară corespunzătoare coeficientului de multiplicare 13 (15)- corespunzător funcției de judecător ( vicepreședinte ) din cadrul curților de apel - majorată conform prevederilor art. 39 alin.4 din același act normativ.
Salarizarea reclamantei s-a făcut în baza Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești și OUG nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, care prevedeau:
- art.56 alin.2 din Legea nr.50/1996: "judecătorii financiari din cadrul colegiilor jurisdicționale ale camerelor de conturi județene, respectiv a municipiului B, precum și procurorii financiari de pe lângă camerele de conturi, se salarizează cu coeficienții de multiplicare prevăzuți la cap. A al anexei 1 la prezenta lege, pentru funcțiile similare din cadrul curților de apel";
- cap. A pct. 17 din anexa la Legea nr.50/1996 prevede pentru salarizarea judecătorilor de la curțile de apel, coeficientul de multiplicare 13;
- art. 39 alin.2 din OUG 177/2002: "judecătorii financiari din cadrul colegiilor jurisdicționale ale camerelor de conturi județene, respectiv a municipiului B, precum și procurorii financiari de pe lângă camerele de conturi, se salarizează cu coeficienții de multiplicare prevăzuți la cap. A al anexei pentru funcțiile similare din cadrul curților de apel. "
Instanța a reținut că, la data preluării de Tribunalul Ialomița - 01.12.2003, reclamanta era salarizată în temeiul legilor menționate, cu coeficientul de multiplicare 13 (15), așa cum rezulta din carnetul de muncă atașat în copie, în urma revizuirii Constituției, atribuțiile jurisdicționale ale Curții de Conturi a României, au fost eliminate astfel încât, prin lege, respectiv OUG nr.117/2003, judecătorii financiari au fost preluați de către Ministerul Justiției, iar procurorii financiari de către Ministerul public.
Reclamanta a fost preluată de Tribunalul Ialomița și salarizată cu coeficientul de multiplicare 12,5, începând cu 01.12.2003 și până la 31.03.2006.
Prin OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, se abrogă prevederile OUG nr.177/2002 astfel încât Ministerul Justiției îi stabilește prin ordin comun, necomunicat, o nouă indemnizație de încadrare prin care din nou îi sunt diminuate drepturile deja câștigate: coeficient de multiplicare 15 în loc de 17, cu ignorarea dispozițiilor art. 37 din OUG nr.27/2006 care fac trimitere la prevederile art. 39 alin. 2 și anexa 1 cap. A din OUG nr. 177/2002.
Tribunalul a apreciat ca, dat fiind faptul că noțiunea de "preluare" utilizată de legiuitor nu are corespondență în dreptul muncii, ea nu poate fi interpretată decât prin analogie cu instituția "transferului" reglementată de Titlul IV, Capitolul 5, din Codul Muncii.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. nr.2525/29.06.2006 precizând că în lipsa unor norme speciale care să reglementeze toate drepturile și obligațiile ce fac parte din conținutul raportului juridic născut cu ocazia preluării procurorilor financiari de către Ministerul public, devin aplicabile regulile de drept comun cuprinse în art.169 din Codul Muncii, în sensul că salariații beneficiază de protecția drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer, fiind transferate integral către cesionar toate drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului.
Întrucât modalitatea de preluare a fost identică și pentru judecătorii financiari, tribunalul a apreciat că instituția de drept incidenta este cea a transferului. Cu alte cuvinte, în cauză este pe deplin incident principiul dreptului câștigat, care în aceasta materie este aplicat constant de instanțele de judecata, iar reclamantei trebuia să i se mențină drepturile salariale avute.
Tribunalul a constatat că dispozițiile art.169 din Codul Muncii sunt în concordanță și cu prevederile Directivei nr.77/187/ din 14.12.1997, care prevăd la art. 3, secțiunea II, menținerea drepturilor salariaților în cazul transferului de întreprinderi sau unități, actul normativ comunitar fiind incident în cauză.
În consecința, după preluare, reclamanta avea dreptul atât la menținerea coeficientului de multiplicare stabilit conform prevederilor art.39 alin.2 din OUG nr. 177/2002 cât și a majorării stabilite în raport cu vechimea efectivă în funcția de judecător financiar, deoarece actul normativ a calificat funcția de judecător financiar ca fiind o funcție de judecător în accepțiunea art.4 din ordonanță.
Această situație se menține și prin intrarea în vigoare a OUG nr.27/2006, pentru motivul că art.4 din OUG nr.27/2006 a preluat dispozițiile legale anterioare cuprinse în art.4 din OUG nr. 177/2002.
Tribunalul a apreciat că reclamantei, în mod nelegal și nejustificat, i s-au acordat nivele de salarizare mai mici decât cele pe care le avea la data transferului, iar drepturile salariale ce formează obiectul cauzei, nu pot fi reținute sau diminuate, legislația muncii apărând orice drepturi salariale legal dobândite în cadrul unui raport de muncă, aceste drepturi urmând a fi acordate în integralitatea lor, fie în cazul raportului de munca existent, fie în cadrul unui nou raport de muncă, în cazul în care se produce un transfer.
Pentru considerentele invocate, tribunalul a privit ca fiind întemeiată cererea reclamantei îndreptată împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița.
Referitor la pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a privit neîntemeiată cererea, întrucât reclamanta nu are raporturi de muncă cu acesta, iar obligația plății drepturilor salariale nu-i incumbă acestuia.
Tribunalul a privit ca întemeiată însă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece acesta are calitatea de finanțator pentru fondul de salarii cuvenit Ministerului Justiției și instanțelor judecătorești, iar prin admiterea cererii reclamantei se creează obligația de garantare a plații drepturilor bănești în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Tribunalul Ialomița și Ministerul Justiției, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a - VII -a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, ulterior fiind înregistrate sub nr-.
În susținerea recursului Tribunalul Ialomițaa arătat că, în primul rând, instanța în mod greșit a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului luând în considerare temeiul juridic invocat de reclamantă, și anume OUG nr.177/2002 și OUG nr. 27/2006, care prevăd în art. 42 alin. 2, respectiv 36 alin. 2 că aceste litigii sunt de competența Secției de contencios administrativ a Curții de APEL BUCUREȘTI. Într-adevăr, dreptul comun, așa cum a reținut instanța de fond, este dreptul muncii, însă aici legea a prevăzut expres instanța competentă, atât din punct de vedere, material cât și teritorial.
De asemenea, excepțiile tardivității formulării cererii și inadmisibilității au fost în mod greșit respinse, față de dispozițiile art. 42 din OUG nr.177/2002 și 36 din OUG nr.27/2006. Astfel, din moment ce tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 39 alin. 2 din OUG nr.177/2002, trebuia să rețină și că pentru contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale este prevăzută o procedură specială de atacare pe care reclamanta nu a urmat-
Pe fondul cauzei sentința atacată este netemeinică și nelegală întrucât instanța a reținut că în cauză a operat un transfer reglementat de titlul IV, cap. 5 din Codul Muncii. În realitate, reclamanta a fost numită, prin decret al Președintelui României, în funcția de judecător la Tribunalul Ialomița, stabilindu-i-se drepturile salariale corespunzător cu nivelul instanței la care funcționează.
Prin recursul formulat, Ministerul Justiției arată că este incident motivul de casare reglementat de art.304 pct.3 proc. civ. respectiv când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.
Astfel, acțiunea intimatei-reclamante nu este supusă regimului jurisdicției muncii, ci este o acțiune de competența instanței de contencios administrativ.
Drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite printr-un ordin al ministrului justiției, act administrativ prin esență, în calitate de ordonator principal de credite.
În conformitate cu dispozițiile art.2 alin.3 din nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, actul normativ în vigoare la data numirii reclamanților ca judecători la Tribunalul Ialomița:
"Ordonatorii principali de credite calculează nivelurile indemnizațiilor lunare ce corespund coeficienților de: multiplicare prevăzuți în anexa nr. 1 și valorii de referință sectorială stabilite potrivit alin. 1, rotunjite din mie în mie de lei în favoarea personalului."
De asemenea, stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor sub imperiul nr.OUG27/2006, act normativ ce a abrogat nr.OUG177/2002 s-a realizat tot prin ordin al ministrului justiției, în calitate de ordonator principal de credite, iar nu prin decizia ordonatorilor secundari sau terțiari de credite.
Or, în conformitate cu dispozițiile art. 36 din nr.OUG27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției:
Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.
Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. 1 se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile
Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de APEL BUCUREȘTI, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile.
Stabilirea unui coeficient de multiplicare diferit decât cel la care reclamanții se consideră îndreptățiți, reprezintă o problemă ce vizează modul de stabilire a drepturilor salariale, în înțelesul art.36 din nr.OUG27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
Ca atare, având în vedere aspectele anterior menționate recurentul solicită instanței să constate că hotărârea Tribunalului Ialomițaa fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Calificarea prezentului litigiu ca unul de contencios administrativ și fiscal prin prisma dispozițiilor nr.OUG27/2006 impune, ulterior, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată în condițiile în care textul de lege în discuție prevede că este obligatorie introducerea de către persoana prejudiciată a unei contestații împotriva modului de stabilire a drepturilor sale salariale, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, împotriva hotărârii pronunțate de Ministerul Justiției putându-se face plângere la Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a -a Contencios Administrativ și Fiscal.
În al doilea rând, învederează incidența motivului de modificare reglementat de art.304 pct.9 proc. civ. pentru următoarele considerente:
Pentru a pronunța hotărârea, prima instanță a reținut că reclamanta a funcționat ca judecător financiar până la data de 1 decembrie 2003, fiind salarizată conform art.39 din alin.2 din nr.OUG177/2002, la nivelul judecătorilor de la curțile de apel, respectiv al procurorilor de la parchetele de pe lângă curțile de apel, situație în care i se aplica coeficientul de multiplicare 13 prevăzut la anexa nr.1 poziția 18 din Anexa la Ordonanță.
Că ulterior, prin efectul nr.OUG111/2003 privind preluarea activității jurisdicționale și a personalului instanțelor Curții de Conturi de către instanțele judecătorești, aceasta a fost numită judecător la Tribunalul Ialomița, stabilindu-i-se un coeficient de multiplicare 12,5, corespunzător drepturilor salariale ale unui judecător de tribunal.
După intrarea în vigoare a nr.OUG27/2006, coeficientul de multiplicare stabilit pentru calculul indemnizației de încadrare brute lunare a reclamanților a fost de 15, corespunzător, de asemenea, unui judecător de tribunal.
Că trebuiau menținute drepturile salariale avute ca judecători financiari la nivelul judecătorilor Curții de Apel - motivat de prevederile art.169 din Codul Muncii, în conformitate cu care:
"Salariații beneficiază de protecția drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia către un alt angajator, potrivit legii.
Drepturile și obligațiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de muncă existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.
Transferul întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia nu poate constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaților de către cedent ori de către cesionar."
În sens contrar, recurentul arată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.169 din Legea nr.53/2003 privind Codul Muncii și, ca atare, intimata-reclamantă trebuie să beneficieze de un coeficient la nivelul unor judecători de tribunal, potrivit funcției ocupate în prezent, iar nu la nivelul judecătorilor de la curtea de apel.
Este de observat că dispozițiile art.169 din Codul Muncii sunt inspirate din dispozițiile Directivei Consiliului Uniunii Europene nr.2001/23/CE din 12 martie 2001 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la garantarea drepturilor angajaților în cazul transferului întreprinderilor, afacerilor sau al unor părți din întreprindere sau din afacere, publicată în Oficial Legea nr.82/22.03.2001.
Deși prima instanță face referire în motivare la Directiva nr. 77/187/, recurentul arată că această directivă a fost înlocuită de Directiva Consiliului Uniunii Europene nr.2001/23/CE din 12 martie 2001 - a se vedea în acest sens art.12 din directivă care stabilește abrogarea Directivei nr. 77/187/.
De menționat că prin Legea nr.67/2006 privind protecția drepturilor salariaților în cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora s-a transpus în domeniul legislației românești această directivă (directivele comunitare trebuie să fie transpuse de fiecare stat membru prin legi naționale), legea stabilind că "prevederile prezentei legi se aplică transferului de întreprinderi, unități sau părți ale acestora situate pe teritoriul României, indiferent de natura capitalului social", este vorba deci de entități cu personalitate juridică ce desfășoară activități economice și în cazul cărora se poate vorbi de "capital social" (societăți comerciale, regii autonome), iar nu de autorități publice.
Este de observat că în conformitate cu dispozițiile art.1 par.1 lit. c) din Directiva nr.2001/23/CE din 12 martie 2001 - din care legiuitorul român s-a inspirat la formularea art.169 din Codul Muncii - prevederile directivei se aplică și întreprinderilor publice ce desfășoară o activitate economică, indiferent dacă au un scop lucrativ sau, nu dar nu se aplică în cazul unei reorganizări administrative a autorităților administrative publice sau la transferul funcțiilor administrative între autoritățile publice.
Recurentul solicită instanței să observe că nr.OUG117/2003 care a stabilit preluarea activității jurisdicționale și a personalului instanțelor Curții de Conturi de către instanțele judecătorești reglementează o situație juridică în care operează transferul unor competențe între autorități publice (iar nu situații avute în vedere de instrumentul legislativ comunitar și de art.169 din Codul Muncii ).
De altfel, art.295 din Codul Muncii stabilește în mod expres că prevederile codului sunt aplicabile și acelor raporturi de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, doar în măsura în care reglementările legale nu sunt complete, iar aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raportului de muncă
Or, aplicarea în cazul judecătorilor financiari numiți ca judecători, a dispozițiilor art.169 din Codul muncii - având drept consecință menținerea drepturilor salariale avute ca judecători financiari, este inoperantă, deoarece drepturile salariale ale magistraților sunt stabilite în mod unitar de reglementările în materie de salarizare, și anume de prevederile nr.OUG27/2006, precum și de dispozițiile art.74 din nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, modificată și completată, care stabilește că:
"Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege".
Așadar, toți magistrații beneficiază de o indemnizație stabilită în funcție de nivelul instanței sau al parchetului unde funcționează și de celelalte criterii legale, astfel că reglementările cuprinse în art.169 din Codul Muncii sunt incompatibile cu specificul normelor ce reglementează salarizarea magistraților.
Această interpretare ține cont și de faptul că dispozițiile cuprinse în legislația de salarizare aplicabilă magistraților stabilesc expres diferențierea indemnizației de încadrare lunară brută în raport de nivelul instanței, că pentru a putea beneficia de o salarizare similară cu a unui judecător de curte de apel, un judecător de tribunal trebuie să promoveze un concurs anume organizat în acest scop.
Ca atare, recurentul consideră că intenția legiuitorului la adoptarea nr.OUG117/2003 a fost ca judecătorii și procurorii financiari să beneficieze de drepturile salariale corespunzătoare funcției de judecător pe care urmau să o ocupe, în raport de nivelul instanței (tribunal sau curte de apel), reclamanții numiți ca judecători de tribunal urmând să beneficieze doar de drepturile salariale de care beneficiază orice judecător de tribunal.
Art.5 din nr.OUG117/2003 nominaliza expres categoriile de instanțe unde urmau să fie numiți ca judecători judecătorii financiari, iar referirea legiuitorului la instanțele unde puteau fi numiți aceștia ca judecători cuprindea în egală măsură și o referire la nivelul drepturilor salariale cuvenite acestora, corespunzătoare unui judecător de la instanța unde urmau să fie numiți.
O interpretare contară este în opoziție cu întreaga legislație aplicabilă, ca drept comun, tuturor magistraților - Legea nr.303/2004. nr.OUG27/2006 - și care stabilește reguli clare în ceea ce privește statutul și drepturile cuvenite magistraților, anumite drepturi fiind diferențiate inclusiv în funcție de nivelul instanței sau unității de parchet la care funcționează aceștia.
Față de cele expuse, recurentul solicită instanței să observe că drepturile salariale ale reclamantei au fost corect stabilite, în raport de indemnizația cuvenită unui judecător de tribunal, iar pretențiile acesteia sunt nefondate.
În subsidiar, în măsura în care instanța va califica prezentul litigiu ca fiind unul de dreptul muncii, fiind valorificate prestații salariale periodice, pentru fiecare dintre acestea curge un termen distinct prescripție.
Așa fiind, recurentul solicită instanței să constate că pretențiile afirmate trebuie examinate numai pentru perioada de 3 ani, durata termenului de prescripție, anterioară momentului introducerii acțiunii. Astfel, potrivit art.283 din Codul Muncii:
Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:
- în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, recurentul a învederat aplicabilitatea dispozițiilor art.8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în conformitate cu care "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".
Concret, termenul de prescripție a început să curgă, pentru fiecare prestație, din momentul plății lunare a indemnizației de încadrare.
În aceste condiții, Tribunalul Ialomița ar fi trebuit să facă aplicarea
dispozițiilor art.12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii.
În considerarea acestor prevederi legale, și față de data de 27.09.2007 la care a fost formulată acțiunea, recurentul solicită instanței să constate că dreptul la acțiune al reclamantei având ca obiect plata sumelor solicitate prin acțiune este prescris în ceea ce privește intervalul anterior datei de 27.09.2004.
Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele.
Excepția necompetenței materiale a Tribunalului - secția specializată în litigii de muncă cu consecința inadmisibilității acțiunii față de natura de contencios administrativ a cauzei, este neîntemeiată, având în vedere că în speță, în discuție nu este modalitatea de stabilire a salariului reclamantei prin aplicarea dispozițiilor legale referitoare la salarizarea judecătorilor de tribunal, cât inexistența unei baze legale pentru menținerea drepturilor salariale avute anterior "preluării" activității jurisdicționale a Curții de Conturi, apreciabilă prin prisma unor reglementări și instituții specifice dreptului muncii.
Sub acest aspect, Curtea reține că nu există niciun temei pentru a face analogie între instituția transferului întreprinderii reglementată de art. 169 din Codul Muncii și care se referă la unitățile din sectorul privat, în contextul economiei de piață și preluarea activității jurisdicționale a Curții de Conturi, față de eliminarea prin Constituție a atribuțiilor jurisdicționale ale acesteia, cu consecința că judecătorii și procurorii financiari, potrivit opțiunii acestora, vor fi propuși de Consiliul Superior al Magistraturii pentru a fi numiți prin decret al Președintelui României în funcțiile de judecători la instanțele judecătorești sau procurori în cadrul Ministerului Public (art. 5 și 8 din nr.OUG 117/2003 aprobată prin Legea nr. 49/2004 și art. 1 alin. 1 din OUG53/2005 aprobată prin Legea nr. 311/2005).
O dată " preluată" însă, prin numirea prin decret prezidențial în funcția de judecător al Parchetului de pe lângă Tribunalului Ialomița potrivit procedurii prevăzute la art. 5 din OUG117/2003 aprobată prin Legea nr. 49/2004, mandatul de judecător financiar al petentei a încetat, ea fiind învestită într-o altă funcție, urmând a fi salarizată conform grilei aplicabile acelei funcții.
Rezultă așadar că preluarea de către instanțe a atribuțiilor jurisdicționale ale Curții de Conturi, precum și " preluarea" judecătorilor și procurorilor financiari prin numirea lor, potrivit beneficiului legii, în funcții în cadrul autorității judecătorești, funcții ce dispun, de asemenea de un statut legal, nu s-a realizat un transfer în sensul art. 169 din Codul Muncii și care, potrivit legii nr. 67/2006 referitoare la protecția drepturilor salariaților în acest caz, presupune trecerea din "proprietatea" cedentului în "proprietatea" cesionarului, a întreprinderii, unității sau părți ale acestora, indiferent de natura "capitalului social" și indiferent dacă se urmărește sau nu obținerea unui profit.
De altfel, nici pentru o atare situație Codul Muncii sau legea sus-citată nu statuează imperativ menținerea pentru personalul transferat a acelorași condiții de salarizare, dimpotrivă, din ansamblul reglementării referitoare la condițiile de muncă ale salariaților transferului, admit că acestea pot fi afectate și modificate.
În fine, cât privește susținerea referitoare la încălcarea principiului dreptului câștigat prin stabilirea unui coeficient de multiplicare mai mic decât cel avut potrivit funcției deținute anterior, Curtea reține că principiul enunțat nu are sensul precizat de reclamantă, astfel, o situație juridică se poate modifica în viitor, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, principiul neretroactivității interzicând numai revizuirea printr-o lege ulterioară a unor drepturi câștigate definitiv anterior. Or, salariul reprezintă o prestație periodică, supusă reglementării în vigoare la momentul când este datorată, putând, firesc și legitim suferi modificări în cursul timpului, în funcție de diverși factori, dintre care funcția deținută și felul muncii sunt esențiale, altfel ar însemna că în toate cazurile în care acestea se modifică, să fie menținute drepturile salariale anterioare, dacă sunt mai avantajoase, fapt care nu are nicio susținere legală.
În consecință, potrivit celor expuse și reținând că precedentul judiciar nu are, în sistemul dreptului românesc valoarea de izvor de drept, în aplicarea art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 pr. civ. Curtea va admite recursurile, va modifica sentința atacată, în sensul respingeri acțiunii, în tot precum și a cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarat de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Ialomița împotriva sentinței civile nr.1094 F din data de 11.12.2007, pronunțate de către Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- (format vechi nr.2007/2007), în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice și cu intimata-pârâtă Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că:
Respinge în tot acțiunea, ca nefondată.
Respinge cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30.06. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./01.09.2009
Jud. fond:
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
