Drepturi salariale (banesti). Decizia 504/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 504
Ședința publică din data de 13 martie 2009
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
GREFIER: - -
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și f prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 25/23.09.2008 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta-intimată și pârâta-intimată Curtea de APEL TIMIȘOARA, având ca obiect drepturi bănești.
dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 11 martie 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre și prin care s-a amânat pronunțarea la data de 11 martie 2009.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin sentința civilă nr. 25 din 23 septembrie 2008 pronunțată în dosar nr-, Curtea de APEL TIMIȘOARAaa dmis acțiunea formulată de reclamanta împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice.
A obligat pârâții la plata către reclamantă a sporului de 50%, aplicat salariului de bază, pe perioada 01.09.2000 - 10.04.2005, actualizat cu indicele de inflație de la data de 001.09.2000 până la plata efectivă și a obligat pârâtul Tribunalul Arad să efectueze cuvenitele mențiuni în cartea de muncă a reclamantei.
Curtea de APEL TIMIȘOARAa avut în vedere următoarele considerente:
Prescripția dreptului la acțiune pentru drepturile salariale restante ale reclamantei, dacă se poate pune o astfel de problemă de drept procesual, începe să curgă din ziua următoare datei stabilite de pârâtul Ministerul Justiției, ca dată a scadenței plății (decembrie 2005) "drepturilor salariale restante - de el însuși așa numite, adică de la data de 01.01. 2006, situație în care acțiunea reclamantei se prescrie după trei ani calculați de la data scadenței plății datoriei stabilite și nerespectate de pârât (31 decembrie 2005), respectiv la 31.12.2008.
Rațiunea instituției prescripției extinctive este de a sancționa pe creditorul delăsător, care stă în pasivitate mai mult timp și nu-l acționează în justiție pe debitor pentru a-și realiza creanța, ceea ce, în nici un caz, în speță, nu i se poate imputa reclamantei;
În contextul dat este de notorietate că numai datorită intentării în mod repetat a unor astfel de acțiuni în justiție, la diferite intervale de timp, de către magistrații judecători și procurori, de personalul de specialitate auxiliar din justiție, de la instanțele și parchetele din toată țara, cât și practicii judiciare neunitare s-a ajuns la adoptarea de către Plenul Înaltei Curți de Casație și Justiție a Deciziei nr. XXI(21) din anul 2008.
În art. 20 (1) al Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă se arată că"Debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit.
Din această normă cu caracter imperativ, interpretată extensiv, luând exemplul unei astfel de interpretări extensive date în practica sa judiciară de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la noțiunea de "bunuri, respectiv protecția bunurilor oricărei persoane, rezultă că promisiunea pârâtului de a plăti până la o anumită dată"drepturile salariale restantereclamantei nu mai poate fi retrasă; de asemenea, rezultă că s-a născut un nou drept la acțiune privind acestedrepturi salariale restante, pentru care termenul de trei ani al prescripției extinctive curge după data scadenței plății stabilite de pârât prin hotărârea de guvern despre care s-a făcut vorbire mai sus.
Se remarcă faptul că sporul de risc și supra-solicitare neuropsihică intră în categoria generică a drepturilor salariale, deoarece toate sporurile, indemnizațiile și oricare alte adaosuri la salariul de bază sunt definite de lege a fi părți componente ale salariului (art. 155 din Codul muncii ).
În aceste condiții, a considera prescrise și a nu le mai plăti drepturile salariale în discuție unui număr de persoane salariate, aflate într-o situație similară cu alte persoane, cărora aceleași drepturi referitoare la aceeași perioadă li s-au plătit, aceasta se poate face doar creând o discriminare.
O astfel de diferență de tratament nu se poate aplica unor subiecte de drept aflate în situații analoage, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia mai sus citată; dar aceasta este și o practică constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea art. 6 alin (1), art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CEDO, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003,.-Poirez contra Franța; decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
legislativă și confuzia s-au produs datorită ignorării dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, în care sunt reglementate distinct componentele salariului, text de lege de drept comun cu caracter imperativ, în materia dreptului muncii, în vigoare în prezent și la data includerii sporului în discuție în salariul de bază brut lunar;
Dacă o lege în vigoare arată distinct și expres care sunt componentele salariului: "salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar ulterior acestei reglementări un alt act normativ confundă salariul de bază cu indemnizația, ba mai mult include unele în altele componentele salariului, cum s-a întâmplat în speța de față, iese în evidență nu numai incoerența legislativă, ci și confuzia creată, care are efectul diminuării venitului net lunar al salariaților în cauză;
Acest efect de diminuare a veniturilor nete lunare se produce progresiv, în timp, deși aparent și efectiv aceste venituri cresc, întrucât, de lege oac reșterii se referă numai la salariul de bază brut lunar al reclamantei, - greșit și confuz numit indemnizația de încadrare brută lunară, deoarece indemnizația este o componentă variabilă a salariului care se adaugă la salariul de bază al persoanelor care sunt detașate, delegate, trimise în misiune, ori care au funcții de conducere etc. iar sporurile, cum este și acela, în cauză, se calculează într-un anumit procent din acest salariu de bază;
Includerea oricărui spor sau alt adaos - părți componente ale salariului, în salariul de bază - altă parte componentă a salariului, face imposibilă, calcularea sporului într-un anumit procent din acest salariu, ceea ce, aritmetic, diminuează evident sporul.
Dreptul la muncă are cel mai cuprinzător izvor de drept în Codul muncii, ceea ce nu înseamnă că izvorul principal al dreptului constituțional, care este Constituția, nu este și un izvor important de drept în domeniul dreptului muncii. Astfel, neîngrădirea dreptului la muncă și libertatea muncii sunt de sorginte constituțională, arătându-se în Constituție, Capitolul II. Drepturile și libertățile fundamentale, la art. 41(1) că "Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, pre-cum și a locului de muncă este liberă.
Din acest text constituțional, cu forță juridică supremă (art. 1 alineat 5 din Constituție), se desprinde ideea consacrării dreptului la muncă - drept funda-mental și libertate fundamentală a omului în același timp, chiar dacă el nu este direct proclamat în legislația noastră internă, atâta timp cât, potrivit normelor internaționale, acest drept este unul din drepturile esențiale ale omului, așa cum este statuat înDeclarația universală a drepturilor omului(art. 23 punct 1), în Pactul internațional cu privire la dreptu-rile economice, sociale și culturale (art. 6 punct 1), adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200 (XXI) și înCarta socială europeană revizuită(Partea a II-a, art. 1), acte normative de drept internațional care, fiind ratificate de România, fac parte din dreptul intern; în acest din urmă act normativ de drept internațional al muncii este proclamat direct nu numai dreptul la muncă, ci și dreptul la o salarizare echitabilă, care derivă ca drept accesoriu din dreptul la muncă, protecția lor fiind reglementată deopotrivă în același regim juridic ( accessorium sequitur principale).
Actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ratificate de România, se aplică prioritar față de normele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit articolului 20 din Constituție. Acest text de constituțional este aplicabil în cauza de față, prima instanță aplicându-l corect și just (deși cu o motivare lapidară), deoarece prin acte normative interne succesive, incoerente și confuze, a fost suprimat un drept câștigat de reclamantă, acela al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, prin includerea lui nelegală în salariul lor de bază lunar, cum s-a arătat mai sus; în acest fel a fost încălcat nu numai art. 53 din Constituție, care interzice să se aducă atingere existenței unui astfel de drept, ci și art. 4 al Părții a II-a din Carta socială europeană revizuită, potrivit cu care exercitarea dreptului la o salarizare echitabilă se asigură și"prinmetode legale de fixare a salariilor. Or, nelegalitatea metodei de includere și fixare a unei părți componente a salariului în altă parte componentă a acestuia, a fost făcută ca urmare a abrogării ilegale a componentei salariului numităspor de risc și suprasolicitare neuropsihică,printr-un text al unui act normativ abrogator - Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care a fost declarat neconstituțional (adoptat cu încălcarea legii fundamentale), prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care s-a făcut referire și mai sus.
Excepția privind necompetența materială a instanței nu poate fi admisă, față de dispozițiile OUG nr. 75/2008, intrată în vigoare la 24 iunie 2008, care prin art. I stabilește competența curților de apel să judece în primă instanță acțiunile civile precum este aceasta de față.
Excepția capacității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost respinsă, deoarece o astfel de calitate este impusă de înseși obligațiile legale pe care le are acest pârât, cu privire la bugetul de stat.
Într-adevăr, fără avizele Ministerului Economiei și Finanțelor, fapt de notorietate și, deci, foarte bine știut și de acest pârât, nu pot fi luate în discuție de către legiuitor nici proiectele anuale de lege ale bugetului de stat și nici proiectele actelor normative de rectificare periodică ale acestui buget, de la care sunt finanțate și toate cheltuielile pe care le face, inclusiv acelea de personal, în executarea bugetului său, pârâtul Ministerul Justiției.
Or, așa fiind, nu mai încape nici o îndoială că acest pârât are calitate procesuală pasivă, opozabilitatea unui titlu executoriu cum este sentința recurată fiind necesară pe parcursul executării lui, fie benevole, fie silite, acest titlu executoriu referindu-se la realizarea unor creanțe ce se plătesc din bugetul de stat.
Într-o altă ordine de idei, în cauza de față fiind vorba de drepturi salariale restante a căror plată se face din bugetul Statului Român, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor rezidă în dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 25 din Decretul nr. 31 din anul 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit cărora statul este persoană juridică, și, ca subiect de drepturi și obligații "participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".
Acțiunea reclamantei este întemeiată și a fost admisă și pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. XXI din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 444 din 13 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, într-un recurs în interesul legii, deci cu putere de lege, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, cum este și reclamanta în cauză, având funcția de judecător la Judecătoria, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 23/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantei se apreciază întemeiată cererea privind actualizarea sumei reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică aplicată salariului de bază brut lunar în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, respectiv cu ale art. 269 alineatele 1 și 2 din Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii.
Pârâtul recurent Ministerul Justiției, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă a criticat sentința ca nelegală pentru greșita respingere a excepția prescripției dreptului la acțiune și a susținut că s-au încălcat prevederile art. 8 din Decretul 167/1958.
Aceleași critici pentru nelegalitate s-au adus și de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
În plus, acest recurent a criticat sentința ca nelegală și pentru greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive.
S-a susținut că între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamantă nu există raporturi de muncă, astfel că nu poate fi obligat la plata unor drepturi salariale alături de angajator și totodată a invocat prevederile art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului 37/2008 care prevăd procedura executării hotărârilor judecătorești de către ordonatorii principali de credite obligați la plata unor drepturi salariale.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs și totodată sub toate aspectele conform dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, se constată că recursurile sunt fondate în parte.
Criticile referitoare la incidența dispozițiilor Decretului 167/1958 nu sunt fondate.
Instituția prescripției extinctive poate fi privită ca un adevărat instrument de sancțiune împotriva titularului de drept care nu își exercită drepturile într-un anumit termen stabilit imperativ de lege.
Termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
La rândul său dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual, presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv consacrat în favoarea reclamanților prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
În condițiile în care prin lege (G 83/2000) se abrogă expres un drept, nu se poate susține rezonabil că reclamanta a fost neglijentă în valorificarea dreptului său. Ar fi în același timp o cerință excesivă și nefirească a statului ca prin intermediul legilor să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogat prin act normativ.
A accepta ideea că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și de art. 283 lit. c Codul muncii, ar curge de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, ar însemna în același timp a impune și ideea că reclamanții erau obligați să intenteze o acțiune împotriva actului normativ, fapt inadmisibil.
Reclamantei nu i se poate impune mai mult decât o diligență rezonabilă, neputând fi previzibil că actul normativ (G 83/2000) încalcă dispozițiile din legea de abilitare a Guvernului de legiferare, iar cetățeanul nu poate fi sancționat pentru o culpă care nu îi aparține, conform jurisprudenței O (cazul Rotaru contra României, 2000 și cazul Sunday Trmes contra Regatului Unit 1979).
Decizia XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a recursului în interesul legii declarat de Procurorul General în raport de o jurisprudență neunitară, în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 a constatat că prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului 83/2000 care abrogă art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și doar de la data pronunțării acesteia începe să curgă termenul de prescripție.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv și data constatării neconstituționalității normei de abrogare nu are relevanță și nu se poate reține prescripția decât cu încălcarea și a actelor normative de drept internațional, avute în vedere de instanța de fond.
Prin urmare, criticile referitoare la prescripție, formulată de recurenți sunt nefondate.
Sunt nefondate și criticile pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.
Art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, prevede în responsabilitatea acestuia pregătirea proiectelor legilor de rectificare bugetară și conform art. 3 alin. 1 pct. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 208/2005 are atribuții de elaborare a proiectului bugetului de stat și a proiectului de rectificare. Ori, aceste atribuții conferă pârâtului calitate procesuală pasivă, întrucât fără alocarea sumelor necesare plății drepturilor pentru Ministerul Justiției, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de puterea executorie, astfel că în mod corect s-a respins excepția.
Recursurile sunt fondate, însă pentru că în mod greșit s-a admis acțiunea și s-au acordat drepturile pretinse pentru perioada 1.09 - 1.11.2000, perioadă în care reclamanta a beneficiat de sporul de 50%, abrogarea acestuia având loc efectiv doar de la 1.11.2000.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă, va fi admis recursul și va fi modificată sentința în sensul respingerii acțiunii pentru această perioadă și va fi menținută în rest.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 25/23.09.2008 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-.
Modifică în parte sentința în sensul că obligă pârâții la plata către reclamantă a sporului de 50% aplicat salariului de bază pe perioada 1.11.2000 - 10.04.2005.
Respinge acțiunea pentru perioada 1.09 - 31.10.2000.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 13 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr. - - - - - -
cu opinie separată, în sensul modificării
în tot a hotărârii recurate și respingerii
acțiunii în întregime
GREFIER
- -
Red. /26.05. 2009
Tehnored.: M/ 2 ex./26.05. 2009
Prim inst.: și
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Opinia separată este în sensul modificării în tot a hotărârii recurate și respingerii acțiunii reclamantei cu privire la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% în întregime ca prescrisă, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Apreciez că solicitarea reclamantei de a fi repusă în termenul de prescripție extinctivă a exercitării dreptului la acțiune, reglementat de 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 din Decretul nr. 167/1958, trebuia respinsă de către prima instanță pentru următoarele considerente:
Conform art.19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, " instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită ".
Art.19 alin.2 din Decretul nr. 167/1958 prevede că: "Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție".
Reclamanta a arătat că solicită repunerea în termenul de prescripție extinctivă, deoarece nu s-au aflat în culpă cu privire la neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, reglementat de lege, în condițiile în care contextul legislativ a fost obscur și contradictoriu, fiind lămurit abia prin decizia în interesul legii nr.XXI din 10.03.2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996.
Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. XXI din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut, în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune și nu poate justifica repunerea în termenul de prescripție extinctivă, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanta a fost împiedicată să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ea nu a avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamantei la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 din Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, menționată mai sus, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele expuse mai sus, data înregistrării acțiunii: 11 iunie 2008, perioada pentru care se solicită sporul: 1.09.2000-10.04.2005 și dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, apreciez că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâții-recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, este întemeiată, fiind respinsă în mod greșit de către prima instanță, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Pe cale de consecință, apreciez că, în temeiul art. 312 alin. 1 - alin. 4 Cod procedură civilă coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se impunea admiterea recursurilor declarate de Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, modificarea în tot a hotărârii recurate și respingerea acțiunii reclamantei cu privire la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% în întregime ca prescrisă.
JUDECĂTOR,
Dr. - -
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
