Drepturi salariale (banesti). Decizia 5074/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(3718/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.5074/
Ședința publică din data de 09 iulie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Superior al Magistraturii, împotriva sentinței civile nr.2819 din 01 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 37333/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimatul pârât Ministerul Justiției și Libertăților, având ca obiect - drepturi bănești, spor vechime.
La apelul nominal făcut în ședință publică răspuns recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, cu delegație atașată la fila 7 dosar, lipsind recurentul pârât Consiliul Superior al Magistraturii, intimata reclamantă și intimatul pârât Ministerul Justiției și Libertăților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererile de recurs.
Consilierul juridic al recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice, susține verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și admiterea recursului formulat de
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.2819 din 1 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a respins excepția prescripției parțiale a dreptului reclamantei la acțiune, ca neîntemeiată.
A fost admisă acțiunea precizată privind pe reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Economiei și Finanțelor.
A fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să plătească reclamantei drepturi bănești, egale cu sporul de vechime în muncă, calculat conform Legii 50/1996, pentru perioada 01.08.2004 - 31.01.2005.
A fost obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să plătească reclamantei drepturi bănești egale cu sporul de vechime în muncă, calculat conform Legii 50/1996, pentru perioada 01.02.2005-13.03.2007.
Sumele de mai sus, ce se vor achita reclamantei, vor fi actualizate cu indicele de inflație calculat de la data scadentei fiecărei sume până la achitarea integrală a fiecărei sume.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce la dispoziția pârâtelor sumele necesare achitării pretențiilor reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune pentru anul 2004, instanța de fond a reținut că aceasta este neîntemeiată având în vedere faptul că prezenta cerere de chemare în judecată fost introdusă pe rol la data de 20.08.2007 sub nr-,odată cu cererea privind acordarea despăgubirilor constând în spor de stres de 50% și a fost disjunsă la termenul din 26.10.2007 formându-se prezentul dosar. Astfel, față de faptul că reclamanta solicită sporul de vechime începând cu luna august 2004 și față de faptul că cererea a fost introdusă la data de 20.08.2007, s-a constatat că dreptul material la acțiune nu este prescris, drept pentru care a respins ca neîntemeiată excepția prescripției parțiale a dreptului reclamantei la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că prin art.31 din Legea nr.50/1996 s-a acordat magistraților și personalului auxiliar un spor de vechime, care prin OUG nr.83/2000 de completare și modificare a legii menționate, nu a mai fost prevăzut pentru magistrați.
S-a constatat că art. 9 alin.4 din OG nr.83/2000 incidente în cauză, prevede că orice dispoziții contrare acesteia se abrogă, aceeași formulare regăsindu-se și în art. 50 din OUG nr. 177/2002,însă art. 31 din Legea nr.50/1996 nu conține o dispoziție contrară acestor acte normative care reglementează salarizarea magistraților, fiind complementar, deci în vigoare după adoptarea lor.
Ori, unul dintre principiile sistemului de salarizare este diferențierea salarizării, care se realizează în funcție de mai multe criterii, printre care vechimea în muncă. Lipsirea unei întregi categorii profesionale de sporul de vechime echivalează cu atingerea integrității sistemului de salarizare, definit ca un ansamblu organizat în părți componente, care păstrându-și individualitatea, depind unele de altele.
Înlăturarea criteriului vechimii în muncă este nejustificată și conduce la încălcarea principiului diferențierii salariilor, inechitatea fiind creată chiar în cadrul corpului magistraților, din moment ce perioadele lucrate in altă profesie nu se oglindesc în veniturile obținute după includerea în această categorie profesională.
S-a apreciat că, prin eliminarea sporului de vechime, categoria profesională a magistraților a fost plasată într-o situație discriminatorie față de personalul auxiliar de specialitate, care a continuat să beneficieze de acordarea sporului, după intrarea în vigoare a actelor normative menționate mai sus. De altfel, toate categoriile profesionale beneficiază de spor de vechime, excluderea magistraților constituind o încălcare a principiului egalității de tratament, consacrat de art. 5 Codul muncii.
Tribunalul a statuat că nu se poate reține că sporul de vechime in muncă este inclus în calculul indemnizației lunare prevăzute la art. 2 și urm. din OUG nr. 177/2002,întrucât la art. 3 din aceeași ordonanță, se precizează modalitatea de stabilire a indemnizației cuvenită magistraților pentru activitatea desfășurată, făcându-se referire doar la funcții, nivelul instanțelor și vechimea în magistratură, nu și la vechimea în muncă.
Totodată, rin p. decizia nr. XXXVI din 07.05.2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanțe cu privire la dezlegarea dată problemelor de drept judecate, conform art. 329 pr.civ, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că dispozițiile art. 33 alin.t din Legea nr.50/1996, în raport de prevederile art. 1 pct. 32 din OG nr. 83/2000,art.50 din OUG nr.177/2002 și art.6 alin.1 din OUG nr.160/2000 se interpretează în sensul că: judecătorii, procurorii precum ș,i ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi beneficiau si de sporul de vechime în cuantumul prevăzut de lege.
Față de considerentele expuse, a fost admisă acțiunea și a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să plătească reclamantei drepturi bănești, egale cu sporul de vechime în muncă, calculat conform Legii nr.50/1996, pentru perioada 01.08.2004-31.01.2005 perioadă în care reclamanta a fost detașată la această instituție și a fost obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să plătească reclamantei drepturi bănești egale cu sporul de vechime în muncă, calculat conform Legii nr. 50/1996,pentru perioada 01.02.2005-13.03.2007 (perioadă în care reclamanta fost detașată la,).
Aceste sume au fost actualizate cu indicele de inflație calculat de la data scadenței până la achitarea integrală a sumelor. S-a apreciat că scăderea puterii de cumpărare a sumelor datorate nu se poate înlătura decât prin actualizarea lor cu indicele de inflație care este aplicabil pentru întreaga perioadă când aceste drepturi au fost nesocotite, impunându-se repararea integrală a prejudiciului.
Totodată, a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce la dispoziția pârâtelor sumele necesare achitării pretențiilor reclamantei, reținându-se atribuția acestei instituții de coordonare a acțiunilor care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, stabilite prin Legea 500/2002.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul Consiliul Superior al Magistraturii susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că dispozițiile privind sporul de vechime în muncă, solicitat de reclamantă, care era reglementat prin art.33 alin.(1) din Legea nr. 50/1996, au fost modificate prin introducerea alineatului (3) la același articol, prin art.I pct.32 din nr.OG 83/2000, care stabilește că "prevederile alin. (1) și (2) nu sunt aplicabile magistraților ".
De altfel, toate dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora din Legea nr.50/1996, republicată, cu modificările ulterioare, au fost abrogate expres de art. 50 alin.(2) din nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților.
Pe aceste premise, este evident că, atât prin prisma dispozițiilor art. I pct. 32 din nr.OG83/2000 cât și a dispozițiilor art. 50 alin.(2) din nr.OUG177/2002, voința legiuitorului a fost ca magistrații să nu beneficieze de sporul de vechime în muncă.
Nici UG. nr. 27/2006 nu reglementa la data apariției, un drept al magistraților la acordarea sporului de vechime in muncă, iar în privința altor drepturi de care pot beneficia aceștia, pe lângă cele consacrate de acest act normativ, art.32 prevede că "judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază și de drepturile stabilite în mod expres pentru aceștia prin alte acte normative speciale. "
În prezent, sporul de vechime in muncă pentru judecători, procurori, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți este reglementat de Legea nr. 45 din 6 martie 2007 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.27/2006privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției începând însă cu data intrării în vigoare, respectiv 12 martie 2007.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor puterii judecătorești, pronunțarea sentinței atacate fără a reda motivele de fapt și de drept ce i-au format convingerea și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, se impunea să se observe că, reclamanta a chemat în judecată Ministerul Economiei și Finanțelor într-o acțiune ce are ca obiect achitarea drepturilor de natură salarială de către ceilalți doi pârâți, în favoarea reclamantei, între reclamant și ceilalți doi pârâți existând raporturi de serviciu.
Însă, trebuie avută în vedere procedura bugetară reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, respectiv faptul că decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține Ministerul Economiei și Finanțelor.
În considerarea acestei dispoziții legale, art.5 lit.f) din nr.HG386/2007 privind organizarea Ministerul Economiei și Finanțelor prevede ca "În îndeplinirea atribuțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor este autorizat să refuze cererile de finanțare de la bugetul de stat, de suplimentare și de virare a creditelor bugetare, în cazurile în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de la reglementările în vigoare".
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar. "
Din coroborarea dispozițiilor legale invocate mai sus, rezultă că responsabilitatea Ministerului Economiei si Finanțelor privește numai faza de proiect bugetar.
Totodată, se impune a se avea în vedere faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se află în nicinun fel de raporturi juridice, sau de altă natură obligațională, nici cu reclamanta, și nici cu ceilalți doi pârâți, care ar fi fost de natură să justifice chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Reținând acest aspect, apare evident că Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite pentru reclamantă.
Așa cum s-a arătat mai sus, pretențiile reclamantei, solicitate prin cererea de chemare în judecată, reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Or, în condițiile în care instanța a dispus obligarea la plata drepturilor de personal către reclamantă, pârâții-angajatori urmează să facă plata, dar și să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.
Ministerul Economiei și Finanțelor nu este și nu a fost ordonator principal de credite pentru reclamantă, pârâtul Ministerul Justiției, instituție cu personalitate juridică și cu buget propriu, aprobat prin legea bugetului de stat, fiind în acest caz ordonator principal de credite bugetare. Ministerul Economiei și Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Pe de altă parte, neacordarea de către ordonatorii principali de credite, care, potrivit legii, elaborează propriile lor bugete a drepturilor salariale cuvenite celor ce lucrează în instituțiile finanțate de la bugetul de stat, în speță, Ministerul Justiției, nu poate atrage răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor.
Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și, în principal, ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Aprobarea bugetului de stat se face de către Parlamentul României, fiind așadar un atribut exclusiv al legiuitorului.
În conformitate cu art.304 pct.4 Cod procedură civilă, se arată că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Consideră recurentul că, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei si Finanțelor să fie obligat la alocarea fondurilor către ordonatorii principali de credite ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri. (decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține instituției recurente).
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Responsabilitatea instituției recurente se limitează la faza de proiect bugetar.
Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, consideră recurentul că ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească în cadrul democrației constituționale.
Se consideră astfel că, instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative (Parlamentul României).
De asemenea, pretinde recurentul, din considerentele sentinței nu rezultă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s au înlăturat cererile părților,astfel cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (1) pct.1 Cod procedură civilă.
Se impune a se observa că motivarea admiterii acțiunii reprezintă redarea, sub altă formă, a unor articole din Legea nr. 500/2002.
Totuși, în măsura în care instanța de fond ar fi analizat și acest act normativ în integralitatea sa, ar fi ajuns cu ușurință la concluzia că nu există temei de drept pentru admiterea acțiunii în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Rezultă așadar că lipsește convingerea instanței pentru admiterea
cererii de chemare în judecată, atâta timp cât nu a arătat motivul pentru care a considerat că poate fi admisă cererea de chemare în judecată a Ministerul Economiei și Finanțelor.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondate recursurile pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prima instanță a prezentat în cuprinsul sentinței atacate motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea raportat la dispoziția sa de obligare a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor de a aloca pârâtelor sumele necesare achitării pretențiilor reclamantei, soluția dispusă prin dispozitiv, justificându-se prin considerentele sentinței atacate, nefiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Totodată, se susține că Tribunalul a depășit puterile conferite de lege autorității judecătorești, intrând în domeniul puterii legislative, prin impunerea elaborării bugetului sub o anumită formă și conținut.
Curtea notează însă că o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru acest motiv atunci când instanța săvârșește un exces de putere, adică atunci când pronunță o hotărâre fără nici o competență în acea problemă, fie chiar și atunci când săvârșește orice act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor de lege. Cu alte cuvinte o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum este consacrată de Constituție.
Acest motiv nu subzistă în cauză.
În aceste limite recurentul invocă că are atribuții în elaborarea bugetului de stat în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, bugetul de stat fiind aprobat însă de puterea legislativă, sens în care evident instanța de fond a depășit atribuțiile puterii conferite de lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative - Parlamentul României.
Ori, dispoziția de obligare a recurentului-pârât sus-menționat la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale ale reclamantei în baza art.19 din Legea nr.500/2002 nu înseamnă accesarea domeniului legislativ, nu înseamnă crearea unui act normativ, ci eventual o eronată interpretare și greșită aplicare a legii existente. Aceasta însă pune problema cenzurării hotărârii instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod procedură civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează să o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează eronat o normă juridică aplicabilă.
Prin urmare instanța ar fi culpabilă atunci când ignoră o lege în vigoare la data judecății, sau când, deși recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs este de asemenea nefondată.
Excepția lipsei calității procesuale pasive corect a fost respinsă de prima instanță, deoarece în cauză raportat la prevederile art.19 și 20 din Legea nr.500/2002, recurentul-pârât acordă anual ordonatorilor principali de credite, Ministerul Justiției - fonduri bănești pentru salarizarea inclusiv a magistraților din categoria cărora face parte și reclamanta, având obligația de a asigura pârâtului Ministerul Justiției sumele necesare acoperirii salariilor, neavând relevanță pe acest aspect că nu există raporturi de muncă între reclamantă și acest pârât.
De asemenea, aceste sume sunt transferate la fiecare tribunal prin intermediul direcțiilor județene de finanțe. Față de aceste considerente există identitate între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, în condițiile în care în baza normelor de drept sus-menționate - art.19 din Legea nr.500/2002 s-a dispus alocarea de fonduri necesare plății sumelor solicitate prin acțiunea pendinte pe rol. Totodată, potrivit aceluiași act normativ, Legea nr.500/2002 art.19, pârâtului Ministerul Finanțelor Publice îi revine obligația întocmirii proiectelor legilor bugetare anuale pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, iar în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, pârâtul Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.
Nici criticile recurentului Consiliul Superior al Magistraturii nu pot fi primite, raportat la conținutul în date al Deciziei nr.XXXVI a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite din data de 7.05.2007, pronunțată în recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată în cuprinsul sentinței atacate, obligatorie pentru instanțe, conform art.329 Cod procedură civilă. Ori, această decizie ce a statuat că dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996, în raport de prevederile art.I pct.32 din nr.OG83/2000, art.50 din OUG nr.177/2002 și art.6 alin.1 din nr.OG160/2000 - se interpretează în sensul că: "judecătorii, precum și persoanele ce au îndeplinit funcția de judecător financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiază și de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
Raportat la considerentele acestei decizii nu pot fi primite apărările recurentului Consiliul Superior al Magistraturii, în sensul că voința legiuitorului prin dispozițiile art.I pct.32din nr.OG83/2000, art.50 alin.2 din OUG nr.177/2002, OUG nr.27/2006 a fost aceea ca magistrații să nu mai beneficieze de sporul de vechime în muncă.
Dimpotrivă, instanța supremă a reținut că dispozițiile invocate în argumentarea punctului de vedere potrivit căruia, magistrații și personalul asimilat acestora, după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, nu ar mai fi îndreptățiți să li se acorde dreptul la sporul de vechime în muncă, sunt lipsite de justificare atâta timp cât dreptul respectiv, nefiind înlăturat printr-o dispoziție expresă, a continuat să existe. S-a reținut în acest sens faptul că nr.OG83/2000 nu conține nicio dispoziție de abrogare a art.33 din Legea nr.50/1996, republicată, pe care a modificat-o și completat-
De asemenea, nici OUG nr.177/2002 privind salarizarea nu conține o mențiune expresă de abrogare a prevederilor art.33 alin.1 și 2 din Legea nr.50/1996 republicată referitoare la dreptul magistraților și a personalului asimilat acestuia de a beneficia de un spor de vechime în muncă.
Totodată a reținut instanța supremă că dispoziția de la art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996 republicată, nu poate fi considerată abrogată expres și nici implicit prin nr.OG83/2000 pentru că nu constituie o prevedere contrară, ci una complementară.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursurile ca nefondate, menținând ca legală și temeinică sentința atacată, neexistând o imixtiune a instanței de judecată în sfera puterii legislative, hotărârea atacată cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenții pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Superior al Magistraturii, împotriva sentinței civile nr.2819 din 01 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 37333/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimatul pârât Ministerul Justiției și Libertăților.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 09.07.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./21.07.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
