Drepturi salariale (banesti). Decizia 508/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 508/R-CM
Ședința publică din 17 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin JUDECĂTOR 2: Paulina Ghimișliu
JUDECĂTOR 3: Laura
Judecător -
Grefier
S-au luat în examinare pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții STATUL ROMÂNprinMINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, CURTEA DE APEL PITEȘTI și de intimatul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B, împotriva sentinței civile nr.210/F-CM din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Având în vedere că s-a solicitat judecarea în lipsă, curtea constată recursurile în stare de judecată și trece la soluționarea lor.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea formulată la data de 03.06.2008, pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș, Curtea de APEL PITEȘTI, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligați pârâții să le plătească drepturile reprezentând diferențele salariale dintre indemnizațiile primite și cele ale procurorilor de la. și, începând cu luna aprilie 2006, până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective, diferența rezultând din aplicarea coeficientului de multiplicare 17, în loc de 19, pe toată perioada menționată mai sus. S-a mai solicitat efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivare, reclamanții arată că se consideră discriminați față de procurorii din cadrul și, din punct de vedere al modului diferit de salarizare, rezultat din condițiile efective de promovare și numire.
Astfel, potrivit nr.OUG27/2006, nr.6-13 de la lit.A din anexă, procurorii din cadrul și sunt salarizați pe baza coeficienților de multiplicare cuprinși între 19 și 23, acești coeficienți nefiind prevăzuți și pentru restul magistraților.
Pe de altă parte, selecția procurorilor în cadrul T și se face pe baza unui interviu la care poate participa orice procuror cu o vechime de doar 6 ani în această funcție, în timp ce judecătorii, pentru a fi promovați la Înalta Curte de Casație și Justiție și pentru a beneficia de indemnizație stabilită pornind de la coeficientul de multiplicare 19, trebuie să parcurgă toate treptele ierarhice, de la judecătorie la tribunal și curte de apel, cu respectarea condițiilor de vechime și de promovare a unor examene complexe, conform dispozițiilor Legii nr.303/2004.
Reclamanții au mai susținut că un procuror, odată selectat la. sau și salarizat la nivelul unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, își păstrează această indemnizație după revenirea la parchetul de unde provine, ceea ce înseamnă că, prin rotație la. și toți procurorii pot ajunge la nivelul de salarizare al unui procuror de la Parchetul de pe lângă
Întrucât instanțele competente să instrumenteze rechizitoriile sau sesizările din faza de urmărire penală ale acestor structuri sunt, în majoritatea lor, tribunalele, rezultă că se creează o diferențiere nejustificată între procurorii care instrumentează astfel de cazuri în faza de urmărire penală și judecătorii investiți cu judecarea lor.
discriminarea instituită prin lege este nejustificată, de vreme ce toți magistrații din parchete și instanțe judecătorești necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu.
Prin încheierea din data de 11 iulie 2008, Tribunalul Argeș, a declinat competența în favoarea Curții de APEL PITEȘTI, în temeiul art.I alin.1 coroborat cu art.II alin.2 din nr.OG75/2001.
Prin întâmpinarea formulată de către pârâtul Ministerul Justiției a fost invocată excepția de necompetență a Tribunalului Argeș, ea însă nemaifiind incidentă ca urmare a pronunțării încheierii din data de 11 iulie 2008.
Totodată, au fost invocate lipsa de competență a instanțelor judecătorești, câtă vreme cererea are ca obiect o măsură legislativă adoptată în contextul stabiliri politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar, motiv pentru care nu se impunea nici citarea în cauză a
În ceea ce privește capătul de cerere vizând efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, s-a invocat lipsa calității sale procesuale pasive a acestui pârât, câtă vreme acesta nu are nici un fel de obligații în întocmirea și ținerea carnetelor de muncă ale reclamanților.
Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii, motivat de faptul că acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul - s-a făcut avându-se în vedere criteriul gradului instanței sau al parchetului în care funcționează, în concordanță cu dispozițiile art.3 din nr.OUG27/2006 și art.74 alin.1 din Legea nr.303/2004. Rezultă că nu se poate vorbi despre o discriminare, câtă vreme acordarea coeficienților de multiplicare este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează procurorii și
În ceea ce privește promovarea în cadrul acestor structuri, pârâtul Ministerul Justiției a arătat că legiuitorul a menținut regula numirii procurorilor la. și, iar nu pe cea a promovării, dar și regula exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror, precum și a revenirii pe postul deținut anterior.
În același timp, se arată că, prin mai multe decizii pronunțate la data de 03.07.2008 de către Curtea Constituțională, s-a constatat că prevederile art.1 alin.2, art.2, art.6 și art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
se fondează pe încălcarea principiului separațiilor puterilor, potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, instanțele neavând decât puterea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Or, prin prisma dispozițiilor nr.OG137/2000, instanțele nu pot examina soluțiile legislative alese de legiuitor, ci numai modul de aplicare a dispozițiilor legale ce instituie drepturi.
De aceea, nu se poate vorbi despre o eventuală discriminare atunci când se vorbește despre stabilirea prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte ce țin de statutul profesional al unei categorii.
C mult, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare ar fi în contradicție cu art.16 din Constituție, cei interesați pot invoca în fața instanței judecătorești excepția de neconstituționalitate a respectivelor prevederi legale.
În sfârșit, în ceea ce privește acordarea acestor drepturi pe viitor, se solicită respingerea cererii, ea privind drepturi nenăscute încă, or, aceste drepturi nu sunt prevăzute de legislația în vigoare pentru a putea primi ocrotire judiciară.
În urma probelor administrate în cauză, Curtea de APEL PITEȘTI, prin sentința civilă nr.210/F-CM din 24 noiembrie 2008, a dmis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâți la plata către reclamanți, începând cu 01 aprilie 2006, respectiv de la data de 01 octombrie 2008, pentru reclamanții, și și, în viitor, a sumelor reprezentând diferențele salariale dintre indemnizația actuală și cea multiplicată cu coeficientul de 19%, actualizate la data plății efective.
S-a dispus înscrierea în carnetele de muncă și a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru Statul Român, să aloce fondurile necesare plății.
S-a reținut de instanța de fond, la pronunțarea acestei sentințe, cu privire la lipsa calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției, în partea privitoare la mențiunile necesar a fi făcute în carnetele de muncă ale reclamanților, că acesta nu deține respectivele instrumente, însă pentru ca deținătorul efectiv să efectueze asemenea mențiuni este necesară emiterea de ordine conforme hotărârii judecătorești care să menționeze coeficientul de multiplicare în funcție de care se stabilește salarizarea reclamanților.
Cât privește calitatea procesuală a Statului Român chemat în instanță prin Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a reținut că aceasta există, întrucât raporturile de muncă, în esența lor, sunt încheiate cu Statul, persoana numită, ca magistrat, prin decret al Președintelui exercitând autoritatea publică a puterii jurisdicționale., în sarcina Statului, ia naștere obligația de plată a indemnizației obișnuielnic numite salariu, pentru magistrați.
Statul este cel care exercită puterile, prin ramura legislativă, executivă, jurisdicțională și reprezentativă și angajează persoane în fiecare domeniu în parte, răspunzând de salarizarea acestora, în conformitate cu propriile sale norme.
Ca atare, atât Ministerul Justiției cât și Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalele și curțile de apel, stau în procesele legate de litigiile salariale ca intermediari mai îndepărtați sau mai apropiați ai unuia și același angajator general, Statul Român, fiecare dintre cei de mai sus având atribuțiuni concrete în desfășurarea acestor raporturi cu persoanele prin intermediul cărora se exercită autoritatea respectivă, în cazul de față autoritatea jurisdicțională.
În consecință, respectarea condițiilor în care activitatea se desfășoară constituie obligație, pe de o parte, a magistratului, căruia îi sunt impuse toate condiționările funcției, iar pe de altă parte, Statului Român, care trebuie să respecte cadrul legislativ pe care el însuși l-a creat pentru asigurarea condițiilor, atât materiale, cât și de demnitate, ca putere egală celorlalte, celor ce le-a delegat exercițiul acesteia.
În acest mod, cel ce plătește indemnizațiile magistraților este Statul, ca persoană juridică, reprezentat prin instituțiile specifice, Ministerul Economiei și Finanțelor, direcțiile locale ale acestuia.
Acest din urmă minister, de altfel, este cel care, potrivit Legii nr.500/2002 și a nr.HG208/2005 și a nr.HG386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Rolul său este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, s-a reținut că rt.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e pct.(i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal, pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 al aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 03 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă, așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță.
Însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Aceasta înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că acțiunea este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții sunt judecători la Judecătoria Curtea d Argeș și respectiv, Tribunalul Comercial A și se consideră discriminați față de procurorii care funcționează în cadrul și, apreciind că se află într-o situație similară cu aceștia.
Raporturile juridice de muncă ale reclamanților sunt guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea coeficientului de ierarhizare, instanța a cercetat situația în care se află, în raport cu categoria socio-profesională a magistraților încadrați în structurile -, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în al nr. din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, s-a reținut apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza nr.OUG27/2006 ce reglementează salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției, aceștia fiind judecători.
Conform art.11 alin.1 din nr.OUG27/2006 și a art.II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit.A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin nr.OUG27/2006, s-a reținut că, potrivit art.3 alin.1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art.86 din Legea nr.303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de nr.OUG27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din Legea nr.303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art.87 alin.2 și art.75 alin.4 din Legea nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin nr.OUG27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul lipsei vechimii necesare pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (magistrații din cadrul și ) se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți magistrații din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din G nr.43/2002 și art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
În aceste condiții, s-a constatat că este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.
Discriminarea este cu atât mai evidentă, cu cât, prin decizii ale instanței supreme s-a statuat că, gradul profesional de magistrat cu nivel de s-a atins în cariera profesională a acelor procurori care au beneficiat de delegarea temporară în structurile -, urmând a fi păstrat și după încetarea ei (ex.dec.nr.1285/27 martie 2008 dată în Dosar nr- și decizia nr.1189/20 martie 2008 dată în dosar nr- ale - Secția de contencios administrativ și fiscal ).
Instanța supremă a statuat prin Decizia nr.VI/2007 că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.
. acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. respectiv unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza nr.OUG27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.
Sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Instanța de fond a concluzionat că reclamanții sunt discriminați, în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci, dimpotrivă, tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza nr.OUG27/2006 are aceeași calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza G nr.27/2006.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, au fost aplicate, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.1 din nr.OUG27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice) reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de APEL PITEȘTI, precum și intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Se arată, în recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică față de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, solicitând analizarea cauzei și sub aspectul prevăzut de art.3041Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod greșit instanța a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate de reclamanți și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia.
Între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției nu există nicio obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite al reclamanților nu a calculat și acordat în mod corect drepturile bănești, nu-i conferă acestuia nicio obligație legală pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească.
Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizează ordonatorilor principali de credite, cum este și Ministerul Justiției, sume de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Față de aceste motive se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii față de acest minister.
În recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se critică sentința instanței de fond ca nelegală, întrucât acesta nu poate fi obligat la a face ceva sau a cădea în pretenții în favoarea reclamanților.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și sancționeze contravențiile prevăzute de nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului pentru stabilirea caracterului discriminatoriu al faptei, ca expert în domeniul nediscriminării, de monitor al acestor cazuri, neavând calitate procesuală de a face ceva în favoarea reclamanților.
Ca urmare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate deține în speță calitate procesuală pasivă, în sensul de a fi obligat la a face ceva sau a cădea în pretenții în favoarea intimaților, motiv pentru care solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii față de acesta.
În recursul declarat de pârâta Curtea de APEL PITEȘTI se critică sentința instanței de fond ca nelegală față de motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Se arată că, întrucât condițiile de numire în funcție și atribuțiile procurorilor din cadrul și sunt diferite față de ceilalți magistrați și procurori, primii aflându-se sub incidența dispozițiilor art.2 din Legea nr.508/2004 și art.75 alin.3 și 4 din Legea nr.303/2004, pe când celor din urmă le sunt incidente dispozițiile art.31 (1) și art.33 (1) din Legea nr.303/2004, diferența de tratament în salarizarea celor două categorii de personal decurgând din situarea acestora pe poziții diferite în ceea ce privește gradul instanței sau parchetului la care funcționează, nefiind situații analoage sau comparabile între acestea, motiv pentru care nu există nici discriminare.
În recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților se critică sentința instanței de fond ca nelegală și netemeinică față de motivele de casare prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă.
1. Prin hotărârea pronunțată, Curtea de APEL PITEȘTIa dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de nr.OUG27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
În mod greșit s-a reținut că în cauză prin neacordarea acestor diferențe salariale s-a făcut o discriminare directă, în sensul nr.OG137/31 august 2000, fără a se avea în vedere că la data de 04 decembrie 2008 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile acestei ordonanțe sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii.
2. Soluția primei instanțe este nelegală întrucât în mod greșit s-a avut în vedere incidența dispozițiilor nr.OUG137/2000, în lipsa unui text de lege care să recunoască reclamanților dreptul pretins prin cererea formulată.
Prin art.3 alin.1 din nr.OUG27/2006 s-a stabilit că judecătorii, procurorii și personalul asimilat au dreptul la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor cu funcția deținută și vechimea în magistratură.
În ceea ce privește încadrarea procurorilor și, legiuitorul a menținut regula numirii acestora și nu a promovării, precum și a revenirii pe postul deținut anterior.
Ca urmare, având în vedere faptul că aceștia ocupă funcțiile respective pe o perioadă de timp limitată în care primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criteriul avut în vedere de legiuitor este cel al nivelului instanței sau al parchetelor.
Referirile privind gradul profesional al procurorilor și, modalitatea de numire a acestora în funcție și salarizarea lor, sunt irelevante.
3. Instanța de fond a omis să indice în dispozitivul hotărârii calea de atac și termenul pentru exercitarea acestuia.
Față de motivele arătate se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii formulate.
Recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării urmează a fi respins ca fiind lipsit de interes.
Într-adevăr, prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând diferențele salariale neacordate, începând cu luna aprilie 2006, printre aceștia numărându-se și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
Se constată însă că, prin sentința civilă atacată, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu toți pârâții, pentru ca ulterior, să fie obligați pârâții la plata drepturilor salariale începând cu data de 01 aprilie 2006, iar Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății.
În considerentele sentinței se arată însă că pârâții obligați la plată sunt Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice și se referă la calcularea, alocarea și plata în favoarea reclamanților a diferențelor salariale respective.
Nu se prevede nici în considerentele sentinței civile atacate și nici în dispozitivul acesteia vreo obligație în sarcina Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru plata drepturilor salariale față de reclamanți.
Cum acest recurent nu a fost obligat în niciun fel față de reclamant, recursul declarat împotriva sentinței instanței de fond este lipsit de interes și urmează a fi respins.
Recursurile declarate de pârâții Curtea de APEL PITEȘTI și Ministerul Justiției și Libertăților urmează a fi admise.
Astfel, Curtea de APEL PITEȘTI critică pentru un singur motiv sentința instanței de fond, în sensul că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv ce este invocat și de Ministerul Justiției și Libertăților în cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, situație în care urmează a fi analizate împreună.
Curtea constată că obiectul acțiunii de față îl formează obligarea pârâților la plata către reclamanți a diferențelor salariale dintre indemnizațiile acestora și cele ale procurorilor și începând cu luna aprilie 2006 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești.
Instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată, întrucât reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3 și art.6 din nr.OG137/2000, fiindu-le refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă, criterii declarate în mod expres de această ordonanță ca fiind discriminatorii.
În analiza tratamentului discriminatoriu trebuia însă stabilit mai întâi dacă reclamanții, care sunt judecători la Judecătoria Curtea d Argeș și procurorii care funcționează în cadrul și, se află în situații analoage sau comparabile.
Potrivit art.1 din Legea nr.508/2004, modificată și completată, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este o structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României.
Condițiile de numire a procurorilor în cadrul acestei structuri sunt reglementate de dispozițiile art.75 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și completată.
Aceștia pot fi revocați prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, iar la data încetării activității în cadrul revin la parchetul la care au dreptul să funcționeze potrivit legii.
Potrivit art.80 din lege, Direcția Națională Anticorupție își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României și funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Este organizată ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public și este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Art.87 prevede că se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului șef al, cu avizul
Având în vedere aceste prevederi, se reține că cele două categorii de personal nu se află în situații comparabile, întrucât funcționează la instanțe/parchete de grad diferit.
Iar indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și a magistraților asistenți se stabilește, în conformitate cu prevederile art.3 din nr.OUG27/2006, în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută.
Prin urmare, diferența de tratament în salarizarea celor două categorii de personal, stabilită prin anexa la nr.OUG27/2006, la care trimit dispozițiile art.3 alin.(1) și art.11 alin.(1) decurge din situarea acestora pe poziții diferite în ceea ce privește gradul instanței sau parchetului la care funcționează.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în jurisprudența sa că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Câtă vreme cele două categorii de personal nu se află în situații analoage, analiza celorlalte elemente ale tratamentului discriminatoriu nu mai este necesară. De astă dată funcționează principiul diferențierii salariilor după funcția îndeplinită.
Nici analiza condițiilor de încadrare sau promovare în funcție a procurorilor în cele două structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu se impune deoarece se invocă drept temei al acțiunii în despăgubire discriminarea în privința plății drepturilor salariale, și nu în privința accesului la o funcție.
Se reține astfel că în cauză nu poate fi vorba despre o încălcare a prevederilor art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât tratamentul diferit nu vizează persoane aflate în situații analoage, situație în care acțiunea reclamanților trebuia respinsă.
Avându-se în vedere cele arătate, și celelalte motive de recurs formulate de Ministerul Justiției și Libertăților sunt întemeiate și urmează a fi admise.
Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este de asemenea întemeiat.
Curtea constată că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită să fie obligat la alocarea sumelor necesare efectuării plății datorate cu acest titlu de către instituția la care sunt angajați reclamanții. Aceasta, întrucât, potrivit art.28 din Legea nr.500/2002 privind finanțelor publice, nr.HG208/2005 privind organizarea și funcționarea și Agenției Naționale de Administrare Fiscală și nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acest minister are atribuții în ce privește elaborarea proiectului bugetului de stat, iar nu alocarea sumelor respective, anterior adoptării Legii bugetului de stat.
Pe de altă parte, acesta nu poate avea calitatea de ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite și nu repartizează sume de la buget acestora, aceste sume fiind alocate conform destinațiilor bugetare în conformitate cu legea bugetului de stat.
Împrejurarea că ordonatorul principal de credite, nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamanților, neacordându-le sporul solicitat, nu poate conduce la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de muncă, Guvernul fiind cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorul principal de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Față de cele arătate, acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice trebuia să fie respinsă.
Recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice) reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de APEL PITEȘTI sunt astfel întemeiate și în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă urmează a fi admise, în sensul că se va modifica sentința civilă atacată și se va respinge acțiunea reclamanților împotriva acestor pârâți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A, CURTEA DE APEL PITEȘTI și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.210/F-CM din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-, pe care o modifică în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții, și față de acești pârâți.
Respinge, ca fiind lipsit de interes, recursul declarat de intimatul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 martie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Pentru judecător
,
aflat în se semnează
de președinte,
Grefier,
Red.
Tehnored.
3 ex./23.03.2009
Jud.fond: /-
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Paulina Ghimișliu, Laura
