Drepturi salariale (banesti). Decizia 5294/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr- (număr în format vechi 1669/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.5294/
Ședința publică de la 02 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 3: Comșa
GREFIER -
_____
Pe rol, judecarea cauzei privind cererile de recurs formulate de recurenții MINISTERUL JUSTIȚIEI - ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A PENITENCIARELOR, PENITENCIARUL SPITALB, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.5243 din data de 25.06.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12491/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimații, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect-drepturi bănești sporuri salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică pentru intimații, a răspuns apărător ales, avocat în baza împuternicirii avocațiale nr. 83423 din 16 octombrie 2008 emisă de Baroul București -Cabinet Individual, lipsă fiind recurenții MINISTERUL JUSTIȚIEI - ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A PENITENCIARELOR, PENITENCIARUL SPITALB, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și intimatul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Apărătorul ales pentru intimați, solicită instanței încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv fotocopie de pe adeverința nr.38787 din 21 mai 2009 din care rezultă că la data de 22 decembrie 2008 fost pusă în aplicare hotărârea civilă nr. 5243 din 25 iunie 2008 prin care au fost achitate drepturile bănești cuvenite.
Curtea, după deliberare, admite proba solicitată, sens în care apărătorul intimaților depune la dosar înscrisul susmenționat.
Întrebat în mod expres, avocatul ales pentru intimați, declară că nu are cereri sau excepții de invocat, motiv pentru care, Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Apărătorul intimaților, precizează că susține concluziile scrise detaliate pe larg care se află la fila 26 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând astfel respingerea celor trei recursuri formulate, ca fiind nefondate și obligarea recurenților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Curtea, în temeiul disp.art. 150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin recursurile înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 12.03.2009, a fost criticată sentința civilă nr.5243/25.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12491/3/LM/2008.
Recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor a susținut că hotărârea mai sus amintită este netemeinică și nelegală pentru că, pe de o parte nu există raporturi de muncă între ea și intimații-reclamanți, iar pe fond Ordinul Ministrului Justiției nr.945/C/2003 a stipulat expres că plata sporurilor prevăzute în Anexa nr.1.1. a susmenționatului ordin este condiționată de existența resurselor financiare.
Recurenta a mai susținut că sporul de 50% nu reprezintă un spor pentru misiune permanentă, neexistând fonduri la dispoziția sa pentru plata contravalorii sporului pentru condiții deosebite, că Ordinul Ministrului Justiției nr.945/C/2003 nu a fost atacat în contencios administrativ, iar obligarea sa la plata drepturilor salariale reactualizate contravine dispozițiilor art.1088 și art.1082 Cod civil.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 Cod pr.civilă fără indicarea în concret a vreunuia din subpunctele textului de lege.
Recurentul PENITENCIARUL SPITALB, în recursul său, a reiterat argumentele expuse în cererea recurentei Administrația Națională a Penitenciarelor referitoare la inexistența fondurilor în bugetul alocat cu privire la sporul pentru condiții deosebite, reclamanții-intimați neinvestind instanța și cu privire la verificarea alocațiilor bugetare, împrejurare care probează că aceștia au recunoscut inexistența fondurilor.
În drept, acest recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art.3021Cod pr.civilă, art.4 din Ordinul Ministrului Justiției nr.945/C/2003, HG nr.1849/2004, HG nr.281/1993.
În cel de-al treilea recurs, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a criticat sentința instanței de fond prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod pr.civilă,susținând că, deși are calitatea de ordonator principal de credite, acest fapt nu este în măsură să creeze în sarcina sa o obligație de garanție față de recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor, o asemenea cerere fiind inadmisibilă față de natura de litigiu de muncă a prezentei cauze.
Intimatul, în calitate de mandatar al intimaților, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursurile formulate, prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează această cale de atac, Curtea reține următoarele:
Motivele de recurs sunt enumerate explicit în textul art.304 Cod pr.civilă, împrejurare ce pare să fie străină cunoștințelor juridice ale celor doi recurenți Administrația Națională a Penitenciarelor și Spitalul Penitenciar
Astfel, indicarea generică a art.304 Cod pr.civilă de către recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor este insuficientă în condițiile în care dezvoltarea criticilor nu arată în ce constă nelegalitatea hotărârii instanței de fond raportat la toate subpunctele art.304 Cod pr.civilă.
În aplicarea rolului său activ, Curtea realizează această necesară delimitare a motivelor de recurs expuse de recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor, încadrând criticile formulate în dispozițiile art.304 pct-9 Cod pr.civilă, prin prisma căruia va fi analizat acest recurs.
Recurentul PENITENCIARUL SPITALB Jilava indică drept temei juridic al recursului său dispozițiile art.3021Cod pr.civilă, dispoziții care reglementează condițiile de formă ce trebuie respectate de propria sa cerere, fără nicio trimitere, nici măcar generică, la dispozițiile art.304 Cod pr.civilă, prevedere legală ce enumeră motivele pe care un recurent își poate întemeia pretențiile.
Și de această dată, pornind de la expunerea criticilor în motivarea cererii de recurs, Curtea complinește lipsa de diligență a recurentului PENITENCIARUL SPITALB Jilava, urmând a analiza și acest recurs prin raportare la dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Atât recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor, cât și recurentul PENITENCIARUL SPITALB Jilava au invocat lipsa fondurilor alocate pentru plata sporului solicitat de intimații-reclamanți, precum și dispozițiile Ordinului Ministrului Justiției nr.945/C/2003.
Potrivit prevederilor art.155 din Legea nr.53/2003 ( Codul muncii ) salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Prin urmare, sporul de 50% în privința căruia instanța de fond a admis pretențiile face parte din salariul datorat intimaților-reclamanți.
Așa cum în mod corect a observat instanța de fond, invocatul Ordin al Ministrului Justiției nr.945/C/2003 nu condiționează plata sporului de 50-100% din solda lunară sau salariul de bază de existența resurselor financiare, interpretarea celor două recurente raportată la conținutul art.4 din menționatul Ordin fiind eronată. De altfel, dacă o asemenea interpretare sau finalitate ar fi urmărită prin adoptarea Ordinului Ministrului Justiției nr.945/C/2003, nimic nu ar fi împiedicat emiterea unui ordin distinct care să prevadă în termeni clari și neechivoci sistarea plății sporului.
Nu exista, la momentul formulării acțiunii un asemenea Ordin, ci doar o adresă emisă de Direcția Generală a Penitenciarelor în data de 30.08.2004, adresă care nu poate completa, modifica sau interpreta Ordinul Ministrului, în caz contrar respectiva adresă fiind lovită de nulitate, chiar și în lipsa unei acțiuni în contencios administrativ care să constate această nulitate. Instanța de judecată nu poate ține cont de act administrativ cu forță juridică inferioară unui Ordin al Ministrului și care se situează, din punct de vedere al conținutului și efectelor sale juridice, dincolo de limitele legale ale competenței recunoscute emitentului.
Întrucât nu Ordinul Ministrului Justiției nr.945/C/2003 constituie cauza reală a sistării plății sporului de 50-100%, ci interpretarea eronată și abuzivă a acestui ordin de către Direcția Generală a Penitenciarelor (actualmente Administrația Națională a Penitenciarelor), nu exista niciun motiv pentru atacarea în contencios administrativ a acestui Ordin, așa cum neîntemeiat susține recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor.
În mod corect instanța de fond a reținut că neplata sporurilor salariale nu poate fi justificată de bugetul de austeritate față de împrejurarea că salariile trebuie plătite înaintea oricăror alte obligații ale angajatorului, această plată neputând fi supusă unei condiții potestative din partea angajatorului ori de câte ori acesta, întocmind defectuos bugetul, nu include în capitolele legii bugetare sumele necesare plății integrale a salariilor.
În privința criticii referitoare la măsura reactualizării, Curtea apreciază că referirile la dispozițiile art.1088 cod civil ignoră o realitate economică actuală, puțin sau deloc cunoscută la nivelul anului 1864, anul intrării în vigoare a Codului civil.
Astfel, fenomenul economic al devalorizării era cvasinecunoscut prin prisma consecințelor juridice la nivelul anului 1864, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut doar dobânda legală pentru neplata obligațiilor care au ca obiect o sumă oarecare.
Reactualizarea cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea unor sume în plus, ci aceeași valoare, calculată la momentul plății efective, chiar dacă, sub raport strict nominal, aceeași valoare poate însemna mai multe bancnote. În realitate, este vorba despre aceeași valoare, față de faptul că salariul se raportează mai ales la puterea de cumpărare a salariatului și mai puțin la valoarea nominală a sumelor primite cu acest titlu. Un argument în sprijinul acestei aprecieri se regăsește în politica bugetară a Guvernului României., Guvernul dispune indexarea salariilor, ceea ce înseamnă că se urmărește menținerea puterii de cumpărare a salariatului care, nominal, ca urmare a indexării, primește mai multe bancnote, dar valoarea lor economică este aceeași cu cea inițială, de la momentul stabilirii salarizării.
Prin urmare, indexarea nu reprezintă o valoare economică primită în plus de salariat, cum e cazul dobânzii, ci modalitatea în care se conservă puterea de cumpărare a banilor primiți cu mult timp după data scadentă.
Acordarea reactualizării își găsește justificarea legală în dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, fiind o modalitate de reparare a prejudiciului suferit de salariat, chiar dacă dintr-o perspectivă strict nominalistă. Daunele-interese la care fac referire dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003 fără a le defini, nu înseamnă posibilitatea limitării acestora la acordarea dobânzii legale, scopul inserării lor în actul normativ ce reglementează relațiile juridice de dreptul muncii fiind acela al unei acoperiri complete a prejudiciului suferit de salariat ca urmare a neplății integrale a salariului la termenul scadent.
În ceea ce privește afirmația potrivit căreia plata contravalorii reactualizate a sporului ar reprezenta o obligație imposibil de executat din cauza lipsei din bugetul alocat a unor sume cu această destinație, Curtea remarcă o atitudine și o mentalitate rigidă, formalistă, care nu are nicio legătură cu regulile și principiile unui stat de drept. Dacă s-ar admite la nivel de principiu această teorie, ar însemna că ori de câte ori Statul Român, prin instituțiile prin care își exercită autoritatea, ar cădea în pretenții față de terțe persoane, El să nu poată fi obligat să plătească pentru că nu are capitol distinct cu asemenea destinație în legea bugetului aprobat de Parlament. O astfel de interpretare este surprinzătoare din perspectiva unei logici elementare: nu putea exista la momentul întocmirii bugetului o asemenea prevedere pentru că Statul, prin instituțiile sale, nu știa că va deveni debitor. În ipoteza în care, din diverse motive, asemenea împrejurare ar fi fost cunoscută înainte de întocmirea și aprobarea bugetului, ar însemna că debitorul, indiferent care îi este denumirea, locul sau importanța în peisajul statului de drept ar fi de rea credință,iar o astfel de conduită nu poate în niciun caz să afecteze sau să condiționeze în vreun fel, direct sau indirect, creanțele salariaților.
Aceeași este situația recurenților PENITENCIARUL SPITALB Jilava și Administrația Națională a Penitenciarelor. În măsura în care procesele în care aceștia figurau ca pârâți nu fuseseră finalizate prin hotărâre a instanțelor de judecată, nu putea exista posibilitatea obiectivă de a avea în vedere sumele reprezentând reactualizarea.
Legea bugetului invocată ca pretext cei doi recurenți stabilește destinația sumelor alocate instituțiilor bugetare pentru cheltuieli ordinare cu caracter de continuitate, ceea ce nu înseamnă că respectivele instituții publice, căzând în pretenții, pot invoca lipsa alocării unor fonduri pentru neexecutarea unor obligații stabilite în sarcina lor.
Într-un stat de drept garanția accesului efectiv la un proces echitabil se regăsește și în obligația instituțiilor statului de a respecta și pune în aplicare dispozițiile unei hotărâri judecătorești. Nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru a distinge între situația debitorului instituție sau autoritate publică și situația debitorului persoană privată și pentru a trata diferit refuzul de executare.
Instanța de fond nu a stabilit pentru recurenți obligații imposibil de executat pentru că aceste obligații nu își regăsesc izvorul în legea bugetului, ci reprezintă consecința conduitei nelegale de neplată la timp și integrală a drepturilor salariale.
Din această perspectivă, nu interesează de unde recurenții vor procura fondurile necesare plății, ci faptul că au obligația legală de a onora aceste plăți pentru a se supune unor hotărâri judecătorești, întocmai ca orice alt debitor.
Nu reprezintă obligația legală a salariatului de a indica veniturile din care angajatorul urmează a face plata, după cum promovarea prezentei acțiuni nu echivalează, așa cum susține recurentul PENITENCIARUL SPITALB Jilava, cu recunoașterea implicită a inexistenței fondurilor.
Cererea formulată de intimații-reclamanți, admisă doar în parte de instanța de fond, demonstrează doar neplata integrală a drepturilor salariale.
Codul muncii stabilește ca obligație în sarcina angajatorului plata salariului în conformitate cu dispozițiile art.40 al.2 lit.c din Legea nr.53/2003, necerând salariatului să facă dovada existenței fondurilor necesare.
În ceea ce privește pretinsa lipsă a calității procesuale pasive invocată de recurenta Administrația Națională a Penitenciarelor, Curtea reține că aceasta este instituția publică ce coordonează activitatea tuturor penitenciarelor din subordine, atât din perspectiva organizării, cât și a alocării și cheltuirii fondurilor stabilite prin legea bugetului.
Intimații-reclamanți sunt angajații Administrației Naționale a Penitenciarelor, chiar dacă nu lucrează în structura administrației centrale, ci în cadrul unui penitenciar, ceea ce îndreptățește obligarea respective recurente la plata drepturilor salariale restante și, implicit, la recunoașterea calității sale procesual pasive.
Recursul Ministerului Justiției și Libertăților pretinde, pe de o parte, inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, iar pe de altă parte, netemeinicia pe fond a soluției prin care a căzut în pretenții pe cererea de chemare în garanție.
În privința inadmisibilității cererii de chemare în garanție, Curtea consideră că nu există nicio dispoziție legală expresă care să interzică utilizarea acestei proceduri în cadrul litigiilor de muncă, opinia doctrinară expusă în cererea de recurs în sprijinul criticilor înfățișate nefiind împărtășită de
Dacă, vreun moment, legiuitorul ar fi urmărit limitarea cadrului procesual în privința formulării cererilor de chemare în garanție, ar fi prevăzut expres acest lucru, cum a procedat spre exemplu, în materia reglementării instituției juridice a divorțului, în cadrul căreia a interzis în mod expres exercitarea căii de atac extraordinare a revizuirii.
Pe fondul recursului, Curtea apreciază că recursul Ministerului Justiției și Libertăților este neîntemeiat, pentru că, față de obiectul cererii principale calitatea sa de ordonator principal de credite, îi conferă obligația repartizării sumelor reprezentând creanțe salariale în bugetele alocate instituțiilor publice aflate în subordinea sa, din această perspectivă dispozițiile art.2 și 3 din HG nr.83/2005 citate cu acuratețe de instanța de fond, fundamentând în drept soluția dată cererii de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției.
prin care ordonatorul principal de credite va obține banii necesari nu interesează prezenta cauză pentru că țin de coordonarea politicilor financiare ale Guvernului, ce reprezintă puterea executivă, putere distinctă de puterea judecătorească.
Modalitățile prin care vor fi asigurate aceste sume sunt rezultatul unor decizii ale puterii executive căreia îi rămâne deplina libertate de a alege mijlocul cel mai potrivit, fără ca prin această libertate de opțiune să se înțeleagă posibilitatea amânării executării hotărârilor judecătorești sau nerespectarea acestora.
Având în vedere ansamblul argumentelor mai sus expuse, apreciind că instanța de fond a făcut o analiză legală a pretențiilor, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă, Curtea va respinge cele trei recursuri, invocarea dispozițiilor art.304 pct.9 Cod pr.civilă fiind, față de datele concrete ale speței și de soluțiile date cererilor formulate, nefondată.
În baza art.274 Cod pr.civilă, vor fi obligați recurenții la plata sumei de 1500 lei către intimați, reprezentând cheltuieli de judecată, aflată la fila 32 din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții MINISTERUL JUSTIȚIEI - ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ A PENITENCIARELOR, PENITENCIARUL SPITALB, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.5243 din data de 25.06.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12491/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimații, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obligă recurenții la plata către intimați a sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./12.10.2009
Jud.fond:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Farmathy Amelia, Comșa
