Drepturi salariale (banesti). Decizia 5301/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
(4266/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 5301/
Ședința publică de la 02 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 3: Comșa
GREFIER -
Pe rol soluționarea cauzei civile, privind recursul formulat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr.1569 din data de 27 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, având ca obiect - drepturi bănești -.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurentul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimații, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, constată că în cauză sunt îndeplinite dispozițiile art.242 alin.2 Cod procedură civilă, motiv pentru care, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1569 din data de 27 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a fost espinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantele și, împotriva pârâtului StatuI Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele și, împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, și au fost obligați pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, la despăgubiri reprezentând sporul de vechime în muncă pe perioada 8.05.2006-12.03.2007, cu aplicarea indicelui de inflație și a dobânzii legale până la data efectuării plății.
Prin aceeași sentință au fost obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantelor, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție și a fost respinsă, ca nedovedită, cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.37 a statuat ca procurorii și ceilalți magistrați beneficiau de sporuri pentru vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
S-a avut în vedere că, potrivit art.329 alin.3 pr.civ.prevederile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt obligatorii.
S-a constatat că, față de acest aspect și avându-se în vedere că prin neacordarea sporului de vechime în muncă s-a încălcat principiul nediscriminării prevăzut de art.5 din Codul muncii urmează ca, în baza art.21 din OG nr.137/2000 modificată să se dispună admiterea cererii și obligarea pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, la despăgubiri reprezentând sporul de vechime în muncă, pe perioada 8.05.2006-12.03.2007.
S-a considerat că, în scopul despăgubirii cu prejudiciul cert și efectiv, în raport de prevederile art.161 alin.4 din Codul muncii și 1088 Codul munciis -a dispus că sumele să fie actualizate cu indicele de inflație și s-a aplicat dobânda legal a până la data efectuării plății.
De asemenea, potrivit art.9 și 10 din Legea nr.130/1999 s-a dispus obligarea acelorași parați să efectueze mențiunile corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantelor. Acțiunea reclamantelor a fost respinsă, ca neîntemeiată, împotriva pârâtului StatuI R, prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece acest pârât nu are calitatea de angajator în sensul prevederilor art.282 din Codul muncii.
Cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost respinsă, ca neîntemeiată, cu motivarea că în speță nu sunt îndeplinite prevederile art.60-63.pr.civ. deoarece între reclamante și acest pârât nu există un raport de muncă, iar ordonatorul principal de credite este Procurorul General și nu reprezentantul pârâtului.
S-a apreciat că, rectificarea bugetară se efectuează la inițiativa ordonatorului principal de credite al instituției ce are calitatea de angajator al reclamantelor. iar cu actele depuse la dosar reclamantele nu au făcut dovada cheltuielilor de judecată și, drept consecință, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost respinsă, ca nedovadită.
Împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041pr.civ. recurentul a arătat că, instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate cu aplicarea dobânzii legale și actualizate rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără baza legală pentru respectiva cheltuială, iar fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea nr.486/2006, ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță.
S-a mai arătat și faptul că instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în situația în care a admis acțiunea reclamanților, obligația de garanție existând în speță în temeiul art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Prin note scrise formulate de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, s-a solicita admiterea recursului formulat de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Criticile formulate de către recurent împotriva sentinței atacate se impune a fi reținute deoarece, în speță, ceea ce face obiectul reparației este prejudiciul real suferit de reclamanți, ca urmare a neacordării unor drepturi de natură bănească cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin neacordarea sporului de vechime în muncă, la termenele stabilite.
Or, devalorizarea monetară, survenită între data când sporul de vechime din indemnizația de încadrare brută lunară ar fi trebuit acordat și data plății efective, constituie parte a prejudiciului suferit de reclamanți și este datorat de pârâți, în temeiul art.161 alin.4 din Codul muncii și art.1084 din Codul civil.
Reclamanții nu sunt însă îndreptățiți și la acordarea dobânzii legale, începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, pentru că aceasta ar echivala cu o dublă reparare a prejudiciului suferit prin plata cu întârziere a sumelor cuvenite.
Repararea acestui prejudiciu se va realiza prin actualizarea sumelor, atâta vreme cât obligația plății drepturilor salariale nu este, o obligație purtătoare de dobânzi, iar măsura actualizării sumelor acoperă integral prejudiciul pretins de reclamanți, întrucât coeficientul de inflație se calculează începând de la data nașterii dreptului la încasarea sumei.
De asemenea, în speță, își au incidența și dispozițiile art.60-63 din pr.civ. deoarece potrivit art.60 pr.civ. partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții, în acest sens impunându-se a fi reținute și dispozițiile art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004, precum și aptul că pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor îi incumbă, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, obligația întocmirii proiectelor legilor bugetare anuale pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, iar în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, recurentul s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată, în sensul înlăturării dispoziției privind acordarea daunelor interese către reclamanți sub forma dobânzii legale a admiterii cererii de chemare în garanție și a obligării chematului în garanție să aloce pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fondurile necesare plății drepturilor solicitate.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr.1569 din data de 27 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Modifica, în parte, sentința recurată, în sensul că:
Înlătură dispoziția privind acordarea daunelor interese către reclamanți sub forma dobânzii legale.
Admite cererea de chemare în garanție.
Obligă chematului în garanție să aloce pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fondurile necesare plății drepturilor solicitate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
07.10.2009
Jud. fond.:;
Cu opinia separată a doamnei judecător - -, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Contrar opiniei majoritare exprimată de colegii magistrați care au compus completul de recurs la data soluționării prezentei pricini, apreciez că recursul formulat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este neîntemeiat în considerarea următoarelor argumente:
reactualizării sumelor datorate potrivit indicelui de inflație cu acordarea dobânzii legale nu conduce la o dublă acoperire a prejudiciului cauzat prin neplata la timp a drepturilor salariale datorate de recurentă.
Fiecare din cele două modalități de acoperire a prejudiciului are o finalitate distinctă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.1 din OG nr.9/2000, dobânda reprezintă o sancțiune pentru întârzierea la plată a unor obligații, iar nu o sancțiune împotriva fenomenului de devalorizare a puterii de cumpărare în care este plătit salariul.
Nicio dispoziție legală nu limitează expres modalitatea în care este acoperit prejudiciul suferit de salariatul care nu și-a încasat integral salariul lunar sau, după caz, chenzinal.
Reactualizarea cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea unor sume în plus, ci aceeași valoare, calculată la momentul plății efective, chiar dacă, sub raport strict nominal, aceeași valoare poate însemna mai multe bancnote. În realitate, este vorba despre aceeași valoare, față de faptul că salariul se raportează mai ales la puterea de cumpărare a salariatului și mai puțin la valoarea nominală a sumelor primite cu acest titlu. Un argument în sprijinul acestei aprecieri se regăsește în politica bugetară a Guvernului României.
Astfel, pentru salariații bugetari, periodic, Guvernul dispune indexarea salariilor, ceea ce înseamnă că se urmărește menținerea puterii de cumpărare a salariatului care, nominal, ca urmare a indexării, primește mai multe bancnote, dar valoarea lor economică este aceeași cu cea inițială de la momentul stabilirii salarizării.
Prin urmare, indexarea nu reprezintă o valoare economică primită în plus de salariat, cum este cazul dobânzii, ci păstrarea aceleeași valori economice a banilor primiți cu mult timp după data scadentă.
Salariatul care nu își primește la data scadentă salariul integral este prejudiciat sub mai multe forme: mai întâi de toate se vede lipsit de plata muncii sale și suportă diminuarea nelegală a salariului. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care ulterior își recuperează partea neplătită din salariu, fenomenul economic inflaționist îi reduce, în termeni economici reali, valoarea salariului în posesia căreia reintră. Din acest motiv, reactualizarea reprezintă o modalitate de acoperire a prejudiciului suferit, dar nu este, contrar opiniei majoritare exprimată, singura.
Deși se afirmă că salariul, ca sumă de bani, nu este purtătoare de dobândă, nu se precizează, cu egală acribie temeiul legal al acestei interdicții. dispozițiilor art.269 din Legea nr.53/2003 stabilește generic răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material și moral creat salariatului.
Raporturile de dreptul muncii se circumscriu raporturilor de drept civil.
Pe cale de consecință, dincolo de particularitățile raporturilor juridice specifice dreptului muncii, în măsura în care nu se abrogă în mod expres, sunt și rămân aplicabile regulile de drept comun ale dreptului civil.
De altfel, chiar în dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, legiuitorul a stabilit că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Definiția daunelor interese nu este precizată în dispozițiile Legii nr.53/2003, ceea ce îndreptățește coroborarea acestui text legal cu textele legale civile care lămuresc sau conturează sfera noțiunii de daune-interese.
Așa cum subliniam, raporturile de dreptul muncii sunt raporturi de drept civil.
Potrivit dispozițiilor art.1088 Cod civil, la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, salariul reprezentând suma de bani pe care angajatorul este obligat să o plătească salariatului cu titlu de contraprestație specifică și necesară pentru prestarea muncii, daunele-interese, la care se referă generic dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Prin urmare, reținând că salariul reprezintă o obligație de plată a unei sume de bani, că există posibilitatea legală de acordare a unor daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neplata drepturilor salariale, conform dispozițiilor art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, că art.1088 cod civil reglementează explicit în ce constau daunele-interese pentru neexecutare (neplata salariului integral echivalând din punct de vedere al efectelor juridice cu o neexecutare, chiar dacă parțială, a obligațiilor), nu există niciun impediment legal pentru acordarea dobânzii legale civile în cuantumul reglementat de dispozițiile OG nr.9/2000.
O observație suplimentară se impune față de conținutul dispozițiilor art.1088 Cod civil. Dobânda nu se confundă cu reactualizarea. În cele ce preced, a fost explicată rațiunea reactualizării, fenomenul monetar al devalorizării nefiind avut în vedere de redactorului Codului civil la nivelul anului 1864, chiar dacă fenomenul inflaționist, teoretic, se putea manifesta și în acea perioadă. De aceea, referirea din art.1088 Cod civil care limitează acordarea daunelor-interese sub forma dobânzii legale, trebuie interpretată în funcție de dezvoltarea socio-economică de la nivelul XIX, secol în care fenomenul devalorizării era, din punct de vedere juridic, puțin cunoscut sau chiar ignorat.
Situația este cu totul diferită la momentul soluționării prezentului recurs, când Statul recunoaște existența devalorizării și ia măsuri pentru contracararea acestui fenomen prin indexarea periodică a salariilor. Această operațiune demonstrează că indexarea reprezintă un drept distinct de daunele interese prevăzut de art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003 și de dispozițiile art.1088 Cod civil, câtă vreme este aplicat în privința drepturilor salariale pe care Statul prin instituțiile sale le plătește salariaților. Cu atât mai mult, în cazul în care există întârzieri nejustificate sau un refuz nelegal de plată a unor drepturi salariale, operațiunea indexării trebuie aplicată pentru a păstra același nivel economic al salariatului reflectat în puterea de cumpărare a monedei în care acesta este plătit.
Dacă s-ar refuza recunoașterea dreptului de reactualizare a drepturilor salariale restante, s-ar consimți implicit la micșorarea părții din salariu rămasă neachitată, preferându-se o abordare nominalistă a conceptului de salariu, cu ignorarea inacceptabilă a semnificației celei mai importante a acestuia și anume faptul că salariul este reflectarea puterii de cumpărare a salariatului.
Salariul nu reprezintă doar o sumă de bani primită periodic, ci este, înainte de orice, o valoare economică ce trebuie să rămână neschimbată câtă vreme nu au fost inițiate și finalizate negocieri cu privire la eventuale diminuări salariale.
În privința cumulului cu dobânda legală, reținând că nicio dispoziție legală nu interzice acest cumul, că, din motivele mai sus expuse acest cumul nu poate reprezenta o dublă acoperire a aceluiași prejudiciu, consider că acordarea dobânzii, pe deplin legitimată juridic de dispozițiile coroborate ale art.161 alin.1, art.269 din Legea nr.53/2003, art.1088 Cod civil și art.2 din OG nr.9/2000, urmărește acoperirea prejudiciului suferit de salariat, respectiv imposibilitatea acestuia de a economisi sau folosi banii datorați pentru achiziționarea unor bunuri și produse.
În ceea ce privește critica recurentului referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție, consider că litigiul purtând asupra neîndeplinirii unor raporturi de muncă, astfel de relații juridice nu se regăsesc între pârâtul-recurent și chematul în garanție. Dacă se acceptă pretenția pârâtului-recurent de obligare a Ministerului Finanțelor Publice în privința alocării fondurilor necesare pentru acordarea drepturilor salariale restante, o asemenea interpretare este de natură să depășească limitele impuse de dispozițiile art.304 pct.4 Cod pr.civilă, interferându-se, fără drept, în activitatea specifică a celorlalte două puteri ale statului de drept. Legea bugetului este de competența Parlamentului, singurul abilitat să aprobe rectificări ale acestui act normativ, Guvernului revenindu-i competența de a întocmi proiectul legii bugetului sau a legilor de rectificare și de a le supune votului Parlamentului. Fondurile necesare acoperirii plăților dispuse de instanță vor fi asigurate de Statul Român, întrucât greșeala de a nu fi plătit la timp drepturile salariale a fost stabilită în sarcina unor instituții publice ce reprezintă concretizări ale puterii exercitate de entitatea statală.
Împrejurarea faptică, potrivit căreia prin intermediul chematului în garanție urmează să fie deblocate sumele necesare plăților, împrejurare legată de modalitatea de desfășurare a exercițiului bugetar anual, nu poate atribui prin ea însăși calitate procesuală pasivă într-un litigiu izvorât din neplata la timp a drepturilor salariale.
Teoria conform căreia o asemenea rezolvare a unei cereri de chemare în garanție ar facilita plata efectivă a drepturilor câștigate nu își găsește suportul juridic în reglementările ce normează relațiile de muncă.
Cu sau fără această mențiune, hotărârea judecătorească prin care un drept salarial a fost recunoscut ca fiind prevăzut de lege și neplătit la termen scadent, are, conform dispozițiilor art.278 pct.1 Cod pr.civilă, forță executorie, neexistând niciun impediment legal pentru declanșarea executării silite asupra bunurilor sau conturilor instituțiilor publice angajatoare.
În eventualitatea legiferării unui asemenea impediment, mențiunea obligării chematului în garanție ar rămâne oricum fără nicio finalitate practică.
Având în vedere ansamblul argumentelor mai sus expuse, consider recursul nefondat, sens în care acesta urma să fie respins în conformitate cu dispozițiile art.312 Cod pr.civilă.
Judecător - -
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Farmathy Amelia, Comșa
