Drepturi salariale (banesti). Decizia 5440/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.3624/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.5440/
Ședința publică de la 07 octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârâtMinisterul Justiției și Libertățilorîmpotriva sentinței civile nr.289/F din data de 07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (786/2009), în contradictoriu cu intimații-pârâți Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Ialomița, intimații-reclamanți, a, G, -, -, și -,având ca obiect:" drepturi bănești - spor 15%".
Dezbaterile susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 30.09.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 7.10.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.289/F/07.04.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a admis cererea formulată de reclamanții G, -a, -, -, -, împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Ialomița și Curtea de APEL BUCUREȘTI și a obligat pârâții să calculeze și să plătească reclamanților drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna decembrie 2005 până la data pronunțării hotărârii și în continuare, până la apariția unor noi reglementări legale cu privire la acest spor, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; a obligat pârâții Tribunalul Ialomița și Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că eclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, a reținut prima instanță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic. art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.
Tribunalul a apreciat că reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), și astfel, se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare pentru care, corelativ îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, a apreciat tribunalul, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională deși criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte astfel că, nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii reclamanților.
Pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții au fost în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Deci, reclamanții au fost discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Tribunalul a reținut dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a apreciat de către tribunal că nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
De asemenea tribunalul a invocat Decizia nr. 46/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, și s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Cât privește întinderea pretențiilor reclamanților s-a constatat că prejudiciul invocat de aceștia se compune dintr-un prejudiciu actual (contravaloarea drepturilor solicitate pentru perioada decembrie 2005 și până la data pronunțării prezentei sentințe) și un prejudiciu viitor (acordarea acestor drepturi și în continuare).
În cadrul răspunderii civile sunt supuse reparării nu numai prejudiciile actuale care întotdeauna sunt certe întrucât ele s-au produs, ci și prejudiciile viitoare dacă există siguranța că ele se vor produce și dacă există elementele necesare pentru a le determina întinderea.
În acest sens este de observat că cererea reclamanților și pentru acoperirea prejudiciilor viitoare este întemeiată întrucât aceste prejudicii îndeplinesc condițiile arătate mai sus.
Atât timp cât recunoașterea dreptului reclamat în prezenta cauză s-a făcut numai la nivelul printr-o decizie dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie obligatorie, potrivit art.329 Cod procedură civilă, numai pentru instanțele de judecată și cât nu au loc modificări legislative care să clarifice reglementarea acestor drepturi este evident că reclamanții vor fi prejudiciați și pentru viitor prin neacordarea acestor drepturi.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, cu următoarea motivare:
Un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimații-reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază, putând beneficia de alte drepturi doar dacă sunt prevăzute expres în favoarea lor, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea magistraților.
Prin urmare, a susținut recurentul, instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, câtă prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege.
Dovada o reprezintă și Decizia nr. 819/3.07.2008 a Curții Constituționale care, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art.2 alin (1)-(3), art. 6 și art. 27 alin.(1) din OUG nr. 137/2000 a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art. 27 alin.1 din OUG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."
De asemenea, prin Decizia 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
II. Un alt motiv de recurs invocat în cauză este cel prevăzut art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal. Astfel recurenta a arătat că în speță nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor sau judecătorilor.
În mod greșit s-a reținut starea de discriminare a reclamanților întrucât reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000. În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr. 137/2000.
În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, a arătat recurentul, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege. Or, dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar și judecători nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare și nu face obiectul articolului 14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertaților Fundamentale, iar Consiliul Național pentru Combaterea discriminării in hotărârea 232/29.08 2007 statuat că "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta soluție să se încalce principiul egalității".
Recurentul a apreciat că teza ridicată la de principiu al dreptului muncii de către instanța de fond, potrivit căreia fiecărei îndatoriri privită analitic în mod separat, îi corespunde un spor, nu are niciun temei legal sau doctrinar. Acceptând existența unui asemenea principiu s-ar ajunge la concluzia că tuturor îndatoririlor prevăzute de Legea 567/2004 pentru personalul auxiliar le corespunde câte un spor salarial, o primă sau un premiu.
În mod similar, pentru judecători se ajunge la concluzia că tuturor îndatoririlor prevăzute de Legea 303/2004 pentru magistrați le corespunde câte un spor salarial, o primă sau un premiu. Astfel prevederile art. 90-93 din Legea 303/2004 dau naștere potrivit raționamentului juridic al instanței de fond unor sporuri pentru rezolvarea lucrărilor în termenele stabilite, pentru soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, pentru respectarea ținutei vestimentare în realitate toate aceste îndatoriri trebuie privite în ansamblu ca obligație de a presta munca specifică profesiei de magistrat, îndatoriri cărora le corespunde obligația corelativă a angajatorului de plată a salariului.
În speță, a susținut recurentul, nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriei profesionale a magistraților sau categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate.
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege.
Magistrații și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific, cu drepturi si îndatoriri specifice si cu drepturi salariale stabilite prin lege speciala iar actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare in judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (funcționari publici, personal militar etc.) și nu exista nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
III. Un alt motiv de recurs invocat în cauză este cel prevăzut la punctul 5 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură.
Recurentul a arătat că cererea de chemare în judecată nu i-a fost comunicată în conformitate cu dispozițiile art. 114/1 Cod de procedură civilă, fiind pus în imposibilitatea formulării apărării, mai cu seamă cu cât cauza a fost judecată la primul termen.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
În mod corect instanța de fond a obligat pârâții să calculeze și să plătească reclamanților, judecători și personal auxiliar de specialitate, drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%,reținând că, în această calitate, reclamanții au obligația de a respecta secretul de serviciu, drepturile și obligațiile lor fiind reglementate de Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor pentru magistrați, respectiv /2004 pentru personalul auxiliar de specialitate.
Aceeași obligație de nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate a fost instituită în sarcina magistraților și prin art.15 alin.1 din Codul d eontologic al magistraților, aprobat prin Hotărârea nr. 328/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară, potrivit art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și 84 lit. e din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar.
Magistrații, ca și personalul auxiliar de specialitate nu primesc spor de confidențialitate, spre deosebire de personalul din instituțiile și autoritățile publice care pentru gestionarea informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu beneficiază de spor de confidențialitate.
De altfel, prin decizia nr.46/ din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, prin care s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Potrivit dispozițiilor art. 329 Codul d e procedura civilă această dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, motiv pentru care Curtea urmează a ține seama de dispozițiile amintite la soluționarea prezentei cauze.
Față de aceste împrejurări, nu se poate reține motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 cod proc. civilă, în sensul că instanța de fond ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești obligând Ministerul Justiției și pe ceilalți pârâți la plata sporului de confidențialitate, întrucât aprecierea asupra existenței acestei obligații a pârâților nu reprezintă o adăugare la textul de lege sau o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, pentru a fi incidente dispozițiile Deciziei nr. 819/3.07.2008 a Curții Constituționale, ci o interpretare a dispozițiilor legale în conformitate cu hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii pronunțat în această materie.
Pentru aceste considerente nu se poate aprecia nici asupra unei aplicări greșite a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, în privința reclamanților care au calitatea de judecători și personal auxiliar de specialitate, întrucât instanța de fond s-a conformat dispozițiilor Deciziei 46/2008 a care vizează în mod expres aceste categorii profesionale, în calitate de titulari ai sporului pretins.
În ceea ce privește însă pe reclamanții, și, criticile recurentului privind greșita interpretare și aplicare a legii, sunt întemeiate. Astfel, reclamanții menționați, în calitate de șoferi, respectiv aprod nu au calitatea de personal auxiliar de specialitate, ci conex. Prin urmare aceștia nu aparțin unei categorii profesionale menționată ca beneficiar al sporului de confidențialitate prin Decizia nr.46/ din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile în care aceasta se referă exclusiv la magistrați și personalul auxiliar de specialitate iar în cauză nu s-a făcut dovada că reclamanții au atribuții în gestionarea de informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu. În consecință Curtea constată că reclamanții nu pot invoca un temei legal în susținerea cererii privind acordarea sporului de confidențialitate.
Față de aceste împrejurări,Curtea va admite recursul în baza art. 304 pct. 9 cod Proc. civilă, va modifica în parte sentința recurată în temeiul art. 312 alin. 1 cod peoc. Civilă, în sensul că va respinge acțiunea reclamanților, și ca neîntemeiată.
Totodată, având în vedere faptul că, din adeverința emisă de Tribunalul Ialomița nr. 1390/10.08.2009 referitoare la perioadele de încadrare ale reclamanților, rezultă că, G și au încetat calitatea de angajat anterior soluționării prezentului recurs, Curtea va dispune ca plata sporului pretins să fie efectuată raportat la perioada de angajare a fiecărui reclamant, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct 5 cod proc. civilă, referitor la necomunicarea către recurentul pârât a cererii de chemare în judecată, având drept consecință imposibilitatea acestuia de formulare a apărării, Curtea constată că susținerile recurentului sunt nefondate. Astfel, din copia dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, aflată la fila 44 din dosarul de fond -, rezultă că pârâtul a fost citat cu copia acțiunii și a depus la dosar întâmpinare, fiind asigurat în acest mod dreptul părții de a formula apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.289/F din data de 07.04.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (786/2009), în contradictoriu cu intimații-pârâți Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Ialomița, intimații-reclamanți, a, G, -, -, și -.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:
Respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, și.
Obligă pârâții la plata către ceilalți reclamanți a sporului de confidențialitate raportat la perioada de angajare a fiecăruia.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./09.11.2009
Jud.fond:; Al.
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
