Drepturi salariale (banesti). Decizia 5799/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.1975/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.5799/
Ședința publică de la 21 octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele, șiîmpotriva sentinței civile nr.385 F din data de 25.03.2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (517/2008), în contradictoriu cu intimațiiMinisterul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, Tribunalul Ialomița și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,în calitate de expert parte în domeniul discriminării, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 15%."
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurentele, șiși intimații Civilă în dosarul nr- (517/2008), în contradictoriu cu intimațiiMinisterul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, Tribunalul Ialomița și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,în calitate de expert parte în domeniul discriminării.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 20.10.2009, note scrise din partea intimatului Ministerul Justiției și Libertăților.
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurentele prin cererea de recurs dedusă judecății au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 cod proc. civilă și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.385/F/25.03.2008, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantele, și împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Ialomița, și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor că, potrivit Legii nr.500/2002, între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției s-a născut un raport juridic bugetar în care unul dintre subiecte este Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, iar celălalt este o instituție publică, respectiv Ministerul Justiției care este finanțată integral de la bugetul statului.
În această situație, în mod legal, Ministerul Economiei și Finanțelor poate sta în prezentul proces în calitate de pârât întrucât acesta răspunde de elaborarea proiectului bugetar de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare proiectelor de rectificare a bugetului de stat pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare achitării sporului solicitat de reclamante implică asigurarea și alocarea fondurilor aferente acestui spor către Ministerul Justiției.
În raport de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în virtutea calității de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că reclamantele au calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Slobozia.
Potrivit art.154 din Codul Muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În condițiile art.157 alin.2 din Codul Muncii, sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral de stat sau în majoritate de la bugetul de stat se stabilește prin lege.
Salarizarea judecătorilor este reglementată potrivit nr.OUG27/2006, așa cum a fost aprobată prin Legea nr.45/2007, acte normative care nu prevăd a se cuprinde în salariul acestor categorii de personal și sporul de confidențialitate de până la 15%.
Ori, a apreciat prima instanță, a acorda pe cale judecătorească unele drepturi care nu sunt cuprinse în lege înseamnă pentru instanță a-și aroga puteri de legiferare, ceea ce este inadmisibil și încalcă principiul separării puterilor în stat consfințit de art.1 alin.4 din Constituție.
Nu a putut fi reținută nici susținerea reclamanților că acestea s-ar afla într-o stare de discriminare în raport de faptul că în alte sectoare de activitate, pentru alte categorii de personal, s-a legiferat dreptul la un spor de confidențialitate.
Tribunalul a apreciat că, pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, potrivit art.1 din nr.OG 137/2000, aceasta trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință pentru persoane aflate în situații analoage; existența unui criteriu de discriminare dintre cele reglementate de art.2 din nr.OG 137/2000 republicată; tratamentul diferențiat să nu fie justificat de un scop legitim iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
În acest sens este și jurisprudența în interpretarea și aplicarea art.14 din Convenție referitor la interzicerea discriminării cât și jurisprudența instanței noastre constituționale.
De asemenea, prin jurisprudența sa a apreciat că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere, pentru a determina dacă și în ce măsură, diferențele între situații analoage sau compatibile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicabile (22 octombrie 1996 și alții contra -, paragraf 75).
Mai mult decât atât aceeași jurisprudență (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) cât și jurisprudența Curții Constituționale în aplicarea principiului egalității în fața legii, reglementat de art.16 din Constituție (decizia nr.168/10 decembrie 1998) a statuat că principiul egalității și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat instituit în baza unor situații obiective diferite nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări.
În sfârșit, s-a statuat, de asemenea, în jurisprudența că prevederile art.14 din Convenție nu au o existență independentă întrucât au efect doar în relațiile cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalelor sale.
În același sens este și Curtea Constituțională care în decizia nr.108/2006 care a arătat că sporurile premiale și alte stimulente acordate diferitelor categorii de salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale consacrate de Constituție.
În raport de aceste considerente, Tribunalul a apreciat că reclamantele nu pot invoca cu temei să se află în situații analoage cu personalul din structura altor instituții, pentru care prin acte normative se acordă sporul de confidențialitate.
Din analiza actelor normative ce reglementează activitatea categoriilor de personal indicate de reclamante în cererea lor introductivă, rezultă că sporul de confidențialitate este acordat prin dispoziții speciale, avându-se în vedere atribuțiile speciale pe care aceste categorii de persoane le exercită, respectiv protecția informațiilor clasificate așa cum sunt reglementate de Legea nr.182/2002.
Categoriile de personal care au acces la aceste informații sunt strict reglementate de lege, fiind verificate în prealabil cu privire la onestitatea și profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informații și inclusiv într-un sistem de pregătire și perfecționare la intervale regulate potrivit standardelor naționale de protecție (art. 8 din Legea nr. 182/2002).
Rezultă, de asemenea, că doar personalul care operează cu informații clasificate și pentru care s-a emis certificatul de securitate potrivit art.13 din Legea nr.182/2002, cadrele militare în activitate, funcționari publici cu statut special, militari angajați pe bază de contract și personal civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și funcționarii publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ, beneficiază de sporul de confidențialitate.
Astfel prima instanță a constatat că raportat la aceste categorii profesionale reclamantele nu au acces și nu operează cu informații clasificate, de natura celor prevăzute de Legea nr.182/2002, ori atribuții similare personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice.
Din acest punct de vedere, statutul corespunzător judecătorilor și al categoriilor profesionale invocate diferă sub aspectul atribuțiilor, al competențelor al condițiilor de acces, de numire, de eliberare din funcție, al incompatibilităților, etc.
Tribunalul a mai constatat că reclamantele nu au dovedit în cauză că sunt posesoarele certificatului de securitate eliberat în condițiile art.13 din Legea nr.182/2002 - condiție prealabilă pentru a avea acces în mod legal la informații clasificate.
Obligațiile de confidențialitate ce revin judecătorilor în condițiile art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea nr.328/2005, nu se referă la protecția informațiilor clasificate, informații la care, de altfel, nici nu au acces decât în condițiile Legii nr.182/2002, ci la confidențialitatea celorlalte informații, a dezbaterilor ședințelor, a deliberării, etc. și care țin de esența atribuțiilor de serviciu și pentru care acestea sunt remunerate corespunzător potrivit actelor normative în materie.
Dreptul la sporul de confidențialitate, a apreciat instanța de fond, nu este un drept fundamental dintre cele garantate de Convenție sau Constituție, ci drepturi salariale suplimentare pe care autoritatea le acordă în baza marjei de apreciere de care beneficiază în stabilirea situațiilor care justifică diferențieri de tratament juridic.
Așa fiind, în raport de situația de fapt așa cum aceasta rezultă din actele și lucrările dosarului și făcând aplicarea dispozițiilor legale invocate mai sus și jurisprudenței și ale instanței constituționale, tribunalul a constatat că asupra reclamantelor din prezenta cauză nu s-a exercitat o faptă de discriminare dintre cele reglementate de art.1 și următoarele din nr.OG137/2000.
Prin urmare, față de aceste considerente tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamante.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamantele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente:
1. Greșit instanța a considerat că nu sunt îndreptățite a primi acest spor, motivat de faptul că OUG 27 / 2006, nu prevede și sporul de confidențialitate de până la 15 %. Ori, au susținut recurentele, în cauză, legiuitorul instituind obligația de confidențialitate a instituit implicit și o obligație de plată ( o contraprestație salariala)
Recurentele au arătat că prevederile codului muncii sunt aplicabile potrivit dreptului comun tuturor categoriilor de salariați. neputând fi excluse de prevederile unei legi speciale de salarizare, ci completate de prevederile unei astfel de legi.
Recurentele au invocat și prevederile Directivei 2000/ EC / 78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare susținând că tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Recurentele au arătat că, în calitate de judecători, ca și procurorilor le - a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate ( art 99 lit d din Legea nr. 303 / 2004 și art 4 din Legea nr. 303 / 2004 rap la art 15 din Codul d eontologic și art 78 alin 1 din Legea 567 / 2004 și art 9 din Codul d eontologic ) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
A considera că acest spor se cuvine doar categoriilor reglementate de art 13 din Legea 182 / 2002 privind protecția informațiilor clasificate, este injust, motivat de faptul că prin însăși natura sa, activitatea desfășurată de recurente implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale ( unele chiar clasificate sau secrete de serviciu ) și prin urmare, chiar, daca nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică, sau nefiind demnitari publici, se află în situația celorlalte categorii de personal din unitățile bugetare
In aceste condiții, în unitățile bugetare, faptul îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială prin obligarea unităților bugetare - in calitatea de debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Recurentele au invocat și dispozițiile art 26 rap la art 295 alin 2 din muncii susținând că obligația și prestația de confidențialitate ( o obligație de " non facere " ), reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale ( a sporului, in sensul art 155 din Codul Muncii ) corelativă îndeplinirii prestației, in caz contrar, neexistența unei contraprestații corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, ar fi nulă absolut, ca fiind lipsită de cauză juridică, dar și prin încălcarea principiilor constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la un salariu corespunzător pentru munca prestată ( potrivit art 16 alin 1 și art 41 alin 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art 5, art 6 și art 154 din Codul Muncii ).
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într - o situație comparabilă.
Nimic nu justifică luarea deciziei, prin care a fost respinsă cererea privind acordarea sporului de confidențialitate de până la 15 % din salariul de baza, mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă șl rezonabilă de a fi excluse, atâta timp cât criteriul acordării acestui spor unul șl același - efectul obligației de confidențialitate impuse in mod egal de lege pentru toți cei ce muncesc indiferent de categoria socio - profesională din care fac parte.
Recurentele au mai susținut că instanța de fond a dat o interpretare greșită art 1 din OG 137 / 2000 întrucât, deși practic se recunoaște discriminarea făcută față de ele, raportat la alte categorii socio - profesionale, apreciază că, in cauza, pendinte judecății, nu se impune acordarea acestui spor, neexistând nici un fel de discriminare.
Au arătat recurentele că doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale ( deci indiferent de funcție )care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurente, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.304/1 pr.civ. Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că Statul român nu este titularul obligației de plată a sumelor pretinse și nici nu are în atribuții alocarea de fonduri necesare efectuării plății, motiv pentru care chemarea în judecată a statului român este lipsită de temei legal.
Prin urmare Curtea apreciază că statul român nu are calitate procesuală pasivă ca pârât în litigiul dedus judecății, atribuțiile invocate de instanța de fond revenind Ministerului Finanțelor, instituție care însă nu a fost chemată în judecată în nume propriu ci ca reprezentant al statului român.
Prima instanță a fost învestită să soluționeze cererea reclamantelor în calitate de judecători având ca obiect plata sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, actualizat cu indicele de inflație.
Curtea reține că, în această calitate recurentele reclamante au obligația de a respecta secretul de serviciu, drepturile și obligațiile lor fiind reglementate de Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Aceeași obligație de nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate a fost instituită în sarcina magistraților și prin art.15 alin.1 din Codul d eontologic al magistraților, aprobat prin Hotărârea nr. 328/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară, potrivit art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Magistrații nu primesc spor de confidențialitate, spre deosebire de personalul din instituțiile și autoritățile publice care pentru gestionarea informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu beneficiază de spor de confidențialitate.
Este relevant a adăuga că prin decizia nr.46/ din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, prin care s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Potrivit dispozițiilor art. 329 Codul d e procedura civilă această dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, motiv pentru care Curtea urmează a ține seama de dispozițiile amintite la soluționarea prezentei cauze.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 pr.civ. Curtea va admite recursul, va modifica, în parte, sentința civilă recurată, în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și va respinge acțiunea contra acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Iar pe fond, va admite acțiunea și va obliga pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Ialomița să plătească reclamantelor sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară, începând cu 13.12.2007 la zi și în continuare, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la plata efectivă, potrivit art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
Potrivit art.1 si 3 din Decretul nr. 92/1976, se vor face cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamantelor, cu privire la sporul de confidențialitate 15%, calculat la indemnizația brută lunară, acordat prin prezenta hotărâre.
Curtea va respinge cererea de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor, reținând că acesta nu a fost chemat în judecată în nume propriu ci în calitate de reprezentant al Statului român, sens în care excepția lipsei calității procesuale pasive a fost admisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentele, și împotriva sentinței civile nr.385 F din data de 25.03.2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (517/2008), în contradictoriu cu intimațiiMinisterul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului I, Tribunalul Ialomița și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Modifică sentința recurată, în sensul că:
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și respinge acțiunea contra acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Admite acțiunea în parte.
Obligă pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Ialomița să plătească reclamantelor sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară, începând cu 13.12.2007 la zi și în continuare, actualizat cu indicele de inflație la data plății.
Obligă pârâtul Tribunalul Ialomița să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Respinge capătul de cerere privind alocarea fondurilor de către Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.S/Dact.LG/2 ex./02.12.2009
Jud.fond:; Al.
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Cristescu Simona, Rotaru Florentina
