Drepturi salariale (banesti). Decizia 6067/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.5346/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR. 6067/
Ședința publică de la 28 octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurențiiși -""-împotriva sentinței civile nr.4702 din data de 01.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7266/3/LM/2009, având ca obiect:"drepturi bănești".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 21 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 28 octombrie 2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.4702 din data de 01.06.2009, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis, în parte, acțiunea formulata de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta - - și s-a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de bani echivalentă contribuțiilor deduse nelegal din salariul compensatoriu acordat în urma concedierii; precum și să-i plătească reclamantului sume de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin aceeași sentință, s-au respins, ca neîntemeiate, celelalte cereri.
Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut că, prin decizia nr.116/04.02.2009 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, prin concediere, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, iar în conformitate cu art.7 din decizie, acestuia i s-a acordat o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii.
S-a constatat, pe de o parte, că din formularea art. 64 alin.1 din CCM rezultă că acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu țin de persoana salariatului, nu este o obligație a angajatorului ci o latitudine, salariații fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.
De asemenea, tribunalul a mai reținut că acordarea acestor salarii este condiționată și de situația financiară a societății, de posibilitățile sale reale de plată. Ori, această împrejurare nu rezultă din contul de profit și pierderi depus de către reclamantă la dosarul cauzei.
Pe de altă parte, s-a ținut seama că la nivelul societății pârâte a avut loc o reorganizare a societății prin care a fost aprobat numărul maxim de salariați la 330, cu consecința desființării unui număr de 129 de locuri de muncă.
S-a arătat că această reorganizare a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceleași considerente s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situația de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.
Din coroborarea cele expuse, s-a apreciat că nu există nici un temei legal sau contractual prin care pârâta să fie obligată la plata celor 11 salarii compensatorii solicitate de către reclamant.
S-a considerat că în conformitate cu art.55 alin.2 din Legea nr.571/2003 și art. 68 lit. L din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscale, sunt incluse în categoria veniturilor impozabile și veniturile reprezentante de compensații bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, motiv pentru care în mod corect a fost reținut și virat impozitul de 16%.
S-au avut în vedere dispozițiile art.55 alin.4 lit.j din Codul Fiscal potrivit cărora sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât baza de calcul în situația dedusă judecații o constituie salariul brut, deci venitul din care nu s-au dedus contribuțiile obligatorii legale, iar nu venitul net.
S-a menționat că în mod corect i s-a reținutcontribuția de asigurări sociale de sănătateși contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale căci, art.257 alin.2 lit.a din Legea nr.95/2006 dispune că persoana asigurată are obligația plații unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit.
Or, dacă s-a stabilit că veniturile din plăți compensatorii raportate la salariul brut realizat anterior concedierii sunt supuse impozitării, s-a reținut că și contribuțiile de asigurări de sănătate sunt datorate.
S-a arătat că, în ceea ce priveștecontribuția la asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale, astfel că în mod eronat i s-a reținut reclamantului această contribuție.
Instanța de fond a constatat că pârâta i-a reținut reclamantului șicontribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, deși art.14 alin.2 lit.e din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.76/2000 interzice acest lucru.
S-a arătat că pârâta însăși a recunoscut în cuprinsul întâmpinării că nu ar fi trebuit să rețină contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, susținând însă fără temei că nici nu au avut loc respectivele rețineri.
Referitor la cererea privind acordarea sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale, instanța de fond a avut în vedere că sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantului, conform art.1069 Cod civil.
Or, în cauză reclamantul nu a indicat în motivarea acțiunii în ce mod a fost prejudiciat și prin ce acțiune a pârâtei și nici nu a produs vreo probă din care să rezulte existența acestui prejudiciu, pentru ca apoi instanța să poată aprecia asupra necesității reparării sale.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantul și pârâta - -, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurentul a arătat că nstanța de fond greșit a apreciat că este neîntemeiată solicitarea cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din interpretarea art. 64 alin.l lit.a din contractul colectiv de muncă rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situația concedierii colective nu este o condiție pur protestativă, ci o condiționare a plății acestor compensații, în funcție de situația financiară, mai ales că în materia dreptului muncii ori ce dispoziție ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului.
Așadar, s-a susținut că în ipoteza în care situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta.
S-a arătat că din actele contabile depuse la dosar - extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, pârâta a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro, astfel că solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64. alin.l, lit.a din contractul colectiv de muncă este întemeiată, întrucât potrivit art. 236 alin.4, Codul Muncii " contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64, alin.l, lit. a din contractul colectiv de muncă.
S-a susținut că motivarea instanței nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, prin care se arată că acordarea compensațiilor este condiționată de situația financiară a acesteia, de posibilitățile sale reale de plată, apreciindu-se greșit că extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro nu reflectă situația financiară.
S-a adăugat că în mod eronat s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă în nici un caz situația financiară, întrucât acesta este parte integrantă a balanței lunare, care mai conține și ordinele de plată privind încasări și plăți, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
S-a învederat că instanța de fond face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că reorganizarea societății a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceste considerente s-a acordat un singur salariu compensatoriu.
S-a arătat că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice, astfel cum rezultă din adresa nr.47509/17-12-2008 comunicată reprezentaților salariaților.
În privința restituirii contribuțiilor la asigurările sociale, s-a susținut că instanța în mod netemeinic și nelegal le-a admis doar în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, în condițiile în care calitatea de salariat a recurentului a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă.
S-a arătat că potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, iar pârâta nu putea să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
S-a adăugat că instanța de fond greșit a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că recurentul a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanțul contabil rezultă că administratorii și managerii în loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând că nu au bani.
Recurenta - -, în motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041pr.civ. a arătat că hotărârea pronunțata este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 punctul 9 din Codul d e procedura civilă).
Astfel, s-a susținut că s-a calculat, reținut și virat în mod legal contribuția de asigurări sociale, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează la litera A capitolul II punctul 18 că "baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asigurații care se regăsesc în situațiile de la art. 5 alin. (1) pct. I și II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale și veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situații, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deținut una din calitățile de la art. 5 alin. (1) pct. I și II din lege."
S-a arătat că art. 26 din Legea nr. 19/2000, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților.
S-a menționat că aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar în cauză pârâta în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
Referitor la contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj, recurenta a arătat că instanța de fond în mod greșit, a constatat că reclamantului i-a fost reținută contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj din compensația acordată cu ocazia concedierii colective.
Astfel, s-a învederat că din analiza statelor de plată, atât cel depus la dosarul cauzei de către reclamant și invocat în motivarea sentinței atacate, cât și din cel anexat recursului, rezultă că pârâta nu a încălcat dispozițiile imperative statuate de art. 14 alin. 2 lit. e din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimulare a forței de muncă, care interzic reținerea acestei contribuții.
S-a menționat că odată cu plata drepturilor cuvenite la zi reclamantului, acestuia i-a fost acordată și o compensație, cu ocazia concedierii colective, la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii, iar eroarea instanței de fond provine din faptul că din statul de plata apar ca fiind reținute contribuția de asigurări sociale, contribuțiile de asigurări sociale de sănătate, contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj și impozitul pe venit, nefiind observat că pe lângă compensația acordată, în statul de plata apar și drepturile cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reținut și virat contribuția la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
S-a învederat că din analiza statului de plată apare ca evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj a fost calculat la diferența dintre venitul brut total (2.502 lei) și compensație (1.440 lei), astfel că, din compensația acordată, societatea a calculat, reținut și virat doar impozitul, contribuția de asigurări sociale și contribuțiile de asigurări sociale de sănătate.
Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâta - - a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul reclamant, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010.
Prin hotărârea recurată în cauză cererea dedusă judecății, având ca obiect plata compensație cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost greșit respinsă, instanța de fond dând o interpretare eronată dispozițiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Astfel, prima instanță a reținut în mod greșit că voința reală a părților nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ignorând faptul că finalitatea unei clauze contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă este acela de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art. 1006 Cod civil.
Nu se poate reține că plata compensații în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, otivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci dereorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reține că în speță angajatorul refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Prin urmare, Curtea va obliga pârâta la plata diferenței de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensații, către reclamant.
elelalte critici aduse hotărârii de către recurentul reclamant sunt nefondate, întrucât prima instanța a interpretat și aplicat corect prevederile Codului fiscal și ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator a reținut în mod legalimpozitul pe venit de 16%pentru compensația acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă.
De altfel, însuși recurentul reclamant recunoaște prin cererea de recurs că pârâta putea să rețină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu și celelalte contribuții legale.
Curtea nu poate primi susținerile recurentului reclamant în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective ar reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres și limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecății nu intră în excepțiile menționate de Codul fiscal, fiindcompensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 și 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.
Prima instanță a reținut judicios că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că "nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe bazasalariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv", nu sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecății baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.
În ceea ce privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate.
Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calității de salariat.
În speță, pârâta a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea contribuției la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale și apare obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Prin urmare, Curtea consideră ca și instanța de fond că asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plățile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale și nu sunt exceptate de la plata acestei contribuții, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
Cu privire ladaunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.
Susținerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispozițiile art.294 pr.civ. în condițiile în care prin cererea adresată instanței de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensațiilor.
Examinând recursul formulat de către recurenta pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ, Curtea constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate în privințacontribuțiilor la asigurări sociale, întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Potrivit art.26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să rețină și să vireze aceste contribuții, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.
În ceea ce privește contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, Curtea constată ca fiind întemeiată critica recurentei pârâte, întrucât din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei faptul că pârâta nu a calculat și nu a reținut această contribuție, dând eficiență prevederilor art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, care interzic reținerea acestei contribuții.
Compensația la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii colective a fost acordată reclamantului la aceeași dată cu drepturilor salariale cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reținut și virat contribuția la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Din analiza statului de plată apare ca evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj a fost calculat la diferența dintre venitul brut total și compensație (1.440 lei), astfel că, din compensația acordată, societatea a calculat, reținut și virat doar impozitul, contribuția de asigurări sociale și contribuțiile de asigurări sociale de sănătate.
Prin urmare, prima instanță greșit a admis pretenția reclamantului privind obligarea la plata sumei reprezentând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, întrucât aceasta nu a fost calculată, reținută și virată de societate în conformitate cu legislația aplicabilă.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 pr.civ, Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentința civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantului o diferență compensație egală cu 11 salarii de bază brute lunare din luna premergătoare concedierii, va respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea contribuției la bugetul asigurărilor de șomaj și vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții și - -, împotriva sentinței civile nr.4702 din data de 01.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7266/3/LM/2009.
Modifică, în parte, sentința civilă recurată în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantului o diferență compensație egală cu 11 salarii de bază brute lunare din luna premergătoare concedierii.
Respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea contribuției la bugetul asigurărilor de șomaj.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
25.11.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Cristescu Simona, Rotaru Florentina
