Drepturi salariale (banesti). Decizia 6527/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(5084/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.6527/
Ședința publică din data de 12 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA, împotriva sentinței civile nr.3621 din 30 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.6349/3/AS/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, A, () și intimații-pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MEHEDINȚI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, având ca obiect - spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 05.11.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 12.11.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3621/30.04.2009 pronunțată în dosarul nr.6349/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a fost admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și, în consecință, a respins acțiunea față de acesta; a dmis în parte acțiunea formulată de reclamanții, A, () în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL MEHEDINȚI, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, cu Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a dmis excepția prescrierii dreptului la acțiune în privința pretențiilor aferente perioadei 1.10.2004 - 22.02.2006 și, în consecință, a respins capătul de cerere menționat; a bligat pârâții la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, de 50% clin indemnizația brută lunară, pentru reclamanta de la 23.02.2006, iar pentru ceilalți reclamanți de la 1.10.2006, până la zi și în continuare; a respins cererea privind actualizarea sumelor solicitate ca neîntemeiată; a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor; a bligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților sumele necesare achitării drepturilor bănești reclamanților.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a analizat cu prioritate excepția invocată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond a reținut că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul. Față de faptul ca între reclamanți si acest pârât nu există nici un fel de raporturi contractuale de muncă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei si Finanțelor și, pe cale de consecință a fost respinsă acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pe fondul cauzei s-a reținut că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate" beneficiau de "un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest text de lege a fost însă abrogat prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
Arată tribunalul că ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție s-a pronunțat cu privire la existenta dreptului categoriilor de salariați din care fac parte și reclamanții la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică, prin Decizia nr.21 din 10.03.2008, dată în recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție, stabilind că "în interpretarea si aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autoritarii judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihica, calculat la indemnizația bruta lunara, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001".
A reținut instanța supremă că "activitatea de legiferare intră în atribuțiile exclusive ale Parlamentului României care, potrivit art.73 alin.1 din Constituție, adoptă legi constituționale, organice și ordinare.
În temeiul unei legi speciale de abilitare, Parlamentul poate delega atribuția adoptării de acte normative Guvernului, care emite ordonanțe, în temeiul aceleiași legi speciale, însă numai în limitele și condițiile prevăzute în acea lege (art.108 alin.3 din Constituție). Asemenea ordonanțe nu pot fi emise decât pentru domeniul de reglementare a legilor ordinare, iar nu și al legilor organice.
OG nr.83/2000 a fost emisă, așa acum rezultă din preambul, în baza art.1 lit.q pct.1 din Legea nr.125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
La rândul ei, Legea nr.24/2000, în vigoare la data emiterii OG nr.83/2000, definește completarea, modificarea sau abrogarea unui act normativ, prin art.57, art.58 și art.62, reieșind că acestea sunt instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr.50/1996, nici total, nici parțial.
Prin emiterea OG nr.83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptată de Parlamentul României, încălcându-se dispozițiile art.108 alin.3 cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României. Abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Art.1 pct.42 și art.9 alin.2 paragraful 1 din OG nr.83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legilor speciale, sunt neconstituționale, conform art.147 alin.1 din Constituție și își încetează efectele.
normelor de abrogare conținute în art.1 pct.42 și în art.IX alin.2 din OG nr.83/2000 conduce la concluzia că dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 sunt rămase în vigoare. Dispozițiile art.47 care reglementau aplicarea sporului de 50% au supraviețuit dispozițiilor de abrogare, producându-și efectele în continuare."
S-a statuat că decizia susmenționată este obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 din Codul d e procedura civila, astfel încât soluția de admitere se justifică prin prisma acesteia.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâți la plata către reclamanți a drepturilor bănești constând in sporul de 50% din indemnizația bruta lunară, pentru risc și solicitare neuropsihică pentru perioada de la 23.02.2006 pentru reclamanta, iar pentru ceilalți reclamanți de la 1.10.2006 până la data pronunțării hotărârii, precum și în continuare, pe perioada menținerii situației juridice dintre părți, respectiv a raporturilor de muncă și a cadrului legislativ existent la data pronunțării hotărârii judecătorești, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestor drepturi bănești, în baza art.1088 Cod civil, potrivit căruia la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, raportat la art.1079 alin.2 pct.3 și la art.1081 Cod civil, pârâții fiind de drept în întârziere.
S-a stabilit că obligația pârâților de plată a sumelor actualizate nu se mai justifică, de vreme ce prejudiciul suferit urmează a fi acoperit prin plata dobânzii legale, atât obligația de plată a dobânzii, cât și cea de plată a sumei actualizate fiind menite să acopere prejudiciul suferit de reclamanți. A reține ambele obligații în sarcina debitorilor ar însemna ca creditorii să beneficieze de acoperirea de două ori a prejudiciului, ceea ce ar fi injust.
Pretențiile aferente perioadei 1.10.2004 - 22.02.2006 au fost formulate de către reclamanta cu depășirea termenului de prescripție reglementat de art.166 alin.1 din Codul muncii, calculat de la data la care drepturile erau datorate, ținând seama de data introducerii cererii de chemare în judecată, 23.02.2009, astfel că cererea cu acest obiect a fost respinsă.
Cu privire la efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă ale reclamanților, s-au reținut dispozițiile art.1 din Decretul nr.92 din 16 aprilie 1976 privind carnetul de muncă, conform cărora acest document este un act oficial prin care se dovedește, printre altele, și retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Față de faptul că drepturile de natură salarială ce se vor acorda prin prezenta acțiune conduc la modificarea retribuției tarifare a reclamanților, și prin urmare, la modificarea unui element al raportului de muncă, respectiv salariul, prima instanță a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare acestui drept în carnetele de muncă ale reclamanților, în temeiul art.6 din acest act normativ, potrivit căruia modificările intervenite în executarea contractului de muncă, după întocmirea carnetului de muncă, se înscriu în acesta în termen de 15 zile de la data producerii lor.
Considerând întemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța de fond a admis-o și a obligat intervenientul să vireze pârâților sumele necesare achitării pretențiilor reclamanților deoarece, în raport de dispozițiile art.15 din HG nr.683/2005, art.118 din Legea nr.304/2004, art.19 din Legea nr.500/2002, art.3 al.1 din HG nr.208/2005 și de art.1 și 2 din OG nr.22/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul legilor de rectificare a bugetului cu sumele necesare i asigură fondurile necesare plății drepturilor salariale ale reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții: Ministerul Finanțelor Publice, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, criticând-o pentru considerente comune și diferite.
În motivarea recursului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat hotărârea, printre altele, în sensul că în mod greșit s-a dispus obligarea acestuia în calitate de chemat în garanție la plata drepturilor salariale acordate prin hotărâre, întrucât această instituție nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neaflându-se în raporturi juridice de muncă cu reclamanții. Pretențiile deduse judecății reprezintă drepturi de personal ce nu pot fi plătite decât de către angajator, în speță MINISTERUL PUBLIC, acesta având și calitatea de ordonator principal de credite. Din acest punct de vedere trebuie luate în considerare prevederile art.21 din Legea nr.500/2002, cele ale art.1 și 2 din OG nr.22/2002, precum și cele ale art.25 din OUG nr.37/2008, prima instanță realizând o greșită interpretare a acestora, ceea ce atrage incidența art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În conformitate cu art.304 pct.4 Cod pr.civilă, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și ar duce instituția recurentă la imposibilitatea punerii în executare a acestor hotărâri. Practic, responsabilitatea recurentului se limitează la faza de proiect bugetar.
Nu trebuie neglijat, în susținerea recurentului, că bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, ce reprezintă puterea legislativă, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care se impune elaborarea bugetului într-o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, reprezintă o implicare în atribuțiile puterii judecătorești, ce ar determina încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României.
În sprijinul acestui motiv se invocă Decizia Curții Constituționale din data de 27 mai 2009, prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României, în temeiul art.146 lit.e din Constituție. Se arată astfel, că prin această decizie Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte.
Prin această Decizie, invocă recurentul, Curtea Constituțională a stabilit cu caracter obligatoriu că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție are competența să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. În consecință, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge o normă juridică cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Raportat la conținutul în date al Deciziei Curții Constituționale, se consideră că mai mult decât atât se înțelege că această soluție este obligatorie tuturor instanțelor judecătorești, respectiv de respectare a principiului separațiilor puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestei puteri.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție susține în esență, depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor puterii judecătorești și totodată pronunțarea sentinței atacate cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește modul de soluționare al capetelor de cerere privind acordarea pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare solicitat, a aplicării dobânzii legale aferente drepturilor salariale pretinse, a efectuării mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Se apreciază astfel că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, adăugând la legea specială de salarizare magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
În consecință, se arată că acordarea pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică este inadmisibilă.
Instanța de fond pretinde recurentul, a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate prin aplicarea și a dobânzii legale, întrucât pârâtul nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, conform art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002. Drept urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea din bugetul de stat a cheltuielilor se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Aplicarea dobânzii legale apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și exercite obligația asumată.
În speță nu există între reclamanți și pârâți nici o convenție cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care dispozițiile art.1 din OUG nr.9/2000 nu își găsesc aplicabilitatea în speță, capătul de cerere privind plata dobânzilor fiind inadmisibil.
Prin urmare, pârâții nu sunt ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata drepturilor salariale restante prin aplicarea dobânzii legale fiind lipsită de cauză juridică.
Față de cererea de obligare la înscrierea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor salariale solicitate în carnetele de muncă o apreciază recurentul neîntemeiată, raportat la dispozițiile art.11 din Decretul nr.92/1976, doar retribuția tarifară de încadrare putându-se transcrie în documentul sus menționat (carnet de muncă) și nu drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară și nu se includ în aceasta.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.3,4 și 9 Cod pr.civilă, recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA susține, în esență, că hotărârea primei instanțe s-a dat cu încălcarea competenței materiale a instanței, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și a normelor de drept aplicabile în cauză.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că sporul solicitat de reclamanți ține de modul de soluționare al drepturilor salariale și, în consecință, orice litigiu care are ca obiect drepturi salariale ale personalului salarizat în sistemul justiției ce decurge din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și din Ordonanța Guvernului nr.27/29.03.2006 sunt de competența exclusivă a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția contencios Administrativ și Fiscal.
Se susține totodată, că soluția pronunțată de tribunal s-a dat cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât reclamanții, în calitatea lor de procurori ai parchetului, urmăresc față de neprevederea în actul normativ de salarizare aplicarea dispozițiilor prevăzute de art.47 din Legea nr.50/1996 și în cazul lor.
Ori, Legea nr.50/1996 este un act normativ abrogat în totalitatea sa, prin OG nr.8/2007, modificată și aprobată prin Legea nr.247/2007. Prin soluția pronunțată Tribunalul a intrat în sfera legislativului încălcând principiul separației puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003 ce prevede că Parlamentul este unica autoritate legislativă. Acordarea sporului solicitat echivalează cu adăugiri ale instanței de judecată la legea specială de salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor, întrucât actul normativ aplicabil în speță nu cuprinde referiri la majorările de salariu solicitate de către reclamanți, astfel că acordarea acestora echivalează cu adăugarea, pe cale judiciară, a unui sistem de salarizare paralel cu cel instituit prin acte normative. Altfel spus, arată recurentul, instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice fie pe cele deja existente, care au girul puterii legislative - respectiv Parlamentului, sau în anumite cazuri, pe cel al puterii legislative reprezentate de guvern.
Aceeași motivare se poate desprinde din Decizia nr.838 din 27 mai 2009 pronunțată de Curtea Constituțională referitoare la sesizarea formulată de Președintele României privind existența uni conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte, decizia prin care s-a constatat de altfel existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul României pe de altă parte.
Prin decizia enunțată Curtea constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, si Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte și că în exercitarea atribuției prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Așa fiind, pronunțându-se asupra recursurilor în interesul legii prin deciziile sus menționate, întemeiate pe practica neunitară a instanțelor judecătorești cu privire la acordarea unor drepturi salariate ale judecătorilor, procurorilor, celorlalți magistrați, judecătorilor financiari, procurorilor financiari, controlorilor financiari sau personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare. Instanța supremă, invocând vicii de tehnică legislativă - nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 - sau vicii de neconstituționalitate - încălcarea normelor privind delegarea legislativă -, a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare. Însă, o atare operație juridică arată recurentul, nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie.
Se arată că, în concret, Curtea Constituțională a constatat și cu alte ocazii neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare. Este cazul Deciziei nr.818 din 3 iulie 2008. publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008, prin care au fost declarate neconstituționale, printre altele, dispozițiile art.27 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 8 februarie 2007, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi, cuprinse în alte acte normative.
S-a reținut că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală,adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire ia existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective."
Soluția instanței de fond este criticabilă și sub aspectul interpretării greșite a actului juridic dedus judecății și de faptul că, instanța a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art.304 pct.8 Cod procedură civilă). Față de dispozițiile art.1169 cod civil (probatio incumbit ei dicit, non ei qui negat), se consideră că reclamanții nu și-au dovedit pretențiile, nu au depus înscrisuri din care să rezulte că au făcut demersuri la conducătorul instituției,că instituția a emis un act administrativ care să îi prejudicieze și față de care instanța de judecată să verifice termenul de contestație, legalitatea actului, prejudiciul suferit și eventual înlăturarea vătămărilor suferite prin emiterea actului.
Parchetele de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, de pe lângă curțile de apel și de pe lângă tribunale au, potrivit Legii nr. 304/2004- republicată, privind organizarea judiciară - personalitate juridică și ca atare, activitate jurisdicțională și abilitatea, stabilită de lege, să analizeze cererile în vederea soluționării conflictelor de muncă.
În speță, se solicită acordarea unor sporuri, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanții se adresează direct instanței, fără urmarea unei proceduri prealabile, cu nesocotirea dispozițiilor art.283 din Codul muncii, nedovedindu-se în acest sens starea conflictuală și nici producerea unui prejudiciu, dar și cu depășirea termenului de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Data nașterii dreptului la acțiune este data adoptării Legii nr.50/1996- 24 iunie 1996, ocazie cu care legiuitorul a stabilit sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică stabilit prin art.47 din Legea nr.50/1996, iar termenul de prescripție de trei ani curge de la data abrogării textului citat când, ipotetic vorbind, reclamanții ar fi fost prejudiciați (art.47 din lege a fost abrogat expres prin art.1pct.42 din OG nr.83/2000).
De asemenea, soluția instanței de fond este greșită, întrucât a obligat pârâții la plata sporului aferent perioadei 23.02.2006 pentru reclamanta, în condițiile în care aceasta a fost numită în funcția de procuror la Pachetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu -S, începând cu data de 1.09.2006 până la data de 16.01.2008.
Astfel, raportat la perioada în care reclamanta și-a desfășurat activitatea pe raza Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, aceasta nu poate primi de fa pârât drepturi salariate pentru viitor, și mai mult, drepturi bănești anterioare numirii în funcție (1.09.2006), nu poate primi de la niciunul dintre pârâți.
Soluția criticată este lipsită de temei legal în susținerea recurentului (art.304 pct.9 Cod procedură civilă), Legea nr.50/1996 (pe care se întemeiază acțiunea) este un act normativ abrogat prin OG nr.8/2007 - privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției modificată și aprobată prin Legea nr.247/2007, ce nu produce efecte juridice. În acest sens sunt prevederile art.15 alin.2 din Constituția României, care statuează că: "legea produce efecte numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile" și principiul neretroactivității legii (tempus regit actum).
De asemenea, se critică soluția pronunțată pentru motive de nelegalitate și se arată că tribunalul a admis o acțiune lipsită de interes.
Consideră recurentul că interesului, folosului practic al acțiunii promovate îi lipsesc două din cele trei condiții de existență: să fie legitim (nu este prevăzut în actul normativ) și să fie născut și actual deci să existe în momentul în care se exercită acțiunea - în speță actul normativ invocat a fost abrogat), astfel că acțiunea promovată este lipsită de interes și admiterea acesteia conduce la o îmbogățire fără justă cauză.
Referitor la plata drepturilor solicitate pe viitor, pe durata existenței raporturilor de serviciu acestea îmbracă forma daunelor interese (art.1084 din Codul d e procedură civilă )și se consideră că nu pot fi primite de către instanța de control judiciar se impune a se avea în vedere că între părți nu există niciun contract ca izvor de obligație pentru acestea, dimpotrivă între părți există raporturi de serviciu stabilite în baza unor legi speciale.
De aceea, consideră recurentul că plata sumei solicitate nu are susținere legală de acordare, având în vedere și prevederile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, prevăd că "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, iar art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind Finanțele publice, dispune: "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Reclamanții tind spre obținerea unei hotărâri judecătorești ce se poartă asupra unei obligații de a face. Ori, față de nedovedirea existenței unei fapte creatoare de prejudicii pentru care reclamanții să fie îndreptățiți la plata sumei reactualizate cu indicele de inflație, soluția pronunțată este nelegală.
De asemenea tribunalul, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, obligând în mod greșit, la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentință, în carnetele de muncă.
Sporul acordat de instanța de fond reprezintă drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta. Singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta. Sporurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, va admite recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, doar pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Criticile formulate de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție sunt neîntemeiate și vor fi înlăturate ca atare.
Astfel, netemeinicia primei dintre acestea este demonstrată de conținutul explicit al considerentelor și dispozitivului Deciziei nr.21/10.03.2008, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în Secții Unite, decizie care este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești din România în conformitate cu prevederile art.329 Cod pr.civilă.
În dispozitivul acesteia se arată că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001".
În același timp, în considerentele aceleiași decizii, printre altele, se menționează expres "inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate și face ca efectele art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr.56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000; că "sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice"; că "acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art.107 alin.(3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art.108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]".
După cum se observă, însăși ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în redactarea motivării deciziei folosește sintagma "în continuare", pentru a sublinia că drepturile bănești precum cele acordate prin sentința recurată (sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară), se cuvin celor îndreptățiți și în continuare ori pentru viitor, respectiv după data pronunțării hotărârilor judecătorești date în această materie, până la momentul încetării raporturilor de muncă dintre părți ori al abrogării, cu respectarea normelor constituționale și legale, a textului ce constituie temeiul acordării drepturilor respective.
Așa fiind, în mod just, prin hotărârea recurată s-a dispus plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
C de-al doilea motiv de recurs al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, critică comună cu cea exprimată în recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, se referă la faptul că dreptul la sporul pretins prin acțiune nu mai poate fi considerat că există după data de 03.02.2007, când prin OG nr.8/2007 s-a abrogat expres întreaga Lege nr.50/1996, și deci și art.47 din acest act normativ, text care constituia temeiul acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Aceste susțineri urmează a fi înlăturate pentru argumente ce decurg din conținutul explicit al considerentelor și dispozitivului precitatei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 21/2008.
Așa cum s-a arătat mai sus, în redactarea acestei hotărâri judecătorești obligatorii, instanța supremă a folosit expresii care demonstrează că a considerat că sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine celor îndreptățiți și după data de 03.02.2007. În acest sens, în decizie se evidențiază, printre altele, că " rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice" și că "acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea".
Ținând seama de faptul că respectiva decizie s-a pronunțat la data de 10.03.2008, este evident că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a apreciat că și la acel moment, dar și în continuare, cei îndreptățiți trebuie să beneficieze de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Judecătorii instanței supreme nu puteau omite existența și efectele OG nr.8/2007 la momentul când au pronunțat și redactat decizia nr.21/2008.
În plus, este de notorietate faptul că sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică s-a plătit lunar de către debitorii acestei obligații și după data de 03.02.2007, exemple fiind în acest sens membrii și personalul Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurori de la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, etc. Or, dacă art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat la data de 03.02.2007, nu mai exista nici o justificare legală pentru achitarea și după acest moment a sporului în discuție către categoriile profesionale suscitate.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu poate fi primit. Totuși, trebuie precizat că art.1 din OG nr.9/2000 nu este aplicabil în speță, așa cum pretinde recurentul-pârât. Acest act normativ este cel care prevede modul în care se calculează dobânda legală la care face trimitere art.1088 Cod Civil, așa încât doar în această privință el ar fi fost relevant în pricina de față. Numai că prin dispozitivul sentinței atacate, susceptibil de a fi pus în executare, s-a respins cererea de actualizare a sumelor solicitate ca neîntemeiate, dispoziție nerecurată de părțile interesate, dispozitiv ce nu include nici dobânda legală aferentă sumelor pretinse de reclamanți.
În sfârșit, va fi înlăturat și ultimul motiv de recurs al pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, motiv de asemenea comun cu cel al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA.
Pretenția privind obligarea la efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea de muncă a reclamantei are caracter accesoriu capătului principal de cerere, având ca obiect plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În condițiile în care acest capăt principal a fost admis, accesoriul său trebuie să urmeze aceeași soartă.
Cât privește textele din Decretul nr.92/1976 indicate de recurentul-pârât, acestea trebuie considerate ca fiind abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000. Această lege statuează prin art.2 lit.e principiul fundamental al contributivității ce stă la baza organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de stat, principiu potrivit cu care drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
Or, în cazul personalului din sistemul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cota contribuției de asigurări sociale ce este datorată și trebuie plătită potrivit Legii nr.19/2000, se calculează în raport de întregul venit brut lunar, venit în care este inclus și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Acesta este motivul pentru care în carnetul de muncă trebuie făcute mențiuni și cu privire la achitarea lunară a acestui spor, căci și el intră în baza de calcul a CAS pe temeiul căreia se stabilesc și se plătesc drepturile de asigurări sociale.
Dacă nu s-ar face o asemenea înscriere în cartea de muncă, recurenta-reclamantă s-ar afla în situația în care nu ar putea dovedi, în caz de nevoie, plata corespunzătoare a CAS datorată, potrivit legii, la nivelul veniturilor sale lunare brute, cu consecințe negative pentru ea pe planul determinării drepturilor de asigurări sociale și al cuantumului acestora.
Criticile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-un prim motiv de recurs al acestui recurent se invocă faptul că o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru aceste motiv atunci când instanța săvârșește nu exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără o competență în acea materie, fie atunci când ea săvârșește un exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără nici o competență în acea materie, fie atunci când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, așa cum este cunoscută de Constituție.
Acest motiv de recurs nu subzistă.
În aceste limite recurentul invocă faptul că, prin pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la alocarea de fonduri de către Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, ce reglementează procedura bugetară prin impunerea elaborării bugetului într-o anumită formă și conținut, decizie ce reprezintă în fapt o implicare în atribuțiile puterii legislative.
Ori, dispoziția instanței de alocare de fonduri Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu înseamnă crearea unui act normativ, ce ar face aplicabilă în speță în Decizia Curții Constituționale din 27 mai 2009 (ce instituie obligația instanței supreme și implicit a celorlalte instanțe judecătorești să respecte în pronunțarea hotărârilor lor principiul fundamental al separației puterilor în stat și în acest sens să nu poată institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege), ci doar eventual o eronată interpretare și aplicare a legii existente. Aceasta însă pune problema cenzurării hotărârilor instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
Prin al doilea motiv de recurs recurentul critică sentința primei instanțe, față de dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susținând că este nelegală, pe considerentul că instanța de fond a aplicat greșit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează greșit o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecății sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs este, de asemenea, neîntemeiată. Se va avea în vedere că raportat la prevederile art.20 din Legea nr.500/2002, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice acordă anual ordonatorului de credite MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție sumele necesare acoperirii salariilor, neavând relevanță pe acest aspect că nu există raporturi de muncă între reclamanți și chematul în garanție. De asemenea, aceste sume sunt transferate prin intermediul direcțiilor județene de finanțe publice fiecărui parchet în parte, inclusiv Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție. În aceste condiții, evident că prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare a normei de drept substanțial, aplicabilă cauzei, respectiv a art.50 din Legea nr.500/2002 sus menționată.
Va fi înlăturată și critica Ministerului Finanțelor Publice privind conflictul de natură constituțională creat între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte, constatat prin Decizia Curții Constituționale nr.838/27.05.2008, critică comună acestui recurent dar și recurentului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.838/27.05.2008 prin care se constată existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte, rezultă că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, respectiv de a efectua controlul de constituționalitate, indiferent dacă normele controlate sunt sau nu în vigoare.
În cuprinsul Deciziei Curții Constituționale menționată se statuează expres că decizia pronunțată în soluționarea conflictului constituțional nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în interesul legii.
Prin urmare, decizia obligatorie pentru instanțe pronunțată de instanța supremă își va produce pe mai departe efectele, nefiind antamată de Decizia Curții Constituționale care în virtutea valabilității "ex nunc" nu poate viza decât actele, acțiunile, inacțiunile ori operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de autoritățile implicate în conflict.
Rezultă așadar, că prima instanță nu a săvârșit un exces de putere pronunțând hotărârea atacată.
Referitor la recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA se vor constata următoarele:
Excepția necompetenței materiale invocată de acest recurent este neîntemeiată, raportat la art.35 alin.2 din OG nr.27/29 martie 2006 aprobată și modificată prin Legea nr.45/2007, întrucât în cauză nu se contestă modul de stabilire al salariilor, ci acordarea de despăgubiri ca efect al Deciziei nr.21/2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, prin care s-au recunoscut drepturile pretinse prin acțiunea pendinte.
Criticile referitoare la conflictul de natură constituțională creat între puterea legiuitoare și cea judecătorească și constatat prin decizia sus menționată cât și cea privitoare la abrogarea dispozițiilor Legii nr.50/1996 prin OG nr.8/2007 vor fi înlăturate pentru motivele expuse în analiza recursurilor formulate de recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și a Ministerului Finanțelor Publice, fiind critici comune ale recurenților din prezenta cauză.
Se va avea în vedere că prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale invocată de asemenea în susținerea recursului Ministerului Finanțelor Publice, Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, s-a statuat într-adevăr că dispozițiile art.2 și art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată sunt îndreptățite să desființeze norme juridice instituite prin lege și să creeze alte norme în locul acestora ori să le substituie cu norme cuprinse în alte acte normative. Însă, această ultimă hotărâre nu se referă în mod special la problema de drept având ca obiect acordarea sporului de risc și suprasolicitare de 50% către magistrați și personalul auxiliar de specialitate. Ca atare, ea nu va avea incidență în cauză cu atât mai mult cu cât, dacă s-ar admite teza contrară (adică dacă ar fi luată în considerare), ar însemna să se ajungă la situația încălcării dispozițiilor imperative ale art.329 Cod pr.civilă.
conflict creat între acest ultim text legal și cel al art.31 din Legea nr.47/1992 republicată, ce prevede printre altele că: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitorie și obligatorie, ambele norme având caracter obligatoriu, urmează a fi rezolvat prin aplicarea cu prioritate a art.329 Cod pr.civilă, având în vedere caracterul special al acestora și faptul că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționează strict chestiunea privitoare la dreptul magistraților și personalului auxiliar de specialitate la plata sporului de risc și suprasolicitare. Cu alte cuvinte, prevederile art.31 din Legea nr.47/1999 republicată, urmează a fi luate în seamă în orice alte situații în care nu sunt aplicabile dispozițiile art.329 Cod pr.civilă, respectiv în acele cazuri în care nu sunt incidente decizii pronunțate de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în interesul legii.
Nu poate fi primită nici critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.8 Cod pr.civilă, respectiv că prin soluția pronunțată s-a realizat o greșită interpretare a actului juridic dedus judecății, întrucât așa cum s-a mai arătat, acțiunea promovată are caracterul unei acțiuni în despăgubiri, promovată ca efect al Deciziei nr.21/2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, prin care s-a recunoscut dreptul la plata sporului de 50% de risc și suprasolicitare inclusiv categoriei socio-profesionale din care fac parte și autorii acțiunii. Drept urmare, nefiind o acțiune ce intră în competența de soluționare a Secției de Contencios Administrativ și Fiscal al Curții de Apel, pentru aspectele deja menționate, nu era necesar să se depună înscrisuri din care să rezulte că reclamanții ar fi întreprins demersuri către conducătorul instituției și că instituția angajatoare ar fi emis un act administrativ care să-l prejudicieze.
Critica referitoare la nelegala înscriere în carnetul de muncă al sporului solicitat, va fi respinsă ca neîntemeiată pentru aceleași argumente expuse și în analiza recursului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, fiind de asemenea o critică comună a celor doi recurenți.
Nu pot fi primite susținerile recurentului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, în sensul că acțiunea formulată ar fi lipsită de interes, pe considerentul că actul normativ invocat a fost abrogat. Așa cum s-a mai arătat și în analiza criticilor Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare, sens în care au produs în continuare efecte juridice, până la intrarea în vigoare a Legii unice de salarizare, întrucât, așa cum s-a menționat, prin prevederile din OG nr.83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art.107 alin.3 din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art.108 alin.3 din Constituția României republicată).
În consecință, nu se poate susține că acțiunea este lipsită de interes, folosul practic urmărit de reclamanți fiind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea sporului de 50% de risc și suprasolicitare, spor de care au fost lipsiți, în perioada indicată în acțiunea introductivă și de care beneficiază pentru aceeași perioadă, ca efect al deciziei în interesul legii mai sus arătată.
Întemeiată este însă susținerea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA în ceea ce privește perioada la care au fost obligați pârâții la plata sporului aferent respectiv de la data de 23.02.2006, pentru reclamanta, în condițiile în care aceasta a fost numită în funcția de procuror a Parchetului de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu -S conform conținutului în date al carnetului de muncă a acesteia de la data de 01.09.2006 (fila 37 dosar fond). Obligația de plată va curge de la această dată în raport cu reclamanta sus menționată și se va executa corespunzător perioadei în care a funcționat la fiecare dintre parchetele chemate în judecată de aceasta.
Neîntemeiată este și critica recurentului referitoare la reactualizarea cu indicele de inflație a sumelor acordate, întrucât pretențiile privind plata sumei reactualizate au fost respinse de prima instanță, ca neîntemeiate.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă va respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, va admite recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va obliga pârâții la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru reclamanta începând cu 01.09.2006. Totodată, vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.3621 din 30 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.6349/3/AS/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, A, () și intimații-pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MEHEDINȚI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI.
Admite recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA.
Modifică în parte sentința atacată.
Obligă pârâții la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru reclamanta începând cu 01.09.2006.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./04.12.2009
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
