Drepturi salariale (banesti). Decizia 6649/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5359/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.6649/
Ședința publică de la 18 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Uță Lucia
JUDECĂTOR 3: Cristescu
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-""- șiîmpotriva sentinței civile nr.5184 din data de 15.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7392/3/LM/2009, având ca obiect:"drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta-""-,prin consilier juridic în baza delegației nr.12065 din 11.11.2009 depusă la dosar-fila 20 și recurentul,prin avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.187 din 12.11.2009 depusă la dosar-fila 21.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 06.10.2009, întâmpinare din partea recurentei -""- la cererea de recurs formulată de recurentul.
Curtea, în ședință publică, procedează la întâmpinării formulată de recurenta -""- către reprezentantul legal al recurentului.
Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă părților cuvântul în susținerea și combaterea cererilor de recurs deduse judecății.
Recurentul, prin avocat, având cuvântul în susținerea recursului său, solicitând a se observa că instanța de fond, prin hotărârea pronunțată nu a analizat sintagma "se poate da" și față de această situație, apreciază că această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensații la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare care în prezent este ă și astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.
Mai mult decât atât, recurentul, prin avocat, arată că în cauză sunt incidente prevederile art.64 alin.1 lit."a" din Codul Muncii, care reprezintă o condiție suspensivă, atâta vreme cât recurentul, de față, a fost concediat pentru motive care nu țin de persoana sa, iar profitul societății recurentei, în prezent, este, precum și prevederile art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil, în raport de care se poate concluziona, după o analiză prealabilă a situației financiare a societății, că cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.
Cu privire la contribuția de asigurări sociale de sănătate, recurentul, prin avocat, solicită a se observa că societatea recurentă nu era îndreptățită să rețină aceste contribuții, chiar dacă legiuitorul a prevăzut ca aceste contribuții să fie reținute din salariu, pe de o parte, iar pe de altă parte, în raport de prevederile Codului Muncii prin care se arată că un contract de muncă reprezintă voința părților și astfel, orice fel de sume reținute în scopul că acestea trebuie plătite către stat, se impun a fi reținute așa cum sunt ele stipulate în contractul de muncă prin care este stipulat că angajatorul are obligația de a achita contribuția asigurărilor sociale către stat, pentru fiecare salariat în parte.
Având în vedere cele susținute și față de faptul că din data de 24.11.2008, clientul său nu mai avea calitate de salariat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea sentinței civile recurate în sensul obligării societății recurente la plata celor 11 salarii compensatorii.
Cât privește recursul declarat de recurenta -""-, recurentul, prin avocat, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Cu cheltuieli de judecată.
Recurenta -""-, prin consilier juridic, având cuvântul în combaterea recursului declarat de recurentul, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Cât privește capătul de cerere privind modul de redactare a prevederilor art.64 lit."a" din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, susține că prin conținutul acestuia nu se creează nicio dificultate prin raportare la alte clauze stipulate prin același contract.
Referitor la concedierea colectivă, recurenta, prin consilier juridic, solicită a se observa că societatea a recurs la această manieră datorită deficitului financiar prin care trece în prezent atât în lei, cât și în euro.
Având cuvântul în combaterea recursului declarat de recurentul, recurenta -""-, prin consilier juridic, solicită respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală.
Fără cheltuieli de judecată.
Curtea, în temeiul art.150 cod proc. civilă declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.5184/15.06.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta - -; a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele reținute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuție la bugetul asigurărilor sociale și de contribuție la bugetul asigurărilor de sănătate; a respins celelalte cereri, ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că între părți au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.10/21.01.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul Muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.
Prin cererea dedusă judecății reclamantul a pretins plata compensației cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unității pârâte la data concedierii, precum și obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea este întemeiată în parte.
Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevede obligația angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu țin de persoana acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială B sub nr.6278/27.12.2007, conține la art.64 alin.1 lit. a clauza potrivit căreia, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, în cazul concedierilor colective, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Tribunalul a constatat că, din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare. Instanța a apreciat, față de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariaților părțile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcție de situația financiară, iar nu o obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
A reținut instanța de fond că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri,însă în contextul formulării conținutului contractului colectiv de muncă instanța nu a putut stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor.
Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabilește forța obligatorie față de părți a contractelor colective de muncă, instanța de fond a constatat că în sarcina societății pârâte nu s-a stabilit obligația de plată a compensației egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecință reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind găsită nefondată.
In ceea ce privește restituirea contribuțiilor reținute din compensația acordată reclamantului, prima instanță a constatat că cererea este pe deplin justificată, având în vedere actele depuse la dosar din care rezultă că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reținut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate.
Potrivit art.55 alin.4 lit. j din codul fiscal (legea nr.571/2003), nu sunt în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plățile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a. concedierilor colective. Totodată, art.257 din legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății instituie obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție lunară pentru asigurările de sănătate, contribuție care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Față de aceste dispoziții legale, a constatat instanța de fond că suma casată de reclamant ca plată compensatorie nu este impozabilă și, prin urmare nu este supusă nici calculului contribuției pentru asigurările de sănătate.
Contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru "șomaj, la nivelul contribuției individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din legea nr.19/2000. Astfel, prima instanță a concluzionat că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se reține de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Pe cale de consecință, în baza art.269 alin. 1 din Codul Muncii, instanța de fond a obligat pârâta să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit ca urmare a reținerii sumelor cu titlu de contribuții față de stat din compensația acordată și la plata către reclamant a sumelor reținute, precum și la plata unei părți a cheltuielilor de judecată către reclamant, pârâta aflându-se parțial în culpă procesuală.
Tribunalul a respins cererea privind plata daunelor morale, reținând că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile, respectiv un prejudiciu moral produs prin acte sau fapte ale pârâtei.
În termen legal, împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.
Prin recursul său întemeiat în drept pe disp. art.299, 304 pct.6,9 și 304/1 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă - -, critică sentința pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
- instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (art.304 pct.6 Cod procedură civilă ) Reclamantul nu a solicitat restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatoriu acordat, recunoscând faptul ca acest impozit a fost legal reținut și totuși instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, prin obligarea recurentei restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit pe venit.
- hotărârea pronunțata este data cu aplicarea greșita a legii(art. 304 punctul 9 din Codul d e procedura civila)
Instanța de fond în mod greșit a aplicat în cauza dispozițiile art. 55 alin.4 lit. j din Legea nr. 571/2003, considerând ca sumele reprezentând salariile compensatorii nu intra in categoria drepturilor salariale care se supun impozitării si, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit. De altfel, suma reprezentând impozitul pe venit reținut nici nu a fost contestata prin cererea introductiva, reclamantul recunoscând ca impozitul de 16% a fost reținut corect si legal, pretinzând doar restituirea contribuțiilor reținute si virate către fondurile speciale.
Pornind de la aceasta interpretare greșita asupra naturii acestor venituri, instanța de fond a considerat ca in mod eronat au fost reținute si virate contribuțiile la fondurile speciale. Or, aceasta încadrare juridica greșita a determinat si aplicarea greșita a dispozițiilor legale aplicabile in materia contribuțiilor datorate către fondurile speciale.
Recurenta a susținut că, potrivit Codului fiscal (Legea nr. 571/2003) si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (HG nr. 44/2004) se includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, in speța fiind aplicabile prevederile art. 55 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit. I) din Normele metodologice de aplicare ale Codului Fiscal, fiind plătite din fondul de salarii, atât in ceea ce privește obligațiile salariatului, cât si pe cele ale angajatorului, si nu acelea pe care greșit le-a reținut instanța de fond.
În ceea ce privește contribuția de asigurări sociale, art. 26 din Legea nr. 19/2000, asa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar în mod legal a calculat reținut si virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
În ceea ce privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, a arătat recurenta, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal. Prin urmare, întrucât compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale, apare si obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume. Astfel, în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.
Totodată, toate aceste contribuții reținute la sursa au fost virate in conturile beneficiarilor respectivi, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate. In plus, pentru sumele respective, a virat in conturile fondurilor speciale contribuția care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.
Prin recursul formulat, întemeiat în drept pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant, critică sentința recurată pentru următoarele motive:
În mod greșit i-a a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă, daune morale în cuantum de 10 000 lei, instanța de fond admițând doar capătul al doilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, fără a avea motive temeinice și un fundament legal.
Instanța a apreciat ca neîntemeiată solicitarea sa cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din formularea art. 64, alin.1, lit. a, ar rezulta că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situația concedierii colective ce nu țin de persoana salariaților, nu este o obligație a angajatorului ci o latitudine.
Cât privește această motivare, recurentul a apreciat că este netemeinică și nelegală, întrucât din interpretarea art. 64, alin.1, lit. a, rezultă că nu este vorba de o condiție pur protestativă ci de o condiționare a plății acestor compensații, în funcție de situația financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziție ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoarea angajatului, nu a angajatorului, mai ales că un contract prin natura lui generează drepturi și obligații.
Așadar, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar, extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro.
Având în vedere profitul societății de peste 6 milioane de euro, recurentul a considerat că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64. alin.1, lit.a din contractul colectiv de muncă, întrucât potrivit art. 236 alin.4, Codul Muncii contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea contractului colectiv de muncă.
Recurentul a mai susținut că motivările instanței nu sunt susținute de nici un înscris, reflectă doar susținerile pârâtei prin întâmpinare și concluziile scrise depuse la dosar, ba mai mult aceste motive fiind în contradicție cu adresa nr.47509/17.12.2008 către reprezentanții salariaților, prin care se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice.
Recurentul a criticat și respingerea de către prima instanță a capătului trei de cerere privind acordarea de daune morale, pe motiv că nu a făcut dovada unui prejudiciu, susținând că simplul fapt că pârâta l-a obligat să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu.
Față de motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, recurenta-pârâtă - - a formulat întâmpinare și concluzii scrise, solicitând respingerea ca nefondat a recursului.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenți Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul Muncii, prin concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010.
Prin hotărârea recurată în cauză, cererea dedusă judecății, având ca obiect plata compensație cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost greșit respinsă, instanța de fond dând o interpretare eronată dispozițiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Astfel, prima instanță a reținut în mod greșit că voința reală a părților nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ignorând faptul că finalitatea unei clauze contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă este acela de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art. 1006 Cod civil.
Nu se poate reține că plata compensațiilor în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci de reorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul Muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reține că în speță angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Prin urmare, susținerile recurentului reclamant, fiind fondate sub acest aspect, Curtea va obliga pârâta la plata diferenței de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensații, către reclamant.
Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a motivat în fapt cererea și nu a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul Muncii.
Susținerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispozițiile art.294 pr.civ.
Cu privire la critica recurentei pârâte, referitoare la reținereaimpozitului pe venit, Curtea apreciază că susținerile acesteia sunt fondate, în primul rând pentru faptul că reclamantul a recunoscut în acțiunea introductivă faptul că datorează acest impozit, pe care nu l-a solicitat în mod expres în petitul acțiunii.
Pe de altă parte, Curtea apreciază și pe fondul dreptului, că fostul angajator a reținut în mod legal impozitul pe venit de 16% pentru compensația acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă. Astfel instanța de fond a apreciat eronat că ajutorul de concediere nu are caracterul unui venit din salarii sau asimilat salariilor în condițiile în care legea fiscală prevede expres și limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecății nu intră în excepțiile menționate de Codul fiscal, fiind compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 și 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.
De asemenea în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că "nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv", de vreme ce în litigiul dedus judecății baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.
În ceea ce priveștecontribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate.
Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calității de salariat.
În speță, pârâta a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea contribuției la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale și apare obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Prin urmare, Curtea reține că și asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plățile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale și nu sunt exceptate de la plata acestei contribuții, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
În privințacontribuțiilor la asigurări sociale, Curtea reține concluziile instanței de fond întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale. Potrivit art.26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să rețină și să vireze aceste contribuții, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.
Pentru considerentele arătate, în baza art.304/1 pr.civ, Curtea va admite recursurile, va modifica, în temeiul art.312 pr.civ, în parte, sentința recurată în sensul că va obliga pârâta la plata către reclamant a unei diferențe de compensație echivalentă cu 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii și va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea impozitului pe venit și a contribuției de asigurări sociale de sănătate către reclamant, menținând dispozițiile sentinței cu privire la restituirea contribuției de asigurări sociale și respingerea celorlate capete de cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă - - și recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.5184/15.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7392/3/LM/2009.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Obligă pârâta la plata către reclamant a unei diferențe de compensație echivalentă cu 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea impozitului pe venit și a contribuției de asigurări sociale de sănătate către reclamant.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex/18.12.2009
Jud.fond:
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Uță Lucia, Cristescu
