Drepturi salariale (banesti). Decizia 6808/2008. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

- ROMÂNIA -

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

DOSAR NR-

Format vechi nr.3636/2009

SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia Civilă Nr.6808/

Ședința Publică din data de 24 noiembrie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Petre Magdalena

JUDECĂTOR 2: Farmathy Amelia

JUDECĂTOR 3: Zeca Dorina

GREFIER: - -

*********************

Pe rol fiind, soluționarea recursurilor declarate de recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și Libertăților, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.392 F din data de 25.03.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- (format vechi nr.591/2008), în contradictoriu cu intimatul-reclamant și cu intimații-pârâți: Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Ialomița, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța-având ca obiect"drepturi bănești - creșteri salariale".

La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns: recurenții-pârâți: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și Libertăților, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, intimatul-reclamant și intimații-pârâți: Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Ialomița, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că pentru termenul de azi s-a depus de către intimatul-reclamant, la data de 11.11.2009, o copie, ca fiind conformă cu originalul, a carnetului de muncă, ca urmare a mențiunii cu care a fost citat pentru această dată.

De asemenea, se mai arată faptul că recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și Libertăților, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, prin motivele de recurs formulate în cauză au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art.242 alin. (2) Cod proc. civilă.

Curtea, din oficiu, invocă excepția tardivității declarării recursului formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice și rămâne în pronunțare pe această excepție, cât și pe fondul recursurilor declarate de recurenții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dată fiind solicitarea acestora de soluționarea a pricinii în lipsa lor, potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.392 F din data de 25.03.2008, pronunțată în dosarul nr- (format vechi nr.591/2008), Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a admis cererea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții: MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL IALOMIȚA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGA CURTEA DE APEL CONSTANȚA, PARCHETUL DE PE LÂNGA TRIBUNALUL CONSTANȚA, STATUL R - prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR,

În consecință, a obligat, în solidar, pârâții: MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL B, TRIBUNALUL IALOMIȚA, la recunoașterea, calcularea și plata, către reclamant, a următoarelor drepturi salariale:

- diferențele salariale dintre indemnizația efectiv încasată de reclamant și cea cuvenită conform nr.OG 10/2007, pentru lunile ianuarie și februarie 2007, respectiv indemnizația calculată pe baza unei valori de referință sectorială majorată cu 5% față de luna decembrie 2006;

- prima de concediu egală cu indemnizația de încadrare brută lunară din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2005 - 2006.

Totodată, a dispus ca sumele acordate să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

De asemenea, a obligat, în solidar, pârâții: PARCHETUL DE PE LÂNGĂ INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, PARCHETUL DE PE LÂNGA CURTEA DE APEL CONSTANTA și PARCHETUL DE PE LÂNGA TRIBUNALUL CONSTANȚA și STATUL R prin MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR către reclamant, să-i recunoască, calculeze și plătească următoarele drepturi salariale:

- diferențele salariale dintre indemnizația efectiv încasată de reclamant și cea cuvenită conform nr.OG 10/2007, pentru perioada martie 2007 la zi și pentru viitor, respectiv indemnizația calculată pe baza unei valori de referință sectorială majorată cu 5% începând cu luna martie 2007, cu 2% începând cu luna aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007, cu 11 % începând cu luna octombrie 2007 față de nivelul din luna septembrie 2007;

- sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 01.03.2007 - la zi și pentru viitor;

S-a dispus ca toate sumele acordate să fie actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantului referitoare la sporul de confidențialitate în cuantum de 15% precum și diferențele salariale rezultate în urma calculării și reținerii

A fost obligat pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.

A fost obligat chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANTELOR să aloce pârâților resursele bugetare necesare plății drepturilor acordate reclamantului.

În considerentele hotărârii fondului, s-a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 22.02.2008 sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pârâții: MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL IALOMIȚA, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGA CURTEA DE APEL CONSTANTA și PARCHETUL DE PE LÂNGA TRIBUNALUL CONSTANȚA precum și STATUL R - prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - în calitate de chemat în garanție, solicitând obligarea acestora la plată, după cum urmează:

Pârâții MINISTERUL JUSTITIEI, CURTEA DE APEL B și TRIBUNALUL I să fie obligați la recunoașterea, calcularea și plata următoarelor drepturi salariale:

- diferențe salariale dintre indemnizația efectiv încasată și cea cuvenită conform creșterilor salariale prevăzute de nr.OG 10/2007, pentru lunile ianuarie și februarie 2007, respectiv indemnizația calculată pe baza unei valori de referință sectorială majorată cu 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din decembrie 2006, actualizată cu indicele de inflație;

- plata primei de concediu egală cu indemnizația de încadrare brută lunară din luna anterioară plecării în concediu, pe anii 2005 - 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

II. Pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, PARCHETUL DE PE CURTEA DE APEL CONSTANTA, PARCHETUL DE PE TRIBUNALUL CONSTANTA să fie obligați la recunoașterea, calcularea și plata următoarelor drepturi salariale:

- diferențe salariale dintre indemnizația efectiv încasată și cea cuvenită conform creșterilor salariale prevăzute de OG nr. 10/2007, pentru perioada martie 2007 - la zi și pentru viitor, respectiv indemnizația calculată pe baza unei valori de referință sectorială majorată cu 5% începând cu luna martie 2007, cu 2 % începând cu luna aprilie 2007 față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11% începând cu luna octombrie 2007, față de nivelul din septembrie 2007, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective;

- sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 01.03.2007 - la zi și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective pentru sumele restante;

- sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 01.03.2007 - la zi cât și pentru viitor, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective pentru sumele restante;

- drepturile salariale corespunzătoare diminuării venitului net lunar în urma calculării/reținerii contribuției de asigurări sociale prin raportare la venitul brut lunar, începând cu 01.08.2007 - la zi, cât și pentru viitor, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective;

- calcularea drepturilor salariale de mai sus având în vedere indemnizația de încadrare brută lunară majorată cu 5%, 2% și 11% conform OG nr. 10/2007;

III. Obligarea pârâtului PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.

IV. Obligarea chematului în garanție STATUL R prin MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR să aloce resursele bugetare necesare ordonatorilor de credite pentru achitarea drepturilor solicitate la pct. I și II.

Instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului este legală și temeinică, din următoarele considerente:

Referitor la plata diferențelor salariale dintre indemnizația efectiv încasată și cea cuvenită conform creșterilor salariale prevăzute de nr.OG 10/2007, în cursul anului 2007, tribunalul a constatat că reclamantul nu a beneficiat de creșteri salariale.

Astfel, a avut în vedere că atât OG nr. 8/2007, cât și nr.OG 6/2007, au stabilit salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cât și drepturile salariale ale funcționarilor publici, pe baza valorilor de referință sectorială, nemodificate până în prezent.

Potrivit art. 27 din OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea" Drepturile de salarizare prevăzute de prezenta ordonanță sunt brute și impozabile. Acestea vor fi actualizate prin aplicarea majorărilor acordate în conformitate cu prevederile legale.".

Prin nr.OG 10/2007, art. 1 - 4, au fost majorate salariile demnitarilor, funcționarilor publici, personalului contractual din sectorul bugetar, judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecătorilor Curții Constituționale, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din decembrie 2006, de 2 % începând cu data de 01.04.2007 față de nivelul din martie 2007 și de 11%, începând cu data de 01.10.2007, față de nivelul din septembrie 2007.

Tribunalul a mai avut în vedere că indexarea salariilor s-a aplicat și pentru personalul, prin nr.OG 16/2007, precum și pentru personalul Curții de Conturi, prin nr.OG 27/2007.

Raportându-se la toate aceste acte normative invocate, tribunalul a constatat că reclamantul a fost discriminat în raport cu categoriile de personal vizate și cărora le-au fost indexate salariile, discriminarea constând în excluderea sa din sfera salariaților îndreptățiți la indexări salariale.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare ( aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303/2.12.2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

Principiul egalității de tratament în salarizareimplică recunoașterea acelorași obiective de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă și existența unei justificări obiective și rezonabile pentru excluderea unora de la acordarea drepturilor.

Astfel, în raport de aceste aspecte, prima instanță a apreciat că este evident că motivele care au determinat creșterile salariale ale categoriilor socio-profesionale indicate în acțiunea reclamantului, categorii pentru care salarizarea se stabilește tot prin legi speciale, respectiv menținerea nivelului unei retribuții corespunzătoare muncii prestate ca urmare a inflației pe anul 2007 sunt considerente care justifică acordarea acelorași creșteri salariale și reclamantului, discriminarea acestuia fiind nejustificată în raport de aceste obiective ce au fost considerate temeinice pentru celelalte categorii de salariați bugetari.

Conform prevederilor nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

A avut în vedere dispozițiile art. 2 alin. 1 din nr.OG137/2000, care prevăd că prin "discriminare" se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. ce are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

A mai avut în vedere și dispozițiile alin. 3 din art. 2 din același act normativ, care prevăd că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Or, a reținut instanța de fond, criteriul după care s-a făcut distincția pentru creșterile salariale în 2007 în sectorul bugetar, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust, fiind absurd și de neconceput a se accepta că inflația și creșterea nivelului prețurilor de consum afectează numai anumite categorii socio-profesionale, iar pe altele nu.

În raport de toate aceste considerente, instanța constată că, în cadrul categoriilor de salariați din sectorul bugetar, reclamantului, care a avut calitatea de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Ialomița, iar în prezent are calitatea de procuror, în anul 2007 i s-a aplicat un tratament diferit în ceea ce privește creșterile salariale, în mod arbitrar și discriminatoriu, tratament bazat numai pe locul de muncă al acestuia, respectiv categoria socio-profesională din care face parte.

Prima instanță a apreciat că este admisibilă cererea reclamantului privind actualizarea prejudiciului suferit, conform indicelui de inflație. Astfel, având în vedere dispozițiile art. 1082 din Codul civil și pe cele ale art. 161 alin. 4 din Codul munciia reținut că pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Ialomița, pentru perioada 01.01.- 28.02.2007, respectiv pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, Parchetul de pe lângă J și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, pentru perioada 01.03.2007 - 31.12.2007, sunt în culpă pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestei discriminări și, implicit,acordarea creșterilor salariale și reclamantului.

Referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, tribunalul a constatat că prin dispozițiile art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din această Lege a fost abrogat expres, însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale, de principiu, referitoare la delegarea legislativă cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.

Astfel, potrivit prevederilor art. 108 alin. 3 din Constituția României, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.

Or, prin art. 1 pct.1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată. Cu toate acestea, prin nr.OG 83/2000, s-a procedat si la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși, așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.

Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii, a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.

Prima instanță a remarcat, în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare.

Cu privire la art. 47 din Legea nr. 50/1996, a reținut că acest text a fost într-adevăr abrogat, însă această abrogare nu poate produce efecte juridice atâta vreme cât nr.OG 83/2000 este un act normativ de nivel inferior Legii nr.50/1996, fiind evidentă în acest fel contradicția cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000.

Legea nr. 50/1996 este o lege organică iar potrivit dispozițiilor Constituției României, în vigoare la acea dată, respectiv art. 114 alin.1, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

De asemenea, potrivit art. 72 pct.3 lit. "h" și "l" din Constituție, organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, precum șir regimul general privind raporturile de muncă trebuie reglementate printr-o lege organică și, întrucât un element esențial al raportului de muncă îl reprezintă tocmai salariul, rezultă că Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, este o lege organică.

Concluzionând, instanța de fond a reținut că, indiferent de finalitatea pe care a avut-o nr.OG 83/2000, abrogarea prin acest act normativ - de inferior legii - a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a celor de tehnică legislativă, motiv pentru care ea nu poate produce efecte.

În același timp, Tribunalul a avut în vedere și Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art.1, care prevede că:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generaleale dreptului internațional.".

A considerat că sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamant fiind un drept de creanță, este un "bun"n sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și că, prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, reclamantul a fost lipsit de proprietatea acestui bun.

Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 Protocolul adițional nr. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, doar pentru o cauză de utilitate publică. Din cuprinsul OG nr.83/2000, prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și a personalului auxiliar, de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne, conțin dispoziții mai favorabile.

Tribunalul a mai reținut că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000 și art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, motiv pentru care a acordat prioritate în aplicare acestuia din urmă, având în vedere, în același timp, că România a ratificat Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, și Protocoalele adiționale, prin Legea nr. 30/1994.

A avut în vedere, în același timp și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prin art.19 pct.3 stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar în speță tribunalul apreciază, conform tuturor considerentelor expuse, că nu se justifică înlăturarea acestui spor în ceea ce privește reclamantul, nefiind implicată apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Astfel, a apreciat că prin admiterea acestui capăt de cerere se repară prejudiciul care i-a fost creat reclamantului până în acest moment, prejudiciul fiind cert și actual, caracterul de certitudine a prejudiciului, fiind fără dubiu și pentru viitor, având în vedere că drepturile reclamate prin cerere sunt de natură salarială și că, în aceste condiții, este de necontestat că, lunar, reclamantul este prejudiciat în mod cert, cu o sumă precis determinată, constând în sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.

A constata că, de altfel, în mod constant doctrina, precum și practica judecătorească, au statuat că"prejudiciul viitor este, de asemenea supus reparării, dacă există siguranța producerii sale precum și elementele îndestulătoare pentru a-i determina întinderea"(deciziile nr.2038/1972, nr.924/1973, "Teoria generală a obligațiilor").

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că este întemeiată cererea reclamantului privind acordarea în continuare a acestui spor.

Cât privește capătul de cerere privind actualizare sumelor cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor si pana la data plății efective, instanța constata în speța ca ceea ce face obiectul reparației este prejudiciul real, suferit de reclamant ca urmare a neacordării unor drepturi bănești de natura salariala.

Repararea prejudiciului se face în condițiile răspunderii civile contractuale.

Beneficiul nerealizat, ca parte a prejudiciului suferit de reclamant este datorat devalorizării monetare survenite intre data cand aceste drepturi ar fi trebuit acordate, si data platii efective, pe cale de consecinta, masura reparatorie adecvata fiind actualizarea sumelor cu indicele de inflatie, de la data scadentei fiecarei sume, la data platii efective.

Având in vedere si evoluția economico-sociala actuala, cat si solutiile doctrinare si jurisprudențiale in materie, tribunalul apreciază ca in materia dreptului muncii daunele pentru neexecutarea corespunzatoare a obligatiilor banesti se pot concretiza nu numai in dobânda legala, ci si in actualizarea cu indicele de inflatie, de la data când fiecare suma ar fi devenit scadenta, la data platii efective, principiul primordial ce se cere a fi respectat fiind repararea in totalitate a prejudiciului suferit.

Pentru aceste considerente, instanța urmează a admite si acest capăt de cerere, si a dispune actualizarea cu indicele de inflatie a drepturilor banesti acordate reclamantului, de la data scadentei fiecărei sume, la data plații efective.

Referitor la sporul de confidențialitate, Tribunalul a reținut că, din analiza actelor normative ce reglementează activitatea categoriilor de personal indicate de reclamant în cererea introductivă, rezultă că sporul de confidențialitate este acordat prin dispoziții speciale, avându-se în vedere atribuțiile speciale pe care aceste categorii de persoane le exercită, respectiv protecția informațiilor clasificate așa cum sunt reglementate de Legea nr. 182/2002.

Categoriile de personal care au acces la aceste informații sunt strict reglementate de lege, fiind verificate în prealabil cu privire la onestitatea și profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informații și inclusiv într-un sistem de pregătire și perfecționare la intervale regulate potrivit standardelor naționale de protecție (art. 8 din Legea nr. 182/2002).

Rezultă, de asemenea, că doar personalul care operează cu informații clasificate și pentru care s-a emis certificatul de securitate potrivit art.13 din Legea nr. 182/2002, cadrele militare în activitate, funcționari publici cu statut special, militari angajați pe bază de contract și personal civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și funcționarii publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ, beneficiază de sporul de confidențialitate.

cu aceste categorii profesionale potrivit legislației corelative, statutului magistraților reglementat de Legea nr. 303/2004 și Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 privind aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, reclamantul nu operează cu informații clasificate, de natura celor prevăzute de Legea nr. 182/2002, ori atribuții similare personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice.

Din acest punct de vedere, statutul corespunzător judecătorilor și al categoriilor profesionale invocate diferă sub aspectul atribuțiilor, al competențelor al condițiilor de acces, de numire, de eliberare din funcție, al incompatibilităților, etc.

A mai reținut că, în sfârșit, o chestiune concretă de foarte mare importanță este și aceea că reclamantul nu a dovedit în cauză că este posesorul certificatului de securitate eliberat în condițiile art. 13 din Legea nr. 182/2002 - condiție prealabilă pentru a avea acces în mod legal la informații clasificate.

A avut în vedere aspectul că în practică s-a recunoscut că dreptul la sporul de confidențialitate nu este un drept fundamental, dintre cele garantate de Convenție sau Constituție, ci face parte dintre drepturile salariale suplimentare, pe care autoritatea le acordă în baza marjei de apreciere de care beneficiază în stabilirea situațiilor care justifică diferențieri de tratament juridic.

Așa fiind, în raport de situația de fapt așa cum aceasta rezultă din actele și lucrările dosarului și făcând aplicarea dispozițiilor legale invocate mai sus și jurisprudenței și ale instanței noastre constituționale, tribunalul a constatat că asupra reclamantului din prezenta cauză nu s-a exercitat o faptă de discriminare, dintre cele reglementate de art. 1 și următoarele din nr.OG 137/2000.

Prin urmare, față de aceste considerente, a respins, ca neîntemeiat, acest capăt de cerere formulat de reclamant.

Referitor la diminuarea venitului net lunar în urma calculării/reținerii contribuției de asigurări sociale, prin raportare la venitul brut lunar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 250/2007, respectiv 01.08.2007, tribunalul a respins cererea reclamantului, ca nefondată.

În acest sens a reținut că potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale:"(1) Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale în cazul asiguraților o constituie:

a) salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile și adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă, în cazul asiguraților prevăzuți laart. 5alin. (1) pct. I, sau veniturile brute de natura drepturilor salariale realizate lunar de asigurații prevăzuți laart. 5alin. (1) pct. I, II, VI;

b) venitul lunar asigurat, prevăzut în declarația sau în contractul de asigurare socială, care nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut lunar pe economie"

Potrivit art. 23 alin. 3 din același act normative, baza de calcul prevăzută de alin.1 și alin. 2 nu poate depăși plafonul a de 3 ori salariul mediu lunar brut pe economie.

A mai avut în vedere și faptul că, după modificarea Legii nr. 19/2000, baza de calcul prev. la alin.1 și 2 este venitul brut realizat lunar, precum și că, ulterior, prin nr.OUG 91/2007, au fost abrogate dispozițiile alin. 3 al art. 23, iar procentul de 9,5% pentru calcularea este aplicat pentru magistrați la venitul lunar brut individual.

S-a reținut că, de altfel, dispozițiile art. 23 alin.3 - abrogate începând cu data de 01 ianuarie 2008 - nu stabilesc baza de calcul, ci fixează doar limita dincolo de care această bază de calcul nu poate trece.

Referitor la plata primei de concediu pe anii 2005 - 2006, egală cu indemnizația de încadrare brută lunară din luna anterioară plecării în concediu, tribunalul a constatat că această cerere este întemeiată, având în vedere totodată și dispozițiile G nr. 146/19.12.2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006, care prevăd acordarea acestui drept, instituit în temeiul prevederilor art. 41^1 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

A constatat că doar constrângerile bugetare din perioada 2001 - 2006, impuse anual de organismele financiare internaționale, nu au permis acordarea primelor de concediu de odihnă, prevederile din actele normative prin care au fost aprobate fiind suspendate prin legi bugetare anuale succesive și prin actele normative anuale de salarizare, însă acest drept nu a fost niciodată abrogat.

S-a apreciat că este întemeiată și cererea privind efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantului, ca urmare a acordării drepturilor salariale sus-menționate, având în vedere dispozițiile art. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, potrivit cu care înscrierile în carnetul de muncă se fac și cu privire la salariul de încadrare, iar obligația acestor înscrieri revine unității cu care salariatul are raporturi de muncă.

Împotriva sentinței sus-menționate, au declarat recurs, motivat în termenul legal, atât pârâtulMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și pârâtulMinisterul Justiției și Libertăților,criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

De asemenea, au declarat recurs, însă l-au motivat cu depășirea termenului legal, pârâțiiStatul Român - prin Ministerul Finanțelor PubliceșiMinisterul Finanțelor Publice, în nume propriu.

În dezvoltarea motivelor sale de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițiearată că hotărârea instanței de fond este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe. În acest sens, susține că Tribunalul Ialomița ar fi trebuit să își decline competența în favoarea Judecătoriei Slobozia, ca instanță de drept comun, câtă vreme reclamantul și-a întemeiat solicitările pe dispozițiile nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Mai arată că, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dispunând, în mod nelegal, obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația brută lunară.

Consideră că sunt greșite argumentele primei instanțe referitoare la faptul că abrogarea dreptului, prevăzută de art. 42 din nr.OG 83/2000, nu ar putea produce efecte juridice, deoarece acest act nromativ are o forță juridică inferioară legii nr. 50/1996.

În acest sens, recurentul-pârât invocă prevederile Constituției României și dispozițiile Legii nr. 24/2000, republicată, arătând că acestea nu prevăd o asemenea condiție cu privire la abrogare și nici nu lipsește de efecte juridice abrogarea unei norme superioare printr-o normă inferioară.

Precizează că nici Constituția României nu îngrădește abrogarea unei norme superioare, printr-o normă inferioară, întrucât, prin dispozițiile art. 61 prevede că parlamentul este organul reprezentativ al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, iar prin art. 115 recunoaște abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.

Față de aceste aspecte, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă susține că, prin emiterea nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, legiuitorul a urmărit punerea în concordanță a unor acte normative privitoare la categoriile magistraților, așa cum reiese din Nota de fundamentare a acestei ordonanțe, pe care a anexat-o prezentului recurs.

Mai susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești și atunci când a dispus, în mod nelegal, obligarea sa la acordarea drepturilor solicitate și pe viitor, în sensul că, în acest mod, instanța a adăugat la lege, deoarece doar legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.

Sub acest aspect, consideră că cererea reclamantului este inadmisibilă.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă arată că hotărârea fondului este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește admiterea capătului de cerere referitor la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, recurentul arată că această soluție estre greșită, întrucât art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres prin art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a nr.OUG 177/2002.

Mai arată că nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare să se repună în vigoare actul normativ inițial.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat creșterile salariale prevăzute prin nr.OG 10/2007, recurentul arată că în mod greșit acesta a fost admis de către prima instanță, întrucât acordarea acestor creșteri numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare (cum, eronat, susține reclamantul), așa cum este aceasta definită de dispozițiile nr.OG 137/2000.

În acest sens, susține că, mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea corupției, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unor astfel de sporuri, sunt adecvate și necesare.

Mai susține că, în cauză nu se poate pune, însă, problema discriminării.

Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă critică și faptul că, în mod nelegal, prima instanță a dispus ca drepturile bănești acordare reclamantului să fie și actualizate cu rata inflației.

Cu privire la acest aspect, recurentul arată că Parchetul de pe lângă este instituție bugetară, astfel că nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, întrucât fondurile îi sunt alocate prin legile bugetului de stat, iar cheltuielile prevăzute în capitole și articole au o destinație precisă și limitată.

O altă critică se referă la faptul că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la cererea formulată de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă, în temeiul dispozițiilor art. 60 - 63 din Codul d e procedură civilă, prin care a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, deși l-a obligat pe chematul în garanție să aloce, către pârâți, resursele bugetare necesare plății drepturilor acordate reclamantului.

Arată că obligația de garanție între Parchetul de pe lângă și Ministerul Finanțelor Publice există în temeiul dispozițiilor art. 131 pct.1 din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, dispoziții potrivit cărora activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

În susținerea celor afirmate mai sus, invocă și dispozițiile art. 18 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 3, pct. 4 și pct. 9 și art. 304¹Cod proc. civilă.

La rândul său, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertățilorarată că în mod greșit prima instanță a obligat Ministerul Justiției și Libertăților la plata majorărilor solicitate de reclamant prin acțiunea introductivă, întrucât această instituție nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

În susținerea celor afirmate, invocă prevederile art. 1 din nr.HG 83/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, solicitând instanței de recurs să constate că acest minister nu are atribuții în domeniul stabilirii politicii salariale și, cu atât mai puțin, în domeniul corelării creșterilor salariale solicitate de către intimatul-reclamant.

De asemenea, solicită instanței de recurs să observe că, în cauza de față nu sunt incidente prevederile nr.OG 137/2000, reținute de Tribunalul Ialomița în considerentele hotărârii fondului, întrucât art. 1 alin. 3 din aceastăă ordonanță se referă la persoanele aflate în situații comparabile.

Or, arată recurentul, reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Precizează că asistenții judiciari, magistrații și alte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat - personalul auxiliar, funcționarii publici, cei care ocupă funcții de demnitate publică, personalul contractual - sunt categorii profesionale deosebite, fiecare având statut propriu și, de asemenea, sisteme diferite de stabilire a drepturilor salariale.

Printr-un alt motiv de recurs formulat, recurentul susține că instanța de fond ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când l-a obligat, alături de ceilalți pârâți la plata unor sume rezultate ca urmare a neindexării salariului intimatului-reclamant pe anul 2007, ceea ce ar constitui o adăugare la textul de lege și o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.

Ca urmare, recurentul susține că, în considerareaprincipiului separației puterilor în stat,acțiunea reclamantului este inadmisibilă, întrucât are ca obiect acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege, astfel că prin ea se tinde la modificarea actelor normative.

Invocă prevederile art. 124 alin. 3 din Constituția României, conform cărora:"Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.".

Totodată, recurentul critică și soluția dată de prima instanță capătului de cerere referitor la primele de vacanță pe anii 2005 - 2006.

Astfel, recurentul susține că este greșită soluția de admitere a acestui capăt al acțiunii reclamantului, sens în care arată că începând cu data de 1 ianuarie 2003 intrat în vigoare nr.OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, act normativ prin care s-a stabilit o nouă modalitate de remunerare și pentru asistenții judiciari, denumiți magistrați consultanți.

Arată că nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, a abrogat nr.OUG 177/2002 și care, în forma inițială, nu a prevăzut nici o dispoziție referitoare la acordarea primei de vacanță.

Precizează că, ulterior, prin Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea nr.OUG 27/2006, prin art. 24¹s- reintrodus dreptul la prima de vacanță.

Solicită instanței de recurs să aibă în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 Cod proc. civilă, potrivit cărora:"Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe"și, în acest sens, invocă Decizia nr. XXIII din data de 12.12.2005, pronunțată în dosarul nr. 31/2005, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care, soluționându-se recursul în interesul legii, s-a statuat, în mod irevocabil, că magistrații sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementat prin art. 41¹din Legea nr. 50/1996.

Mai invocă și încheierea de îndreptare a erorii materiale adoptată ulterior de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința din 21 mai 2007, prin care instanța supremă a statuat că se înlătură mențiunea"și personalul auxiliar de specialitate"din considerentele deciziei sus-menționate, de la pagina 2, rândurile 17 și 21, de la pagina 4, ultimul rând și de la pagina 6, alineatele 6 și 7, precum și de la alineatul 3 din dispozitiv, care va avea următorul conținut:"Prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați se acordă numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată.".

Recurentul-pârât mai solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere că în mod eronat prima instanță a apreciat că sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 1 din nr.OUG 146/2007.

Concluzionând, susține că dreptul la prima de vacanță nefiind suspendat pe perioada 2003 - 2006, ci abrogat începând cu data de 1 ianuarie 2003, acesta nu a mai fost prevăzut de nici un act normativ până la intrarea în vigoare a Legii nr. 45/2007. Prin urmare, susține recurentul, nu poate fi vorba de o recunoaștere a dreptului respectiv prin nr.OUG 146/2007.

În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304¹Cod proc. civilă.

Analizând, actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs, precum și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 304¹Cod proc. civilă, Curtea reține următoarele:

În temeiul dispozițiilor art. 137 Cod proc. civilă, Curtea va analiza, cu prioritate, excepția tardivității declarării recursurilor formulate de recurentul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Cu privire la acest aspect, Curtea reține că la termenul din data de 24.11.2009, Curtea, în ședință publică, a invocat din oficiu excepția tardivității declarării, de către acești recurenți, a recursurilor.

Curtea reține că excepția tardivității declarării recursurilor este întemeiată, astfel că o va admite ca atare și, în consecință, va respinge recursurile declarate de acești doi recurenți, ca fiind tardiv formulate, din următoarele considerente:

Codul d e procedură civilă cuprinde dispoziții legale de strictă aplicare și în ce privește exercitarea căilor extraordinare de atac, prevăzute în Titlul V din cod.

Astfel, în secțiunea Ia C apitolului I din titlul mai sus menționat, intitulat"Recursul",sunt reglementate, prin norme legale imperative, atât termenul de exercitare a acestei căi de atac, cât și formele recursului.

Curtea, având în vedere obiectul prezentei cauze, care este un conflict de muncă, apreciază că în speță devin aplicabile dispozițiile legii speciale în această materie, respectiv dispozițiile art. 80 din Legea nr.168/1999, potrivit căroratermenul de exercitare a recursului este de 10 zile de la comunicarea hotărârii, așa cum s-a și menționat, de altfel, de către instanța de fond în dispozitivul hotărârii atacate.

În raport de dispozițiile legale sus-menționate (dispozițiile legii speciale), precum și în raport de împrejurarea că hotărârea fondului a fost comunicată la data de 22.04.2008 atât recurentului Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și recurentului Ministerul Finanțelor Publice, aspect ce rezultă din dovezile de comunicare aflate în dosarul de fond (fiele 78 și, respectiv, 86), iar motivele de recurs au fost expediate de către recurenți, prin serviciile poștale, la data de 22.05.2008, așa cum rezultă din ștampila aplicată pe plicul aflat la fila 35 din dosarul de recurs nr-, Curtea reține că recursurile au fost declarate de către cei doi recurenți cu depășirea termenului legal.

Având în vedere și dispozițiile art. 137 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora: "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii",Curtea,

pentru considerentele expuse mai sus, va admite excepția tardivității și, în consecință, va respinge, ca tardiv formulate, recursurile declarate de recurenții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, împotriva sentinței civile nr. 392 din data de 25.03.2008, fără, deci, a le mai analiza.

În ceea ce privește recursurile declarate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea reține următoarele:

Referitor la soluția dată de prima instanță capătului de cerere privinddiferențele salariale rezultate dintre indemnizația efectiv încasată și cea cuvenită, conform creșterilor salariale prevăzute nr.OG 10/2007, pentru perioada martie 2007 la zi și pentru viitor, respectiv indemnizația calculată pe baza unei valori de referință sectorială majorată cu 5% începând cu luna martie 2007, cu 2% începând cu luna aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007, cu 11 % începând cu luna octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007, Curtea apreciază că această soluție este greșită, din următoarele considerente:

Față de redactarea expresă a textelor OG nr. 6, nr. 8, nr. 10 și nr. 11/2007, acestea se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile de personal prevăzute în ipotezele normelor, opțiunea legiuitorului delegat neputând fi controlată de judecătorul ordinar (ci numai de cel constituțional), care nu poate completa o omisiune de reglementare, lărgind câmpul de aplicare a unei dispoziții, atunci când legiuitorul decide să-l precizeze strict și limitativ.

Prin urmare, în acord cu rolul său constituțional, tradițional, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, pe motiv că este discriminatorie sau inechitabilă ori să-i suplinească insuficiențele, ci este ținut, până ce nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională, s-o aplice în litera sa.

În același sens sunt și prevederile, obligatorii potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.

Prin sus-menționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separaților puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Se reține totodată și că în această chestiune nu există o decizie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism independent și a cărui activitate nu poate fi îngrădită de nicio instituție, conform art. 17 din OG nr. 137/200, care să constate o situație discriminatorie între magistrați și categoriile de personal prevăzute de ordonanțele menționate, care să poată eventual constitui temeiul acordării de despăgubiri la nivelul pretinselor creșteri salariale, instanța neputând sancționa, astfel cum s-a argumentat anterior, presupusele discriminări create prin lege.

Nu se poate invoca, în sens contrar, nici cadrul general european în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare sau principiul nediscriminării consacrat de art. 14 din Convenția Europeană ori art. 16 din Constituție, pe de o parte pentru că acestea nu se referă și la personalul din cadrul autorității judecătorești care dispune de condiții speciale de salarizare, pe de altă parte pentru că principiul egalității de tratament în salarizare pe care-l consacră, nu are conținutul pe care încearcă să-l acrediteze reclamanții

Astfel, regimul juridic al salarizării este inevitabil diferit, criteriul activității îndeplinite fiind unul obiectiv, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la situația absurdă în care să se pretindă că toate activitățile profesionale să fie remunerate identic, or, este pe deplin legitim ca tratamentul salarial să difere, el implicând o anumită strategie socio-economico-financiară, ce nu poate fi cenzurată sau controlată de instanța de judecată, uniformitatea reglementării într-un atare domeniu având drept consecință desființarea tuturor criteriilor de salarizare și a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile economice și financiare.

Așadar, Curtea reține că nu există nici un temei al pretențiilor formulate de reclamant cu privire la pretenția sa de a beneficia de creșterile salariale de 5%, 2% și 11%, acordate altor categorii profesionale,astfel că, în mod corect, acest capăt al acțiunii introductive trebuia să fie respins de către prima instanță.

Rezultă, deci, că sunt fondate criticile formulate de recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției și Libertăților, astfel că vor fi primite ca atare, urmând ca hotărârea fondului să fie modificată sub acest aspect.

Referitor la soluția dată capătului de cerere privind plata primelor de concediu pentru anii 2005 și 2006,Curtea reține că în mod justificat instanța de fond a admis acest capăt al acțiunii reclamantului și a obligat pârâții, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița la plata acestor sume, actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective.

Așadar, Curtea reține că în perioada 01.08.2004 - 01.03.2007 reclamantul și-a desfășurat activitatea în calitate de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Ialomița, iar începând cu data de 01.03.2007, a fost numit, prin Decret al Preșefintelui României, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Hârșova.

Rezultă, deci, că în perioada pentru care solicită primele de vacanță, respectiv în anii 2005 și 2006, intimatul-reclamant nu avea calitatea de magistrat (procuror), ci aceea de asistent judiciar.

Față de acest aspect, Curtea constată că înseși argumentele expuse de recurentul-pârât, în cuprinsul cererii sale de recurs, cu privire la prima de vacanță, vin în sprijinul pretențiilor intimatului-reclamant referitoare la acordarea primei de vacanță pentru anii 2005 - 2006.

Astfel, Curtea are în vedere faptul că, așa cum a arătat și recurentul, problema de drept privind prima de concediu pentru personalul din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea a fost tranșată irevocabil prin Decizia nr. XXIII din data de 12.12.2005, pronunțată în dosarul nr. 31/2005, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care, soluționându-se recursul în interesul legii, s-a statuat că magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu, însă numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementat prin art. 41¹din Legea nr. 50/1996.

Ulterior, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale adoptată tot de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința din 21 mai 2007, instanța supremă a statuat că se înlătură mențiunea "și personalul auxiliar de specialitate" din considerentele deciziei sus-menționate, de la pagina 2, rândurile 17 și 21, de la pagina 4, ultimul rând și de la pagina 6, alineatele 6 și 7, precum și de la alineatul 3 din dispozitiv, care va avea următorul conținut: "Prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați se acordă numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată.".

Se constată că, din Decizia nr. XXIII/12.12.2995, astfel îndreptată, rezultă că numai pentru magistrați (judecători, procurori și cei asimilați acestora) acordarea primei de concediu se limitează numai la parioada anilor 2001 și 2002, iar pentru celelalte categorii de personal din cadrul instanțelor de judecată și parchetelor prima se acordă și pentru anii ulteriori, respectiv începând cu anul 2003, în continuare.

Or, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3 Cod proc. civilă:"Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe"

Astfel, cât timp intimatul-reclamant a solicitat plata primelor de vacanță pentru o perioadă în care nu avea calitatea de magistrat și anume, pentru anii 2005 și 2006, deci anterior datei de la care a devenit procuror, Curtea apreciază că acesta este îndreptățit, pe perioada menționată, la plata sumelor solicitate cu acest titlu.

Față de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că, sub acest aspect, sunt nefondate criticile formulate de recurentul-pârât, motiv pentru care vor fi înlăturate ca atare.

Referitor lasoluția primei instanțe privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, Curtea reține că prima instanță în mod justificat a admis acest capăt al acțiunii reclamantului, astfel că va înlătura, ca nefondate, criticile formulate sub acest aspect de către recurentul-pârât - parchetul de pe lângă, apreciindu-le drept simple afirmații formale, lipsite de conținut juridic.

În acest sens, Curtea reține că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară a fost solicitat de intimatul-reclamant pentru perioada în care și-a desfășurat activitatea ca procuror, respectiv începând cu data de 01.04.2007, când a fost numit în această funcție.

Curtea mai reține că și această problemă de drept a fost tranșată în mod irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, care, prin Decizia nr. 21/10.03.2008, pronunțată în dosarul nr. 5/2008, în soluționarea recursului în interesul legii, decizie obligatorie potrivit dispozițiilor exprese ale art. 329 alin. 3 Cod proced. civilă, a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, judecătorii,procurorii,magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate,au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.

În considerentele deciziei sus-menționate, instanța supremă a reținut că prin Legea nr.1 25/2000, Guvernul a fost abilitat să completeze și să modifice, iar nu să abroge Legea nr. 50/1996, nici total, nici parțial, după cum nu a fost abilitat nici să modifice sau să completeze Legea nr. 56/1996 care reglementa salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, magistraților-asistenți și celorlalte categorii de personal.

Cu toate acestea, prin art. IX alin. 2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000 s-au abrogat dispozițiile art. 23¹din Legea nr. 56/1996, fiind depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României și fiind astfel încălcate dispozițiile. art.108 alin.3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României.

În același sens, s-a reținut că art.81 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, prevedea că magistrații beneficiază și de sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct.42 din nr.OG83/2000, lege ordinară prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, lege organică.

Nu se poate opune nici faptul că neconstituționalitatea abrogării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 prin nr.OG83/2000, norme abrogate în prezent, poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, întrucât Curtea Constituțională are în competență numai legile și ordonanțeleîn vigoare, iar verificarea constituționalității normelor abrogate revine, prin interpretareaper a contrarioa art.147 alin.1 cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.

De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct.42 și în art. IX alin.2 din nr.OG83/2000 impune că instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, care nici în prezent nu și-au încetat aplicabilitatea, efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidând incontestabil în faptul că dreptul consacrat legislativ de art.47 din Legea nr.50/1996 se cuvine și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza textului de lege.

De altfel, astfel cum rezultă și din motivarea recursului în interesul legii, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane-magistrați și personal auxiliar de specialitate, le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că neacordarea acestui spor ar duce în mod inevitabil la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept, or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii profesionale, în condițiile în care nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție, nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Protocolului nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

În consecință, potrivit considerentelor anterioare, Curtea de Apel constată căfață de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, problema sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru categoria de personal din care face parte și reclamantul, nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței sporului pretins.

Cât privește criticile recurentului-pârât - Parchetul de pe lângă, care susține că este nelegală acordarea și pentru viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%,Curtea apreciază că și aceste critici sunt nefondate, soluția instanței de fond fiind, și sub acest aspect, legală și temeinică.

În acest sens, Curtea reține că odificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.

Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.

În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.

Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.

Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.

Așa cum s-a arătat anterior, în același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.

Prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, instanța supremă a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii,procurorii,magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Prin menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.

A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 23¹din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.

Sub acest aspect,rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.

Așadar, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României).

Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.

Referitor la soluția primei instanțe privind actualizarea, cu indicele de inflație, a sumelor bănești acordate intimatului-reclamant, Curtea apreciază că sunt nefondate și aceste critici, ce au fost formulate de recurentul-pârât - parchetul de pe lângă, urmând a le înlătura.

Ca urmare, n ceea ce privește actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale acordate intimatului-reclamant, Curtea apreciază că soluția instanței de fond este temeinică și legală, față de dispozițiile art. 269 raportate la dispozițiile art. 295 alin. 1din Codul muncii.

În acest sens, reține că actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație se cuvine persoanelor prejudiciate, pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului cauzat prin neplata sumelor datorate, cu atât mai mult cu cât aceste sume sunt drepturi bănești cuvenite din raporturile juridice de muncă (de serviciu).

A nu se ține seama de devalorizarea monedei naționale ar însemna crearea unui nou prejudiciu, fiind cunoscut că moneda națională s-a depreciat în intervalul de timp susmenționat.

Referitor la afirmațiile recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă în sensul că instanța de fond nu ar fi soluționat cererea prin care acesta a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține că aceste afirmații nu se susțin.

Astfel, Curtea constată că atât din dispozitivul hotărârii fondului, cât și din considerentele acesteia, rezultă cu claritate că prima instanță a soluționat cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, admițând-o, astfel căa obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice (fost Ministerul Economiei și Finanțelor) să aloce pârâților fondurile necesare plății drepturilor bănești acordate reclamantului.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, alin. 2 și alin. 3 Cod proc. civilă, va admite excepția tardivității și, în consecință, va respinge, ca fiind tardiv formulate, recursurile declarate de recurenții-pârâți Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 392 din data de 25.03.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- (format vechi nr. 591/2008).

În raport de aceleași considerente, va admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva aceleiași sentințe civile și, în consecință, va modifica, în parte sentința atacată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect contravaloarea creșterii salariale în procent de 2%, 5%, și, respectiv, 11%.

Urmează a menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

CU MAJORITATE:

Admite excepția tardivității.

Respinge, ca tardiv formulate, recursurile declarate de recurenții-pârâți Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 392 din data de 25.03.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- (format vechi nr. 591/2008), în contradictoriu cu intimatul-reclamant și cu intimații-pârâți: Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Ialomița, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva aceleiași sentințe civile nr. 392 din data de 25.03.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- (format vechi nr. 591/2008), în contradictoriu cu intimatul-reclamant și cu intimații-pârâți: Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Ialomița, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.

Modifică, în parte sentința recurată, în sensul că:

Respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect contravaloarea creșterii salariale în procent de 2%, 5%, 11%.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24.11.2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

- - - -

GREFIER,

- -

red: / tehnored:

2 EX. / 22.12.2009

Jud. fond:;

OPINIE SEPARATĂ

a JUDECĂTOR

În dosarul nr-, al Curții de APEL BUCUREȘTI, apreciem că trebuia să fie respins recursul declarat de către Ministerul Justiției și al Libertăților, precum și recursul declarat de către Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul capătului de cerere, având ca obiect contravaloarea creșterilor salariale în procent de 2%, 5% și 11 %, stabilite prin dispozițiile nr.OG10/2007, pentru următoarele considerente:

Se constată existența unei discriminării a intimatului-reclamant, prin neacordarea majorărilor salariale anuale în raport cu alte categorii socio-profesionale, deoarece tratamentul care se aplică intimatului-reclamant, justificările și criteriile tratamentului sunt diferențiate.

Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantului la personalul din unitățile de justiție și, ulterior, parchet (unități bugetare).

Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamantul, este parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, i se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003).

Deci, reclamantul se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.

Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr. 10/2007; G nr. 11/2007; G nr. 16/2007; G nr. 27/2007; Legea nr. 232/2007; G nr. 8/2007; G nr. 20/2007; G nr. 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.

Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din G nr.10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art.1 din G Nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din G nr.10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art.19 din G nr.10/2007); personalul Curții de Conturi (art.2 din G nr.27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din G nr.10/2007); personalul auxiliar din justiție (art.31 din G nr.8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art.1 din G nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.1 din G nr.16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din G nr.23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din G nr.20/2007).

de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 - 32 din Legea nr.24/2000 și potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.

Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamantului, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.

Cu toate acestea, reclamantului (personal salarizat prin G nr. 27/2006) nu i-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestuia, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamantul nu poate obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, i-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.

În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamantul este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantul nu poate fi tratat diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lui, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale și anume, existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale.

Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acesteia dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, recurenții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamantului pentru a încerca justificarea discriminării acestuia, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt: nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).

În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, intimatul-reclamant este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.

Deci, reclamantul este discriminat în sensul dispozițiilor: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamantului și trebuie tratat în mod egal în materie de salarizare.

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.

De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța de fond a aplicat în mod corect, prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, prin care a fost declarată ca neconstituțională nr.OG137/2000, cu privire la combaterea discriminării, deoarece instanțele sunt obligate să constate existența unei discriminări și să dispună înlăturarea acesteia în conformitate cu dispozițiile art.11 din Constituția României, care obligă autoritățile statului, inclusiv instanțele de judecată, în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Având în vedere considerentele menționate, apreciem că trebuia să fie respins recursul declarat de către Ministerul Justiției și al Libertăților, precum și recursul declarat de către Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul capătului de cerere, având ca obiect contravaloarea creșterilor salariale în procent de 2%, 5% și 11 %, stabilite prin dispozițiile nr.OG10/2007.

JUDECĂTOR,

Președinte:Petre Magdalena
Judecători:Petre Magdalena, Farmathy Amelia, Zeca Dorina

Vezi şi alte speţe de drept civil: