Drepturi salariale (banesti). Decizia 6935/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (5101/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.6935/
Ședința publică din data de 26 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.3402 din 23 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.6268/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect - drepturi bănești spor de 15%.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 19.11.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 26.11.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3402/23.04.2009 pronunțată în dosarul nr.6268/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și în consecință a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta; a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL BUCUREȘTI și a obligat pârâții la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară pentru perioada 01.01.2008 la zi și în continuare, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective; a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare acestor drepturi în carnetul de muncă al reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta face parte din categoria personalului ce desfășoară activitate în justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod, care se completează cu dispozițiile legale speciale.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța de fond a cercetat situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma persoanelor aflate în situații comparabile, iar nu neapărat în situații identice.
S-a constatat că reclamantei i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, datele cu caracter personal de justițiabililor, sesizările adresate organelor statului protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică, astfel că se află în aceeași situație ca și personalul din unitățile bugetare, însă datorită îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul salarial corelativ.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art.3 din OG nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din OG nr.19/2006, art.15 alin.1 din OG nr.6/2001, art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din OG nr.64/2006, art.13 din OG nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toți prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantei, prima instanță a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Însă, raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelativă îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamantă.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial, corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamantei, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).
În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
A constatat tribunalul că reclamanta se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, deoarece este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare a acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu i-a fost recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum a fost recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii) în susținerea primei instanțe, se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii reclamantei, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
S-a statuat că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic), a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic) iar, în nici un caz, criteriul categoriei socio-profesionale.
Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acesteia dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
În concluzie, s-a apreciat că prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta a fost în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă în susținerea tribunalului și din dispozițiile art.7 si art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.54 alin.3, art.65 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoană nefiind mai presus de lege.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Instanța de fond reținut de asemenea că legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.269 Codul muncii, dispoziție legală în baza cărora acțiunea, în raport cu argumentele enumerate anterior a fost considerată nu numai admisibilă, dar și întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se putea realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri. Pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea sumelor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
În acest sens este de altfel și decizia nr.46, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.27/2008 conform căreia în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, rap. la art.16 alin.1 și 2 din Codul deontologic al magistraților, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța de fond a apreciat-o ca fiind admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este "osândit" la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.
S-a considerat că în prezenta cauză pârâții (cu excepția pârâtului Ministerul Finanțelor Publice care nu are calitate procesual pasivă (pentru motivele ce vor fi expuse în continuare) sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
S-a constatat astfel că în speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanta nu a solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
S-a statuat totodată că potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că, în contextul economic actual, sumele de bani se devalorizează constant. Astfel potrivit practicii judiciare consecvente în materie, prima instanță a dispus actualizarea creanței conform indicelui de inflație, de la data scadenței până la data plății efective.
Potrivit art.40 alin.2 Codul muncii, a obligat pârâta Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă ale reclamantei.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, în sensul obligării acestuia de a vira pârâților fondurile necesare efectuării plăților tribunalul a reținut că aceasta nu este îndreptată împotriva debitorului obligației ce face obiectul judecății, având în vedere că reclamanta nu se află în raporturi juridice de muncă sau de serviciu această instituție.
Prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă așa cum este el definit de art.281 Codul muncii iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul. Față de faptul că reclamanta are calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Curții de APEL BUCUREȘTI, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și, pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei și art.5 și 6 din Codul muncii, tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea reclamantei, astfel că a admis acțiunea în sensul celor expuse mai sus.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, recurentul susține în esență depășirea de către prima instanță a atribuțiilor puterii judecătorești și că hotărârea este lipsită de temei legal.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că pronunțarea unei hotărâri, precum cea de față prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte,cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit.e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. S-a statuat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate în susținerea recurentului, că Decizia nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu mai poate constitui temei legal pentru admiterea acțiunii de față prin care se solicită în fapt modificarea și completarea unor acte normative. Instanțele nu vor mai putea continua să procedeze la completarea legii prin acordarea sporului de confidențialitate personalului din sistemul justiției, ignorând cele statuate în mod expres de instanța de control constituțional.
Astfel, apreciază recurentul, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimata-reclamantă este salarizată în temeiul unei legi speciale care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea sa, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de legea specială pentru salarizarea personalului auxiliar.
Prin urmare, instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare: este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum a sporurilor, adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază, doar legiuitorul este cel care poate aprecia, stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați. Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești.
Se arată că prin acțiunile promovate în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de intimata-reclamantă nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciază recurentul că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar din sistemul justiției.
Nu trebuie neglijat sub acest aspect nici conținutul în date al Deciziei nr.813/03.07.2008 a Curții Constituționale, decizie ce a statuat că anumite dispoziții (art.1, art.2 alin.1 și 3), art.6 și art.27 alin.1 din OUG nr.137/2000 sunt neconstituționale, cât și al Deciziei nr.1325/4 decembrie 2008 aceleiași instanțe, ce a statuat de asemenea, că dispozițiile întregii OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În argumentarea celui de-al doilea motiv de recurs, cel întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă (respectiv că hotărârea este lipsită de temei legal), se înfățișează că dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar de specialitate nu este unul recunoscut de lege, întrucât nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare și nu face obiectul art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, câtă vreme nu există niciun text legal care să recunoască dreptul la sporul de confidențialitate sus menționat. Se apreciază totodată că, în ceea ce privește categoria socio-profesională a personalului auxiliar de specialitate din categoria cărora fac parte și reclamanții, confidențialitatea apare ca o atribuție de serviciu, compensarea salariatului fiind o condiție de validitate a acestei obligații. De altfel, categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege, de principiu acei salariați care gestionează informații clasificate.
Însă, consideră recurentul, personalul auxiliar reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.567/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice, cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OG nr.8/2006. În acest sens, nu trebuie neglijat că, inclusiv Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă și că în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu: cauza Marcks împotriva Belgiei), principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar unor situații obiective diferite, și nu reprezintă nici privilegii, nici discriminări.
De asemenea, cum instanța de fond nu poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamantă și pârâți și pentru viitor, cum de altfel nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie, se impune respingerea capătului de cerere pentru viitor, luându-se în considerare că aceste drepturi sunt eventuale, nefiind născute și actuale.
Se critică și modul de soluționare al capătului de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei, recurentul neavând în acest sens nicio obligație, raportat la prevederile art.7 alin.2 din Decretul nr.92/1976.
În sprijinul recursului formulat se invocă practica judecătorească, respectiv decizia nr.94/18.01.2008 a Curții de Apel Craiova, Decizia nr.768/11.12.2007 a Curții de Apel Suceava, Decizia nr.1559/R/ 14.05.2008 a Curții de Apel Brașov, Decizia civilă nr.1424/08.05.2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI pronunțată în dosarul nr-, Decizia nr.757/23.03.2008 a Curții de Apel Cluj, în dosarul nr-, Decizia Curții de Apel Alba Iulia în dosarul nr-, decizia nr.30/22.01.2008 a Curții de Apel Iași în dosarul nr-, sentința civilă nr.426/01.10.2008 a Tribunalului Satu Mare în dosarul nr-, sentința civilă nr.1014/30.05.2008 a Tribunalului Constanța în dosarul nr- și Hotărârile nr.232/29.08.2007 și nr.318/08.10.2007 ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința atacată în baza art.312 alin.1 teza I, art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, Curtea va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, în sensul menționat prin dispozitivul deciziei doar pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Se va avea în vedere astfel că într-un prim motiv de recurs, recurentul susține că tribunalul a depășit puterile conferite de lege autorității judecătorești, intrând în domeniul puterii legislative, statuând dreptul reclamanților la plata sporului de confidențialitate, în condițiile în care acest spor nu este prevăzut de niciun act normativ, aspect constatat de altfel de Curtea Constituțională la data de 27 mai 2009 prin Decizia nr.838, cât și prin Deciziile nr.819/03.07.2008 și nr.1325/4 decembrie 2008.
Acest motiv de recurs nu subzistă.
În aceste limite, recurentul invocă faptul că acordarea de către instanță a sporului sus menționat în condițiile în care legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate nu conține nici o astfel de prevedere, nu înseamnă o adăugare la lege. Această dispoziție nu înseamnă crearea unui act normativ, ci eventual o eronată interpretare și greșită aplicare a legii existente. Se pună însă problema cenzurării hotărârii primei instanțe, din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se critică sentința tribunalului, pe considerentul că este lipsită de temei legal, în condițiile în care dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar de specialitate nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare, cu atât mai mult nu se justifică nici acordarea sa pentru viitor, drepturile fiind eventuale nefiind născute și actuale.
Această critică este fondată doar în ceea ce privește acordarea sporului de confidențialitate pentru viitor, cealaltă critică fiind înlăturată ca neîntemeiată, raportat la aspectul pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr.46/15.12.2008.
Practic, prin Decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată în dosarul nr.27/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al României și a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.(1) lit.d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.(1) și (2) din Codul deontologic al magistraților, și ale art.78 alin.(1) din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora, "judecătorii, procurorii, magstrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
Această decizie este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești din România, sens în care sunt prevederile art.329 Cod pr.civilă.
Dat fiind conținutul acesteia, ea are deplină aplicabilitate în speță, având în vedere că prin acțiune s-au solicitat despăgubiri pentru neachitarea sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar. În condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat în sensul sus amintit problema de drept privitoare la acordarea sau neacordarea sporului în discuție categoriilor profesionale menționate, iar intimata-reclamantă a făcut parte dintr-una dintre acestea în perioada la care face referire prin cererea de chemare în judecată, concluzia care se impune este aceea că soluția Tribunalului este legală și temeinică.
Este adevărat că prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile art.2 și art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr.1325/4 decembrie 2008 Curții Constituționale, corect s-a statuat că dispozițiile întregii OG nr.134/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată sunt îndreptățite să desființeze norme juridice instituite prin lege și să creeze alte norme în locul acestora ori să le substituie cu norme cuprinse în alte acte normative. Însă, aceste hotărâri nu se referă în mod special la problema de drept având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate către magistrați și personalul auxiliar de specialitate. Ca atare, acestea nu au incidență în cauză, cu atât mai mult cu cât dacă s-ar admite teza contrară (adică dacă ar fi luată în considerare), ar însemna să se ajungă la situația încălcării dispozițiilor imperative ale art. 329 Cod pr.civilă.
conflict creat între acest ultim text legal și cel al art.31 din Legea nr.47/1992 republicată - ce prevede printre altele că "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie" - ambele norme având caracter obligatoriu, urmează a fi rezolvat prin aplicarea cu prioritate a art. 329 Cod pr.civilă, având în vedere caracterul special al acestora și faptul că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționează strict chestiunea privitoare la dreptul magistraților și personalului auxiliar de specialitate la plata sporului de confidențialitate. Cu alte cuvinte, prevederile art. 31 din Legea nr.47/1992 republicată urmează a fi luate în seamă în orice alte situații în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 329 Cod pr.civilă, respectiv în acele cazuri în care nu sunt incidente decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
În atare condiții, în speța dedusă judecății nu are aplicabilitate nici Decizia nr.838 pronunțată de Curtea Constituțională la data de 27 mai 2009, prin care se constată existența unui conflict de natură constituțională, între autoritatea judecătorească pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte" rezultă că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, respectiv de a efectua controlul de constituționalitate, indiferent dacă normele controlate sunt sau nu în vigoare.
Astfel, în cuprinsul deciziei Curții Constituționale menționate, se statuează expres că decizia pronunțată în soluționarea conflictului constituțional nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii. Prin urmare, decizia obligatorie pentru instanțe, pronunțată de instanța supremă își va produce pe mai departe efectele, nefiind antamată de decizia Curții Constituționale care, în virtutea valabilității "ex nunc" nu poate viza decât actele, acțiunile, inacțiunile ori operațiunile ce urmează a se înfăptuii în viitor de autoritățile implicate în conflict.
Nu se justifică acordarea sporului salarial, respectiv a sporului de confidențialitate pentru viitor. Se va avea în vedere în acest sens că ulterior momentului promovării prezentei decizii obiectul cererii de chemare în judecată nu este reprezentat de o creanță certă, lichidă, exigibilă și totodată că situația în speța dedusă judecății nu este similară celei privind plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, acordat prin Decizia nr.XXI din 10.03.2008, întrucât dispozitivul și considerentele Deciziei nr.XXI din 10.03.2008 stipulează expres că "au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice".
Numai că pentru sporul în discuție dispozitivul Deciziei nr.46/15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nu stipulează acordarea sa și în continuare, cu atât mai mult cu cât pretențiile reclamanților nu își au izvorul ca în precedenta decizie într-un act normativ, despre care Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că este în vigoare, în ciuda unor abrogări succesive, considerate însă inaplicabile, datorită neregularității modului în care au fost adoptate. Dimpotrivă, în speța dedusă judecății pretențiile reclamanților izvorăsc din discriminarea în raport cu alte categorii socio-profesionale, constatată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secțiile Unite și nu dintr-un act normativ despre care instanța supremă a decis că este în vigoare în ciuda mai multor abrogări succesive.
Întemeiată este și critica vizând modul de soluționare al capătului de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al intimatei-reclamante.
Astfel, potrivit art.7 alin.2 Din decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, obligația de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei, aparține unității unde aceasta este încadrată, în speță Curții de APEL BUCUREȘTI și nu recurentului, cum nelegal a dispus tribunalul prin dispozitivul sentinței atacate, susceptibil de a fi pus în executare.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată cererea privind acordarea în continuare a sporului de confidențialitate de 15%, precum și cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților de a efectua cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.3402 din 23 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.6268/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Respinge ca neîntemeiată cererea privind acordarea în continuare a sporului de confidențialitate de 15%.
Respinge cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților de a efectua cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./15.12.2009
Jud.fond:;
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
