Drepturi salariale (banesti). Decizia 7015/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr- (Număr în format vechi 5128/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr.7015R

Ședința publică de la 30 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Dragoș Alin Călin A -

JUDECĂTOR 2: Florentina Dragomir

JUDECĂTOR 3: Adela

GREFIER -

Pe rol judecarea recursurilor formulate de recurenții: și împotriva sentinței civile nr.4606 din 28.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, având ca obiect - drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul prin avocat, ce depune împuternicire avocațială nr.208/27.11.2009, recurenta prin consilier juridic, ce depune delegație la dosar.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură, s-a depus la dosar la data de 13.10.2009, de către recurenta, întâmpinare, în dublu exemplar.

Curtea comunică avocatului recurentului, un exemplar al întâmpinării.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea/combaterea recursurilor.

Recurentul, prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. Obligarea recurentei - - la plata drepturilor bănești compensatorii, conform dispozițiilor art.64 pct.1 din Contractul Colectiv de Muncă, având în vedere profitul societății. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se va plăti salarii brute, iar sarcina plății contribuțiilor la asigurările sociale revine angajatorului. Această plată a drepturilor bănești nu este la latitudinea angajatorului, astfel că dispozițiile art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil și analizând sintagma "se poate da", apreciază că, această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensații la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare care în prezent este prosperă și astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.

Cât privește al II-lea capăt al cererii de recurs, privind restituirea contribuțiilor la asigurări sociale, instanța de fond în mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu. De asemenea, solicită acordarea daunelor morale, apreciind că s-a făcut dovada acestui prejudiciu. Cu cheltuieli de judecată. În ceea ce privește recursul formulat de solicită respingerea acestuia ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.

Recurenta, prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat. Cât privește recursul formulat de, solicită respingerea acestuia ca nefondat, în cauza de față, situația financiară nu a permis plata drepturilor compensatorii, fiind îndeplinite dispozițiile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Asupra recursului civil de față:

Prin sentința civilă nr.4606 din 28.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul; a bligat pârâta la plata către reclamant a Il salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, cu titlul de plății compensatorii; a respins capătul de cerere privind restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensator acordat; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 10.000 lei ca neîntemeiat; a admis în parte cererea privind obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 1000 lei cu acest titlu.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, reclamantul a fost salariatul pârâtei - - până la data de 17.02.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.94121.01.2009.

Încetarea raporturilor de muncă dintre părți a avut loc în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din codul muncii, respectiv ca urmare a emiterii de către angajator a unei decizii unilaterale de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului, pentru motive ce nu țin de persoana acestuia.

Potrivit prevederilor art. 67 din codul muncii "salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil.

Art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de munca Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010, are următoarea formulare: "78 - (1) La încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar. în afara drepturilor cuvenite la zi.

(2) Prevederile alin.1 sunt aplicabile atunci când încetarea contractului individual de muncă a intervenit ca urmare a unor motive ce nu țin de persoana salariatului.

Cu ocazia concedierilor colective angajatorul a plătit salariaților disponibilizați, inclusiv reclamantului o compensare egală cu un salariu lunar, făcând aplicarea Art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010.

Potrivit dispozițiilor art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel - -: "În situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcție de situația financiară o compensație astfel:

echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective;

echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.

Întrucât a apreciat că dispozițiile susmenționate instituie o facultate si nu o obligație din partea angajatorului de a plăti salariaților concediați în cadrul concedierii colective compensația egală cu 12 salarii de bază, - - a decis să se prevaleze de dispozițiile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național pe anii 2007 - 2010 și a plătit salariaților concediați o compensație egală cu doar un salariu lunar.

Instanța a apreciat însă că textul art.78 susmenționat are aplicație generală, el referindu-se la toate situațiile în care contractul încetează din motive neimputabile salariatului - inclusiv spre exemplu în cazul în care concedierea are loc pentru incapacitate psihică sau fizică.

Angajatorul a ignorat însă cu desăvârșire dispozițiile art.80 alin.3 din același Contractul Colectiv de Muncă la nivel național invocat în întâmpinare care se referă însă strict la situația de față - și anume la concedierile colective.

Dispozițiile susmenționate prevăd că pentru situația în care se efectuează concedieri colective. părțile vor negocia acordarea de compensații bănești cu respectarea prevederilor legale și! sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.

Or, este evident că dispozițiile speciale ale art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național, au prevalenta in aplicare în situația concedierilor colective, față de dispozițiile cu caracter general prevăzute de art.78 din același contract, conform principiului "ispectalia generalibus derogant"

În ceea ce privește obligativitatea prevederilor art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, conform înțelegerii partenerilor de dialog social și având în vedere dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. d și art. 283 alin. 3 din codul muncii precum și faptul că, din perspectiva salariatului, acordarea unor compensații reprezintă un drept al acestuia rezultă că acestui drept îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de acordare a acestuia în condițiile prevăzute de contractul colectiv pentru următoarele argumente:

Din dispozițiile codului muncii, art.247 și cele ale Legii nr.130/1996, rezultă că orice contract colectiv de muncă se impune, în conținutul său, părților contractului individual de muncă. El guvernează aceste contracte ca o lege, impune obligații pentru angajator și creează drepturi în favoarea salariaților, atunci când clauzele contractului au un caracter concret și pot fi executate prin aducerea la îndeplinire de către părți.

Mai mult, potrivit art. 238 raportat la art. 239 și art. 241 alin. 1 litera d din codul muncii, se desprinde concluzia clară a producerii efectelor prevederilor cu caracter minimal ale contractului colectiv de muncă unic la nivel național față de toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară, indiferent de afilierea acestora la o organizație sindicală, câtă vreme contractele individuale de muncă sau contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot cuprinde clauze care să cuprindă drepturi mai puțin favorabile salariaților decât cele stabilite prin contractul colectiv de muncă unic la nivel național.

În acest context, câtă vreme potrivit codului muncii la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal, iar prevederile art. 67 din codul muncii referitoare la măsurile de protecție socială în caz de concediere sunt norme instituite în favoarea salariaților, astfel încât având caracter minimal, codul muncii permite completarea acestor prevederi cu prevederi mai favorabile salariaților, care devin astfel obligatorii pentru toți angajatorii, textul din contractul colectiv de muncă prin care se reglementează pentru situația în care se efectuează concedieri colective, obligația negocierii acordării de compensații bănești cu respectarea prevederilor legale și/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile, este astfel un text complementar prevederii din codul muncii, care face trimitere la drepturile prevăzute în acest contract, prevedere ce a devenit obligatorie prin reglementarea sa în contractul colectiv de muncă unic la nivel național, unde părțile au negociat o prevedere ce conferă drepturi superioare salariaților.

Drept urmare, angajatorul care a efectuat concedieri colective avea obligația negocierii acordării de compensații bănești cu respectarea prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil, contract care prevede că, dacă situația salarială o permite angajatorul să acorde o compensație echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, salariaților disponibilizați;

Întrucât art. 243 din codul muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați, Tribunalul constată că în cazul de față angajatorul era obligat în executarea art. 80 alin 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010 și art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel - -:" la purtarea de negocieri cu privire la acordarea celor 12 salarii de bază din luna anterioară concedierii, salariaților disponibilizați.

Or, nu rezultă din actele dosarului că părțile semnatare ale Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantum de doar un salariu de bază.

Din cuprinsul întâmpinării și din înscrisurile de la dosar rezultă că după ce s-a purtat o corespondenta între reprezentanții salariaților și patronat cu privire la aplicarea măsurii concedierii și acordarea plăților compensatorii, în final, cuantumul compensației a fost stabilit unilateral de patronat prin hotărâre a Consiliului de Administrație.

Pe de altă parte instanța de fond a apreciat că nefiind întemeiate susținerile pârâtei vizând caracterul facultativ al acordării plăților compensatoriu prevăzut de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate.

Din folosirea în cuprinsul acestui articol, a sintagmei "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară. " nu rezultă decât că obligația angajatorului era afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul dispozițiilor art.1 006 Cod civil.

Evenimentul viitor și nesigur ca realizare de care depindea însăși nașterea obligației angajatorului de a plăti compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situația financiară buna a societății la momentul concedierii.

În nici un caz nu rezultă din interpretarea prevederilor susmenționate că plata acestor compensații ținea de voința exclusivă a angajatorului, că ar fi plătit aceste compensații doar dacă ar fi vrut, ceea ce ar fi fost oricum nelegal întrucât potrivit dispozițiilor art.1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea celui ce se obligă" pentru că atunci când condiția potestativă este din partea debitorului, echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.

Din actele dosarului rezultă că disponibilizarea salariaților nu a intervenit din motive financiare ci din cauze ce priveau exclusiv intenția de a reorganizare eficientă a activității societății.

Acest lucru rezultă și din răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008 răspuns din care se desprinde ideea că disponibilizările nu au avut drept cauză dificultăți de natură economică ci considerente organizatorice.

Pârâta a încercat să probeze în prezentul dosar ruptul că situația financiară nu a permis salariaților acordarea plăților compensatorii în cuantumul prevăzut de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă depunând la dosar un flux de numerar negativ.

Instanța de fond a apreciat că fluxul de numerar nu reflectă situația financiară a societății ci doar lichiditățile sale, singurul act în măsură să reflecte situația financiară fiind bilanțul contabil care reliefează însă o situație prosperă a societății.

Mai mult prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăților compensatorii către salariații concediați colectiv, aceasta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai în care situația financiară a unității nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuție, respectiv, în situația unor dificultăți economice dovedite.

Or, câtă vreme din actele dosarului rezultă că nu dificultățile economice au constituit cauza disponibilizărilor colective, acestea fiind întemeiate în fapt pe reorganizarea activității societății și pe modificarea structurii organizatorice a acesteia, pentru eficientizarea activității, angajatorul nu poate invoca cu aceeași ocazie, la momentul efectuării concedierilor colective existența unor dificultăți financiare pentru a justifica refuzul de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate.

În concluzie, apărarea pârâtei în sensul că plata acestor drepturi este condiționată de aprecierea făcută de angajator cu privire la posibilitățile sale de plată nu poate fi avută în vedere de instanță, o asemenea condiție nefiind prevăzută de lege și de clauzele contractuale și în plus, ar face ca obligația asumată să fie pur potestativă, întrucât ar presupune că nașterea obligației de plată a drepturilor bănești cuvenite reclamantului cu titlu de plăți compensatorii să depindă exclusiv de voința părții debitoare (care, deși ar constata îndeplinirea condițiilor pentru nașterea obligației ar putea oricând și nejustificat să refuze efectuarea acestor plăți) ceea ce este inacceptabil.

Întrucât apreciază că s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, instanța de fond a apreciat că aceștia, inclusiv reclamantul, sunt îndreptățiți la plata compensației în cuantum de II salarii de bază.

Față de cele mai sus reținute instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată în privința acestui capăt de cerere și a obligat pârâta la plata către reclamant a II salarii de bază brute din luna anterioară concedierii, cu titlul de plătii compensatorii.

În ceea ce privește cererea reclamantului privind restituirea reținerilor făcute de angajator din salariul compensatoriu plătit instanța de fond a apreciat că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele argumente:

Reținerea impozitului și a contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat s-a realizat conform prevederilor legislației aplicabile, respectiv dispozițiile codului fiscal (Legea nr. -) referitoare la impozitul pe venit si Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal (RG. nr.44/2004) ce includ în categoria veniturilor impozabile și veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective și, astfel, în aplicarea prevederilor art.55 alin.(2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit.1) din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, în mod legal s-a calculat, reținut și virat impozitul de 16%.

Sumele reprezentând salariile compensatorii sunt denumite în legislația fiscala compensații bănești individuale care sunt acordate salariaților, din fondul de salarii al angajatorului, la desfacerea contractului individual de munca. Aceste venituri reprezintă venituri salariale și se impozitează în luna în care sunt acordate salariaților disponibilizați în temeiul pct.68 lit.1) din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.(1) si (2) din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004 cu modificările și completările ulterioare, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de munca sunt considerate drept venituri asimilate salariilor. Veniturile obținute de persoanele disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederile art.57 alin.2) lit.b) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Tot în privința susținerii reclamantului în sensul greșitei impuneri a sumei primite cu titlu de plăți compensatorii, față de dispozițiile art.56 punctul 4 litera j, din codul fiscal, care prevede faptul că sumele reprezentând plăți compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele concediate ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile în sensul impozitului pe profit, Tribunalul a constatat că și aceasta este neîntemeiată, întrucât, prevederile codului fiscal mai sus arătate se referă la sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, fiind evident că nu mai pot fi impozitate acele sume la calcularea căruia s-a avut în vedere un venit salarial mediu net, ceea ce nu este cazul în speța de față, plățile compensatorii prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate angajatoare fiind calculate pe baza salariului brut de bază din luna premergătoare concedierii, salariului, astfel încât salariații au dreptul la suma rezultată în urma impozitării.

În aceste condiții, Tribunalul a reținut că suma acordată reclamantului cu titlu de indemnizație de concediere a fost corect calculată.

Cu privire la contribuția de asigurări sociale, art.26 din Legea nr. 19/2000, așa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, - prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției a asigurările sociale, iar în mod legal a calculat reținut și virat contribuția la fondul de asigurări sociale.

Potrivit art.257 (2) lit.a din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunara a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Or, așa cum s-a reținut mai sus, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal și Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, astfel încât fiind supuse impozitării sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate, sub forma unei cote de 5,5%, care se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Persoanele juridice sau fizice la care asigurații își desfășoară activitatea au obligația să calculeze și să vireze contribuția angajatorului asupra fondului de salarii, datorata pentru asigurarea sănătății personalului din unitatea respectiva, astfel cum este prevăzut la art.258 din aceeași lege. Prin fond de salarii realizat, în sensul legislației privind asigurările sociale de sănătate, se înțelege în temeiul art.256 alin.(2) din Legea nr. 95/2006, totalitatea sumelor utilizate de o persoană fizică și juridică pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor. Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de munca datorita fostei calități de salariat a acestora. Prin urmare, întrucât compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale, apare și obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

Astfel, în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit Legii nr.346/2002, modificată, rezultă că din sfera sumelor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale au fost eliminate drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale de munca, în care s-ar fi înscris și plățile compensatorii. In acest sens, în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția de asigurare pentru accidente de munca și boli profesionale.

Contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj - pârâta - nu a calculat și nu a reținut contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.14 (2) lit.e din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de munca.

În concluzie, instanța de fond a respins pretenția reclamantului privind obligarea la plata sumei reprezentând contribuțiile deduse din salariul compensatoriu acordat, întrucât acestea au fost calculate, reținute și virate de societate în conformitate cu legislația aplicabila.

Cu privire la pretențiile reclamantului privind daunele morale în cuantum de 10.000 lei Tribunalul le-a respins ca nefondate, pentru următoarele motive:

Tribunalul a constatat din precizările reclamantului că acesta solicită aceste sume ca urmare a concedierii nelegale, efectuată cu nerespectarea criteriilor de disponibilizare iar societatea deși profitabilă s-a dispersat de salariați fără a avea nici un motiv palpabil, concedierea fiind și netemeinică, ceea ce l-a afectat din punct de vedere financiar și social.

Cu privire la plata unor daune morale solicitate ca urmare a concedierii nelegale aceste pretenții sunt nefondate, întrucât, pe de o parte, caracterul nelegal sau/și netemeinic al concedierii nu mai poate fi analizat și constatat de instanță, iar pe de altă parte, existența unor fapte ilicite săvârșite de pârâte la momentul concedierii și în legătură cu concedierea sau a unor acte discreționare exercitate de pârâte în scopul concedierii sale poate avea loc numai în cadrul contestației împotriva deciziei de concediere, ocazie cu care s-ar fi putut face si verificări de către instanța investită cu soluționarea contestației în sensul susținerilor reclamantului, referitoare la impactul negativ asupra acestuia față de încălcarea flagrantă și pronunțată a drepturilor sale, la suferința psihică provocată de situația de a nu putea suporta cheltuielile zilnice, etc. ceea ce, față de caracterul definitiv al actului angajatorului nu mai poate fi verificat.

A primi cererile reclamantului și aos oluționa în condițiile în care decizia de concediere a devenit definitivă prin necontestarea ei în termenul prevăzut de lege ar avea drept efect analizarea a însăși concedierii și anihilarea efectelor deciziei de concediere deși aceasta se bucură de prezumția că este un act legal și necontestat, ceea ce ar însemna eludarea dispozițiilor legale care reglementează controlul concedierii, ceea ce nu este permis.

În conformitate cu prevederile art. 274 alin.l Cod procedură civilă, la solicitarea părții care a câștigat procesul, instanța de fond a obligat intimata care a căzut în pretenții la plata către contestator a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză, reprezentând onorariu de avocat conform chitanței justificative aflată la dosarul cauzei.

Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs recurenții și, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului său, recurentul arată că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, respectiv a obligat pârâta la plata 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă, respingând capătul al doilea și al treilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat și daunele morale în cuantum de 10 000 lei" fără a avea motive temeinice și un fundament legal.

În ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale instanța de fond în mod netemeinic și nelegaI a respins-o, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a recurentului a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.

Instanța de fond a confirmat faptul că, conform Legii nr.19/2000 prevedea exceptarea de la plata contribuției la asigurările sociale și drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, însă a precizat faptul că Legea nr.200/2008 nu mai păstrează aceste dispoziții, dar nici nu prevede faptul că se vor plăti aceste contribuții, astfel nefiind vorba de salariu sau venituri asimilate salariului, așa cum este stipulat în lege, fiind despăgubiri bănești, urmând a nu se reține plata acestor contribuții.

Instanța de fond a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că pârâta l-a obligat să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanțul contabil rezultă că domnii administratori și manageri în loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând instanței că nu au bani, practic nu au bani de dat.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului și modificării sentinței civile nr.4606/28.05.2009 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului București ca fiind netemeinică și nelegală și pe fond admiterea cererii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată, atât la fond cât si în recurs.

Recurenta, în motivarea recursului său, își întemeiază motivele de recurs pe dispozițiile art. 304 punctul 8 din Codul d e procedura civila, prin care solicită să se constate că hotărârea este netemeinică, întrucât, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al instanței de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, nu a ținut cont de posibilitățile reale de plata ale societății, respectiv de apărările din întâmpinare, concluzii și fluxurile de numerar depuse de Ia dosar, care evidențiază, fără putință de tăgadă, lipsa lichidităților și nu a luat în considerare faptul că confruntă cu dificultăți de plata, prin lipsa numerarului, apreciind eronat că bilanțul contabil beneficiază o situație prospera a societății. În mod neîntemeiat tratează situația financiară a societății unilateral, numai prin prisma bilanțului contabil, deși am arătat ca situațiile financiare ale unei societăți au mai multe componente printre care inclusiv fluxurile de numerar care evidențiază posibilitățile reale de plata ale unei societăți. Prin situațiile veniturilor și cheltuielilor de perioade (fluxuri de numerar) am susținut și dovedit că situația financiara a societății nu permitea și nu permite plata mal mult de un salariu compensatoriu celor disponibilizați.

Instanța de fond considera în mod neîntemeiat ca acordarea unor compensații bănești cuantum de 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii nu este o facultate unității. Totodată, în mod netemeinic considera că acestea trebuie acordate întrucât situația financiara a societății ar permite plata acestora, obligându-ne la achitare. Mai mult, creează o confuzie între cauza (motivul) concedierii colective la nivel de societate, care nu a fost bazata pe dificultăți de ordin economic, ci pe considerente organizatorice, și cauza neacordării unor compensații bănești la nivelul a 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii. Aceste aspecte sunt tratate distinct atât în Notificarea nr.46613/04.12.2008 cat și în adresa nr.47509/17.12.2008. Instanța de fond, preluând din adresa nr.47509/17.12.2008 cauza motivul) concedierii colective care nu a fost bazat pe dificultăți financiare, îl suprapune în mod neîntemeiat peste motivul imposibilității plății de către societate a salariilor compensatorii în cuantumul prevăzut.

Sintagma "situația financiara" din cuprinsul art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul - se refera la toate componentele situațiilor financiare potrivit legilor contabile și nu se rezumă numai la bilanț și contul de profit si pierdere.

Situațiile financiare sunt alcătuite, potrivit Legii nr.82/1991 a contabilității și nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile cu directivele europene, din următoarele componente: bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu, situația modificărilor poziției financiare, sau mai exact situația fluxurilor de trezorerie sau a fluxurilor de fonduri (astfel fiind fluxurile de numerar ale de la data de 29.09.2008 și 19.01.2009), politici contabile și note explicative. Aceste documente, componente ale situațiilor financiare, reprezintă un tot unitar, care se analizează împreună prin prisma procesului de raportare financiara. O situație financiara a societății la un moment dat este determinata de posibilitățile de plata la acel moment și nu numai prin prisma bilanțului și a contului de profit și pierderi (de unde rezulta profitul net), ce evidențiază cursul societății într-un întreg an - care poate să înceapă rău și sa se termine bine, sau invers. De aceea și impozitul pe profit se calculează, final, după închiderea exercițiului financiar. Or, din situația fluxului de numerar prezentat de, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile și obligațiile de plată și, totodată, fără posibilitate de interpretare, ca începând cu luna decembrie 2008 societatea este în deficit cu disponibilitățile atât în lei cât și în euro.

Un alt aspect pe care recurenta dorește să-l evidențieze este acela că, chiar dacă din bilanțul și contul de profit și pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008 rezultă că societatea a realizat profit, repartizarea profitului se efectuează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, conform hotărârii adunării generale a acționarilor. Astfel, după plata impozitului pe profit și repartizarea la fondul de rezerva a cotei prevăzute de Legea nr.31/1990 a societăților comerciale, profitul net rămas, este la dispoziția exclusiva a acționarilor care decid asupra destinației acestuia. În aceste condiții direcționarea profitului către fondul de salarii (din care se plătesc inclusiv aceste compensații bănești), înainte de probarea bilanțului și contului de profit și pierderi, fără aprobarea adunării generale acționarilor constituie o încălcare a legii, fiind considerata infracțiune. Nici un angajator, care este pus de acționari să administreze o societate și sa angajeze forță de munca salariata, nu se poate angaja să achite salariaților drepturi din profit fără aprobarea adunării generale acționarilor, care nu l-a împuternicit în acest sens. De aceea, nici la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, conducerea societății, împuternicită de Consiliul de administrație în acest scop, nu se putea angaja ferm să acorde, cu titlu de compensații, sume pe care nu le putea prevedea și cuantifica în momentul negocierii și care, fără aprobarea adunării generale a acționarilor nu puteau fi incluse în Bugetul de venituri și cheltuieli, în fondul de salarii (deci, în cheltuieli, pentru că din alte surse nu se puteau acorda).

Prin cele prezentate anterior, dorim să subliniem faptul că profitul înregistrat de societate la finele anului 2008 nu ar fi putut fi repartizat mai înainte de adunarea generala a acționarilor și mai ales pe fondul de salarii. La momentul disponibilizărilor societatea a avut un motiv legitim și o justificare reala a imposibilității de plata a compensațiilor bănești la nivelul a 12 salarii de baza brute avute în luna premergătoare concedierii colective, pe de o parte pentru ca nu avusese loc adunarea generala a acționarilor, iar pe de altă parte pentru ca fluxul de numerar de la finele anului 2008 și în perspectiva pe anul 2009 erau negative.

Chiar daca la 31.12.2008 societatea a înregistrat profit, aceasta se datorează rezultatelor bune din cursul anului 2008, care insa spre sfârșitul anului s-au deteriorat și au determinat un profit diminuat față de cel programat și un volum de numerar foarte mic, care nu permitea alte cheltuieli decât cele programate. economico-financiari de dezechilibru în actuala criză economica manifestata la nivel mondial, la nivelul tarii și, implicit, la nivelul societății, trebuie luați în considerare și au un caracter obiectiv și exterior persoanei sau voinței angajatorului, astfel încât nu se pot pune în discuție problemele de apreciere a conduitei sale.

Acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii, intimatului - reclamant cât și altor persoane concediate, ar fi dus societatea în imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații rămași, atâta timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.

În concluzie, consideră că instanța de fond trebuia sa interpreteze art. 64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul A, potrivit art. 977 din Codul civil si art. 7(2) din Legea nr. 130/1996, după intenția comuna a părților contractante, aceea de a nu se obliga în mod imperativ angajatorul, iar pe de alta parte, să privească situațiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la contul de profit si pierderi. În același timp, în afara de acționari, nimeni nu poate dispune asupra destinației profitului net al societății.

Instanța de fond a interpretat în mod greșit hotărârea Consiliului de administrație al societății din data de 19.01.2009, considerând că în final, cuantumul compensației a fost stabilit unilateral de către patronat, iar din actele dosarului nu rezulta ca părțile semnatare ale contractului colectiv de munca ar fi ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantumul unui salariu de baza. Din modul în care a fost redactat textul art.64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul societății rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiza prealabilă a situației financiare. Față de modul de redactare a clauzei, nu exista nici o dificultate în determinarea înțelesului sau, respectiva voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv de muncă, care instituie obligații. Astfel, nu este vorba de o decizie unilaterala a Consiliului de administrație al societății, ci de interpretarea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

Urmare celor prezentate, solicită să se constate că hotărârea este netemeinica, întrucât, interpretând greșit actele juridice dedus judecății, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

Își mai întemeiază motivele de recurs și pe dispozițiile art.304 punctul 7 din Codul d e procedura civila prin care solicită să se constatate că hotărârea este netemeinică, întrucât cuprinde motive contradictorii.

Consideră că se află in fața unor motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, din considerentele și dispozitivul sentinței recurate rezulta faptul ca trebuie să achite în integralitate, către intimatul - reclamant, suma pretinsa prin cererea introductiva, respectiv unsprezece salarii de baza brute în cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii, neluând în considerare că din suma bruta cerută și acordată recurenta-parata trebuie să rețină impozitul pe salarii și celelalte contribuții datorate potrivit legii, iar, pe de altă parte, tot din considerentele și dispozitivul hotărârii atacate rezulta că instanța respinge capătul al doilea de cerere, considerând ca A in mod temeinic a calculat, reținut și virat impozitul și contribuțiile aferente salariului compensatoriu acordat la concediere.

Astfel, contradicția rezulta din faptul că, pe de o parte, instanța admite că Aap rocedat legal prin reținerea impozitului pe venit și a contribuțiilor potrivit legislației aplicabile, cu ocazia plății salariului compensatoriu acordat la concediere, respingând acest al doilea capăt de cerere, iar pe de alta parte obliga recurenta-parată la plata către intimatul-reclamant a unsprezece salarii de baza brute în cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii.

Or, așa cum a motivat în întâmpinare și în concluziile pe fond, A în mod corect a procedat la deducerea contribuțiilor din salariul compensatoriu acordat, iar în situația în care este obligată să plătească unsprezece salarii compensatorii intimatului-reclamant, aceasta nu se realizează la nivel de suma bruta, ci, întrucât se aplică aceleași dispoziții legale privind impunerea veniturilor, precum și reținerea și virarea contribuțiilor.

Instanța de fond nu a luat în considerare apărările noastre cu privire la acest aspect, respectiv că din pretențiile intimatului-reclamant trebuiau scăzute impozitul pe venit si contribuțiile legale datorate care, potrivit Codului fiscal se rețin la sursă, astfel încât suma ce s-ar fi cuvenit efectiv, după scăderea acestor obligații legale, ar fi fost de 15.911 lei și nu de 22.550 lei, cât s-a pretins și cât s-a admis.

Urmare aspectelor invocate, solicită să se constate netemeinicia hotărârii atacate, întrucât cuprinde motive contradictorii.

Își mai întemeiază motivele de recurs și pe dispozițiile art. 304 punctul 9 din Codul d e procedura civila, prin care solicită să se constate că hotărârea pronunțată este data cu aplicarea greșită a legii, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legala și temeinica, în concordanță cu dispozițiile art.78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007-2010, cu prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul A, cu hotărârea Consiliului de administrație al A și conform angajamentului asumat de A prin Notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.

Instanța de fond a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul Civil, potrivit căruia convențiile au putere de lege între părțile contractante. Art.41(5) din Constituția României stabilește: "Dreptul la negocieri colective în materie de munca și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate", iar art. 7(2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca prevede expres: "Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților." La formularea art. 64 din Contractul colectiv de munca, cu ocazia negocierii cu reprezentanții aleși ai salariaților, părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor, în funcție de conjunctura (situația societății la momentul respectiv, neafectarea personalului rămas, posibilitățile de plata), și bineînțeles, daca situația financiara îi permite acest lucru.

Angajatorul a aplicat corect legea și nu s-a abătut de la normele cu caracter imperativ pe care le instituie contractul colectiv de munca unic la nivel național încheiat pentru anii 2007-2010, asigurându-Ie salariaților o protecție socială minimă impusa de lege prin acordarea unui salariu compensatoriu. Temeiul legal al acordării unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective îl constituie art.78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007-2010 nr. 2895/21/29.12.2006, care cuprinde prevederi minimale obligatorii de aplicat de către toți angajatorii și pe care A le-a respectat întocmai. Având în vedere situația financiara a A, disponibilitățile bănești și fluxul de numerar negativ din ultimul trimestru al anului 2008, din perioada disponibilizării cât și din perspectiva anului 2009, precum și faptul ca art.64 din Contractul colectiv de munca al A prevede o posibilitate, o latitudine a angajatorului în acordarea unor compensații în cazul concedierii colective, iar art.78 din Contractul colectiv de munca la nivel național stabilește o obligație pentru angajator, Aaa cordat o compensație de un salariu brut lunar, cât era obligat și cât a putut din fondul de salarii, în afara drepturilor cuvenite la zi.

Posibilitatea acordării a douăsprezece salarii compensatorii celor concediați a fost reanalizată de Consiliul de administrație al A în ședința din data de 19.01.2009, care a decis, în continuare, în raport de posibilitățile de plată ale societății, acordarea unor compensații la nivelul unui salariu de baza brut avut în luna premergătoare concedierii colective, pentru fiecare salariat disponibilizat.

Atunci când, la 19.01.2009, Consiliul de administrație a reanalizat posibilitatea reala a acordării salariilor compensatorii a ținut seama de cifra pe care ar reprezenta-o acordarea a douăsprezece salarii de baza brute pentru cei 129 salariați disponibilizați. Cu acest prilej a constatat că suma salariilor compensatorii ar însemna circa 3 milioane lei, reprezentând fondul de salarii al societății pentru doua luni si J, fapt ce ar genera imposibilitatea plății salariilor pentru angajații rămași.

Fiind pus să aleagă între o măsură de protecție sociala pentru personalul disponibilizat (care beneficiază de alte venituri: ajutor de șomaj - care ulterior a fost prelungit, prin ordonanța de urgență, cu încă trei luni, eventuala remunerație pentru munca prestată în cazul angajării, pensie și alte surse) și plata muncii prestate pentru salariații rămași, în condițiile lipsei disponibilităților de plata, precum și a formulării permisive a art.64 din Contractul colectiv de munca la nivelul societății, Consiliul de administrație a decis acordarea unui salariu compensatoriu, în conformitate cu dispozițiile imperative ale art.78 din Contractul colectiv de munca la nivel național.

Față de motivele prezentate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, să se constate nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile nr.4663 pronunțată la data de 28.05.2009 de către Tribunalul București, Secția a VIII-a Litigii de Munca si Asigurări Sociale, în dosarul nr-, iar prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună modificarea în parte a acesteia, și pe fond:

- sa se respingă cererea privind obligarea Ia plata către reclamant a unsprezece salarii compensatorii calculate la nivelul salariului de baza brut din luna premergătoare concedierii;

- sa se constate temeinicia si legalitatea acordării de către angajator a unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective;

- sa se respingă obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 2100 lei;

- în situația în care s-au săvârșit acte de executare în temeiul sentinței primei instanțe, sa se facă aplicarea art.311 alin.(2) coroborat cu art. 404 indice 2 din Codul d e procedura civila, desființând actele de executare săvârșite și, în consecință, întoarcerea executării și restabilirea situației anterioare.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul reclamant, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. Curtea reține următoarele:

Criticile aduse hotărârii de către recurentul reclamant sunt nefondate, întrucât prima instanța a interpretat și aplicat corect prevederile Codului fiscal și ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator a reținut în mod legal impozitul pe venit de 16% pentru compensația acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă.

De altfel, însuși recurentul reclamant recunoaște prin cererea de recurs că pârâta putea să rețină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu și celelalte contribuții legale.

Curtea nu poate primi susținerile recurentului reclamant în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective ar reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres și limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecății nu intră în excepțiile menționate de Codul fiscal, fiindcompensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 și 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.

Prima instanță a reținut judicios că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că "nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv", nu sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecății baza de calcul o constituievenitul brut, iar nu venitul net.

În ceea ce priveștecontribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.

Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate.

Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calității de salariat.

În speță, pârâta a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea contribuției la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale și apare obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.

Prin urmare, Curtea consideră ca și instanța de fond că asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plățile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale și nu sunt exceptate de la plata acestei contribuții, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.

Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica recurentului-reclamant și în ceea ce priveștecontribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, întrucât din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei faptul că pârâta nu a calculat și nu a reținut această contribuție, dând eficiență prevederilor art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, care interzic reținerea acestei contribuții.

Compensația la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii colective a fost acordată reclamantului la aceeași dată cu drepturilor salariale cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reținut și virat contribuția la bugetul asigurărilor pentru șomaj.

Din analiza extrasului privind plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului (fila 30 dosar fond) apare evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj a fost calculat la diferența dintre venitul brut total și compensație, astfel că, din compensația acordată, societatea a calculat, reținut și virat doar impozitul, contribuția de asigurări sociale și contribuțiile de asigurări sociale de sănătate.

Prin urmare, prima instanță corect a respins pretenția reclamantului privind obligarea la plata sumei reprezentând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, întrucât aceasta nu a fost calculată, reținută și virată de societate în conformitate cu legislația aplicabilă

În privințacontribuțiilor la asigurări sociale, Curtea constată ca fiind fondate criticile aduse hotărârii recurate întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.

Potrivit art.26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să rețină și să vireze aceste contribuții, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.

Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 codul muncii.

Susținerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispozițiile art.294 Cod procedură civilă, în condițiile în care prin cererea adresată instanței de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensațiilor.

Examinând recursul formulat de către recurenta pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7,8 și 9 Cod procedură civilă, Curtea constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate pentru următoarele considerente:

Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit. c din codul muncii, princoncediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.

La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010.

Prin hotărârea recurată în cauză cererea dedusă judecății, având ca obiect plata compensație cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost corect admisă de instanța de fond care interpretat judicios dispozițiile art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.

Astfel, prima instanță a reținut în mod corect că voința reală a părților a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, finalitatea clauzei contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă fiind acela de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.

Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată altfel, în sensul că, plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art. 1006 Cod civil.

Nu se poate reține critica recurentei pârâte că plata compensației în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1010 Cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.

Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci dereorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.

Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.

Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din codul muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996, privind obligativitatea executării contractului colectiv de muncă, Curtea reține ca și prima instanță că, în speță, recurenta-pârâtă a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 pr.civ, Curtea va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă -,ca nefondat, va admite recursul reclamantului, va modifica, în parte, sentința civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să restituie reclamantului, contribuția la bugetul asigurărilor sociale aferent salariului compensator acordat, și va menține restul dispozițiilor sentinței.

În baza art.274 pr.civ. va fi obligată recurenta - - la plata sumei de 1100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul avocațial redus de 2200 lei, către recurentul.

Curtea a apreciat că onorariul avocatului este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de avocat (susținerea concluziilor orale) și complexitatea cauzei, care a fost soluționată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 pr.civ. a procedat la micșorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate,

Admite recursul formulat de recurentul împotriva sentinței civile nr.4606 din 28.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-.

Modifică, în parte, sentința civilă recurată în sensul că:

Obligă recurenta - - să restituie reclamantului contribuția CAS aferentă salariului compensatoriu acordat.

Menține restul dispozițiilor.

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta împotriva sentinței civile nr.4606 din 28.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-.

Obligă recurenta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în valoare de 1100 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 30.11.2009.

JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

GREFIER,

Red:

Tehnored:NV/2 EX./09.12.2009

Jud. fond:;

OPINIE SEPARATĂ

În sensul admiterii recursului formulat de - -, modificării în parte a sentinței recurate și respingerii capătului de cerere privind plata compensatiei reprezentand 11 salarii brute, ca neîntemeiat, pentru următoarele motive:

Din dispozitiile art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul - rezulta ca acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului ci doar o posibilitate, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de munca la nivelul societății, cand s-au stabilit clauzele acestuia.

Partile au convenit mai multe clauze similare - clauza privind acordarea tichetelor de masa, acordarea primei de vacanta, a drepturilor bănești in cazul unor evenimente in viata si familia salariatului.

Formularea rezultata din negocieri este diferita de cea cuprinsa in art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel național pentru anii 2007-2010, unde se folosește un verb imperativ "vor acorda" compensații de cel puțin un salariu lunar.

Faptul ca, la nivelul -, contractul colectiv de munca nu cuprinde o astfel de cauza este explicabil si prin atitudinea salariaților, ai căror reprezentanți au acceptat o prevedere incerta.

Acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu țin de persoana salariatului, nu este astfel o obligație a angajatorului, ci o facultate, salariații fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.

Nu se poate retine existenta unei condiții pur potestative. Condiția potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voința uneia din părțile raportului obligațional (art. 1006 Cod civil). Ea este ondiție pur potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voința uneia din părți. Obligația sub condiție potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil).

Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).

lata acestor salarii este condiționată de situația financiară a societății, neputându-se prezuma ca administratorii acesteia o vor gera dezastruos numai pentru a nu achita salarii compensatorii.

Recurentul-reclamant susține ca, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, atunci plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta.

Tribunalul București retine ca la nivelul pârâtei a avut loc o reorganizare a societății, prin care a fost aprobat numărul maxim de salariați la 330, cu consecința desființării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceleași rațiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situația de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.

Din situația fluxului de numerar prezentat de -, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligațiile de plata, faptul ca din luna decembrie 2008 societatea este in deficit, chiar daca s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro, pentru întreg anul 2008. Spre sfârșitul anului 2008 profitul a fost unul diminuat fata de cel programat, in raport de criza economica mondiala, neputându-se achita aceste sume, prin prisma situației imediat viitoare a societatii comerciale.

Motivarea acesteia este justificata, căci acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii, recurentei cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații ramași, atât timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.

Este de necontestat că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de aceste venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.

PREȘEDINTE,

Președinte:Dragoș Alin Călin
Judecători:Dragoș Alin Călin, Florentina Dragomir, Adela

#Judecator Dragos Alin Calin

Drepturi salariale (banesti). Decizia 7015/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale (banesti). Decizia 7015/2009. Curtea de Apel Bucuresti