Drepturi salariale (banesti). Decizia 704/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE CIVILĂ Nr. 704/
Ședința publică de la 11 Iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Ștefăniță
Judecător G -
JUDECĂTOR 2: Gheorghe Burdea
Grefier șef sectie -
Pe rol fiind judecarea recursurilor formulate de pârâțiI MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1341/M/10.12.2007, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa recurenților pârâți Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casație și Justiție,Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a intimaților reclamanți -, precum și a Intimaților Pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov,Ministerul Economiei Și Finanțelor.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Se constată că prin motivele recursurilor s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242pct. 2 Cod procedură civilă.
Față de actele și lucrările dosarului, precum și față de motivele invocate în recursuri, instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursurilor de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 1341/M/2007, Tribunalul Brașova respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Public _ Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului, invocată de același pârât.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice
A admis acțiunea formulată de reclamanții, toți cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Zărnești, cu sediul în or. Z, str. -, nr.7, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, Sector 5, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, cu sediul în B,- și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, cu sediul în B,-.
A obligat pe pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov să achite reclamanților diferențele de drepturi de natură salarială, echivalente cu sporul de vechime, calculat potrivit dispozițiilor art. 33 (1) din Legea nr.50/1996, începând cu data de 1.2001 și până la data de 6.07.2003, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale, de la data plății efective.
A obligat pe pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov să efectueze cuvenitele modificări în carnetul de muncă al fiecărui reclamant.
A respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință:
A obligat pe pârâtul chemat în garanție (Ministerul Economiei și Finanțelor) să vireze fondurile de bani necesare achitării diferențelor de drepturi de natură salarială menționate anterior.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Referitor la excepția necompetenței materiale, instanța a apreciat că pretențiile reclamanților izvorăsc dintr-un raport de muncă dintre procuror și parchetul în care a activat în perioada pe care se solicită despăgubirile. În aceste condiții, în raport de prevederile art1 alin 2 lit.i din OG 137/2000,discriminarea fiind produsă în raporturile de muncă, art.21 urmează a fi interpretat ca, în acest caz, dreptul comun îl constituie normele care reglementează materia dreptului muncii, ceea ce atrage incidența disp.art 284 din Legea 53/2003 rap. la art.2 pct.1. lit.c, instanța de drept comun fiind tribunalul, motive pentru care excepția va fi respinsă.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,instanța de fond a constatat că este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamanții au chemat în judecata, în calitate de pârât, pe Statul Român care, în toate litigiile deduse judecății, este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
În prezenta cauză însă, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, între acesta și reclamanți neexistând raporturi de muncă.
Statul Român nu are atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților.
Este adevărat că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, dar cel care coordonează, potrivit legii, acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, printre care și elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și ale legilor de rectificare, este Ministerul Finanțelor Publice, și nu Statul Român, entități care nu trebuie confundate.
În consecință, instanța aa admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a apreciat că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce urmează.
Pretențiile reclamanților se bazează pe un serviciu deja prestat,ele constituind bunuri în sensul practicii,așa cum rezultă din Hot. Van Marle împotriva Olandei din 26.06.1986 și Decizia X împotriva din 13 12 1979.
Proprietatea asupra acestor bunuri conferă dreptul reclamanților de a nu fi lipsite de ele în mod nejustificat,din perspectiva art. 44 din Constituția României coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Prin L 193/99 a fost ratificată Carta Socială Europeană revizuită, astfel că măsura eliminării sporului de vechime pentru magistrați nu se justifică din perspectiva art. G al Cartei, întrucât limitarea drepturilor nu era " necesară într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri "
Aceste acte internaționale ratificate de România nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiții speciale, ce nu sunt întrunite în speță, astfel că devin aplicabile,potrivit art.20 al.2 din Constituția României ca fiind mai favorabile decât legislația internă, pentru că art.20 al.1 prevede: "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte".
A reține că în speță a intervenit prescripția dreptului,așa cum se susține,echivalează cu nesocotirea prevederilor constituționale și cele ale reglementărilor internaționale asumate de țara noastră și care determină inaplicabilitatea prevederilor art.1 și 3 din 167/1958 și art. 283 al. 2 din 53 /2003- Codul Muncii.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții au calitatea de procuror, funcționând în perioada pe care se solicită drepturile în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărnești.
Potrivit art. 33 din Legea 50/1996 republicată, pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru", diferențiat pe tranșe de vechime în muncă.
Acest text legal s-a aplicat atât magistraților cât și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor până la intrarea în vigoare a OG 83/2000, act normativ ce a completat și modificat Legea 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești. Potrivit art.1 pct.32 din OG 83/2000, la art.33 din Legea 50/1996 a fost introdus aliniatul 3, cu următorul conținut, prevederile alin.1 și 2 nu sunt aplicabile magistraților".
Începând cu 1 ianuarie 2003,drepturile salariale ale procurorilor au fost stabilite de OUG 177/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, act normativ care nu a mai prevăzut acordarea sporului de vechime în muncă pentru această categorie profesională. În prezent actul normativ care reglementează salarizarea și alte drepturi ale magistraților este OUG 27/2006.
Trebuie precizat faptul că în analizarea tratamentului diferențiat cu privire la neacordarea sporului de vechime magistraților, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a pronunțat prin Hotărârea 170/2006 după ce a analizat comparativ situația personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și situația magistraților, având în vedere că legiuitorul prin legea 50/1996 i-a așezat într-o situație comparabilă în ceea ce privește drepturile salariale.
Ulterior această hotărâre a fost anulată, urmând ca tribunalul să analizeze dacă, în speță, prin neacordarea sporului de vechime există un tratament discriminator pentru categoria profesională a magistraților.
Conform dispozițiilor OG nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile legalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a drepturilor la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru munca egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Articolul 2 pct.1 al acestei ordonanțe arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării a drepturilor prevăzute de lege în domeniul public, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. La pct. 2 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre sau care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute la punctul 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Punctul 3 al aceluiași articol prevede că orice comportament activ ori pasiv care prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de altele, atrage răspunderea contravențională sau penală, după caz.
Având în vedere definiția discriminării directe, așa cum este prevăzută în Directiva 2000/EC/43 privind implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de rasă sau origine etnică și Directiva 2000/EC/78 privind crearea unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, tratamentul diferențiat este analizat prin prisma unor persoane în situații comparabile și nu în situații similare.
În aceste condiții, situația categoriei profesionale a magistraților, cu privire la neacordarea sporului de vechime, poate fi analizată comparativ cu situația altor categorii profesionale aflate într-o situație comparabilă.
Având în vedere că în prezent salarizarea magistraților se realizează potrivit OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, categoriile profesionale aflate într-o situație comparabilă cu cea a magistraților sunt cele prevăzute de art.1 alin 1 din OUG 27/2006.Se reține că prin modificarea sistemului de salarizare al magistraților, sistem ce nu mai este compatibil cu acela al demnitarilor publici aleși sau numiți, neacordarea sporului de vechime magistraților constituie un tratament diferențiat, tratament instituit prin 0G 83/2000, ținând cont de faptul că există o diferențiere clară între sporul de vechime în muncă( acordat tuturor angajaților) și sporul de stabilitate în magistratură iar tratamentul diferențiat se reflectă în special asupra persoanelor care au desfășurat activități în alte domenii decât cele pentru care le este recunoscută vechimea în magistratură, potrivit OUG 27/2006.
De asemenea, apărările pârâtului Ministerul Public nu pot fi luate în considerare, din moment ce, între timp, a fost emisă Legea 45/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 169/09.03.2007, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, care pune capăt discriminării prin acordarea sporului de vechime, astfel că pârâtul Ministerul Justiției recunoaște implicit că anterior apariției acestui act normativ a existat o discriminare în salarizarea judecătorilor.
De altfel, Înalta Curte de Casație și justiție și Casație s-a pronunțat prin decizia XXXVI, în soluționarea unui recurs în interesul legii, în sensul recunoașterii drepturilor solicitate de reclamant.
În consecință, reclamanții au fost prejudiciați cu sumele reprezentând sporul de vechime începând cu data de 1.01.2001 și până în data de 6.07.2003( data până la care se solicită plata acestui drept)
Cât privește actualizarea creanței, instanța constată că potrivit prevederilor art.1084 cod civil creditorul este îndreptățit să pretindă atât repararea pagubei suferite, reprezentând suma datorată, cât și beneficiul de care a fost lipsit. Pentru o reală despăgubire, se impune actualizarea creanței în raport de indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale, conform art.1084 Cod civil.
În consecință, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâții să achite reclamanților diferențele de drepturi de natura salariala, echivalente cu sporul de vechime pe perioada 1.01.2001-6.07.2003, în cuantum actualizat în funcție de indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legală prevăzută de OG 9/2000 până la data plății efective.
A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă curtea de Apel Brașov să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamanților.
Instanța a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a constatat că aceasta este întemeiată având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 15 din HG 83/2005, instanțele judecătorești și parchetele sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
În conformitate cu art. 3 alin.1 pct.2 din HG nr. 208/2005, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii anuale bugetare și raportul asupra proiectului bugetului de stat precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Ca urmare, este necesar ca acest minister să pună la dispoziția Ministerului Public fondurile necesare achitării drepturilor salariale restante.
Față de considerentele de fapt și de drept dezvoltate mai sus, instanța a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a obligat pe pârâtul chemat în garanție, Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze fondurile necesare achitării diferențelor de drepturi de natură salarială, menționate mai sus.
Împotriva hotărârii pronunțate la fond au formulat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin motivele de recurs formulate de Ministerul Economiei și Finanțelor sentința atacată este criticată sub aspectul admiterii cererii de chemare în garanție arătându-se că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 60-63 Cod procedură civilă în sensul că între Ministerul Public și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat reclamanților drepturile bănești solicitate nu îi conferă acestuia un drept de garanție.
Prin motivele de recurs invocate de Ministerul Public hotărârea atacată este criticată pentru nelegalitate arătându-se că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune întrucât pretențiile din acțiune sunt mai vechi de 3 ani și prin urmare sunt prescrise. De asemenea, se arată că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii în sensul că noțiunea de bun și cea de proprietate presupun existența unui drept real și nu a unui drept de creanță.
În final este criticată și soluția de acordare a dobânzii legale pe considerentul că Ministerul Public ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Analizând cu precădere excepția prescripției dreptului material la acțiune curtea, reține că, în mod greșit instanța de fond a respins -o pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 166 și art. 283 Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune cu privire la drepturile salariale coincide cu termenul general de prescripție de 3 ani și curge " de la data când drepturile respective erau datorate". Cu privire la cauzele de întrerupere, suspendare și încetare a cursului prescripției sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, astfel cum acestea sunt reglementate prin D - privitor la prescripția extinctivă. În acest sens, art. 295 Codul muncii prevede că dispozițiile codului se întregesc, în măsura în care nu sunt incompatibile și cu dispozițiile legislației civile.
În speță, dreptul la acțiunea în restituirea drepturilor salariale echivalente cu sporul de vechime în muncă începe să curgă de la data la acre acest drept pretins nu a mai fost recunoscut și nu a mai fost acordat de către angajator, reclamanta neinvocând nici o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, cauză care să fie prevăzută de legiuitor.În cazul de față, momentul din care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască prejudiciul invocat coincide cu data intrării în vigoare a OG nr. 83/2000 care a înlăturat sporul de vechime în muncă pentru magistrați. Reclamanta nu poate pretinde că a fost în imposibilitatea de a lua cunoștință de situația existentă în domeniul salarizării magistraților.
În acest sens, curtea reține că sporul de vechime nu a fost niciodată suspendat astfel încât nu sunt incidente dispozițiile legale privind suspendarea cursului prescripției.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO pentru că la alin 2 se stipulează că prevederile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a aproba legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor pentru interesul general.
Acțiunea dedusă judecății are ca obiect un drept de creanță, respectiv un drept în virtutea căruia creditorul poate pretinde o anumită conduită debitorului, respectiv poate pretinde plata unor drepturi salariale, iar dreptul la acțiune având un obiect patrimonial este prescriptibil extinctiv conform art. 1 din D 167/1958.
Soluția instanței de fond are la bază o interpretare eronată a practicii CEDO. Astfel, garantarea dreptului de proprietate asupra bunurilor nu exclude posibilitatea fiecărui stat de a stabili prin normele interne privind folosința acestuia în "interesul general". În acest sens, instituția prescripției extinctive este astăzi reglementată în toate legislațiile naționale fiind o instituție necesară oricărui sistem juridic datorită scopului esențial al acesteia, respectiv înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice civile. Ori, prin considerentele instanței de fond această instituție este înlăturată pe considerentul că nesocotește prevederile constituționale și reglementările internaționale asumate de țara noastră Această concluzie în mod evident este eronată și nu se desprinde în nici un caz din practica CEDO invocată ca premisă de instanța de fond.
De asemenea, pentru a se întrerupe cursul prescripției potrivit art. 166 al. 2 Codul muncii, este necesară " o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale", ori, în cauză nu s-a invocat și nici nu s-a făcut vreo dovadă în acest sens.
Prin urmare, pretențiile din acțiune pot fi admise numai pentru o perioadă de 3 ani durata termenului de prescripție - anterioară momentului introducerii acțiunii. Acțiunea supusă judecății a fost înregistrată la instanța de fond la data de 5.10.2007 astfel încât toate pretențiile reclamanților vor fi respinse ca prescrise.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenții Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP B și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1341/M/2007 a Tribunalului Brașov pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință respinge în tot acțiunea reclamanților, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP B.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, cerere formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Menține dispozițiile privind soluționarea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Brașov.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 11 Iunie 2008
PREȘEDINTE: Cristina Ștefăniță - - | JUDECĂTOR 2: Gheorghe Burdea G - |
Grefier șef sectie, - |
Opinia separată
Contrar considerentelor ce alcătuiesc opinia majoritară, consider că excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2001 - 2003 trebuie respinsă și pe cale de consecință, recursurile pârâților sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. XXXVI din 7.05.2007, ICCJ în soluționarea recursului in interesul legii a dezlegat problemele de drept privitoare la acordarea sporului de vechime pentru magistrați, stabilind că dispozițiile art.33 alin.1 din Legea 50/1996, în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG83/2000, art. 50 din nr.OUG 177/2002 și art. 6 alin.1 din OUG160/2000 se interpretează, în sensul că:
" judecătorii, procurorii, ceilalți magistrați,[] beneficiau si de sporul de vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege."
. fundamentez argumentele respingerii prescripției pe considerentele de fapt și de drept expuse de în decizia de recurs în interesul legii mai sus expuse, obligatorii pentru instanță, prin care se recunoaște aplicarea sporului de vechime pentru magistrați,cu caracter permanent, pe toată perioada de după intrarea în vigoare a OG83/2000 și până la data intrării în vigoare a legii 45/2007.
Tocmai de aceea consider că dreptul material la acțiune pentru pretențiile din prezenta cerere nu este prescris pentru perioada menționată.
În considerentele acestei decizii de recurs în interesul legii se lămurește existenta continuă a dreptului la sporul de vechime, până în momentul în care legiuitorul l-a prevăzut expres prin legea 45/2007, pornindu-se de la concluzia ca OG83/2000, care înlătura aplicarea pentru magistrați a dispozițiilor din legea 50/1996 cu privire la sporul de vechime, și nici actele normative ulterioare, respectiv legea 334/6.07.2001, OUG177/2002, OUG160/2000, nu abrogau expres prevederea acordării acestui spor, el continuând să existe.(pag. 5,fraza finală).
Așadar, se recunoaște implicit o suspendare a aplicării acestui drept de la data intrării în vigoare a OUG83/2000 si până la data intrării în vigoare a legii 45/2007, acest raționament fiind întărit și de mențiunea din considerentele deciziei-pag.6-" "interpretarea sistematică a art. 31 (33) din legea 50/1996, după ieșirea lui din vigoare, în raport cu alte dispoziții legale, impune menținerea aplicabilității prevederii ce a acordat dreptul la sporul de vechime în muncă și pentru magistrați ".
În consecință, dreptul material la acțiune pentru pretențiile constând în spor de vechime pentru toata perioada mai sus expusă, s-a născut odată cu intrarea în vigoare a legii 45/2007, prin această lege intervenind încetarea suspendării aplicării acestui drept, iar cursul prescripției este oprit pe toată durata suspendării aplicării dreptului, astfel că și dreptul la acțiune al reclamantei a fost suspendat, valorificarea dreptului putându-se realiza numai după încetarea suspendării.
Sunt incidente în aceste condiții dispozițiile art.15 alin.1 din decretul 167/1958, potrivit cărora, " după încetarea suspendării, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare".
JUDECĂTOR 3: Anca Pîrvulescu
-
Red 19.06.2008
Dact AG 19.06.2008/ 3 ex
Jud fond M -
Președinte:Cristina ȘtefănițăJudecători:Cristina Ștefăniță, Gheorghe Burdea, Anca Pîrvulescu
