Drepturi salariale (banesti). Decizia 741/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE,
DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 741/
Ședința publică din 26 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihail Lohănel
JUDECĂTOR 2: Roxana Maria Trif
JUDECĂTOR 3: Dorina
Grefier șef secție
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DGFP B, în contradictoriu cu intimații reclamanți, -, -, și și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect: "drepturi bănești", împotriva deciziei numărul 664/M din 31 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față;
Constată că prin sentința civilă nr. 669 /M din 31.03.2008, Tribunalul Brașov a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul sediul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin întâmpinare. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocata de Direcția Generala a Finanțelor Publice B, în calitate de reprezentantă legală a Ministerului Economiei și Finanțelor, prin întâmpinare. A respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul sediul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție. A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții:, -, -, și, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Ministerul și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, și în consecință: a obligat pe pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție să plătească reclamanților diferențele de drepturi de natura salariala, echivalente cu sporul de vechime pe perioada 1.10.2000-12.03.2007, sume ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflație de la data nașterii drepturilor și până la data executării efective a prezentei sentințe. A respins acțiunea promovată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A obligat pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție să facă cuvenitele modificări în carnetele de muncă al reclamanților. A admis cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și în consecință obligă pe chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului MINISTERUL PUBLIC pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților conform celor mai sus dispuse.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art.137 alin.1 proc.civ. instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepției de necompetență materială invocate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice B prin întâmpinare.
Referitor la excepția de necompetență materială, instanța a reținut că prezentul litigiu s-a născut din neplata unor drepturi salariale, astfel că potrivit prevederilor art.284 din Codul muncii raportat la art.2 pct.1 lit. Cod proc civ. instanța competentă este să soluționeze cauza este Tribunalul Brașov ca instanță competentă să judece în fond litigiile de muncă. Prin cererea dedusă judecății nu se contestă modul de stabilire a drepturilor salariale. Pentru a dispune declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția contencios Administrativ, era necesar ca în cauză să existe o hotărâre al organului de conducere, respectiv al pârâtului 1 pe care să fie atacată ceea ce în cauză nu există. In cauză nu există un act de autoritate ( hotărâre în sensul art. 36 al. 1 din OUG27/2006) pe care să fie contestat.
Potrivit art. 36 OUG27/2006 magistrații si celelalte categorii de personal de specialitate prevăzut de ordonanță nemulțumiți de modul de stabilire al drepturilor salariale pot face contestație, in termen de 5 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justitiei. Contestațiile se soluționează în cel mult 30 de zile. Împotriva hotărârilor organelor de conducere se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare la Sectia de contencios administrativ a Curții de Apel Pentru aceste considerente instanța a respins excepția necompetenței materiale.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice B, instanța a constatat că potrivit art. 15 din nr.HG83/2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
De asemenea, art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, acesta având, în principal, următoarele atribuții: "elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete, fiind necesar ca acesta să pună la dispoziția Ministerului Justiției fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ca urmare, instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice
În ceea ce privește formularea în termenul legal a prezentei acțiuni instanța nu a înțeles să invoce din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune motivat de faptul că nu s-a împlinit acest termen.
Plata muncii umane reprezintă valoarea acesteia, materializată prin distincte forme de retribuire,denumite diferit, dar având în esență aceleași consecințe juridice ( salariu, indemnizație, sporuri, adaosuri etc.)
Caracterizate în mod indubitabil printr-o valoare economică, acestea constituie adevărate bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, alături de alte asemenea "bunuri" potrivit practicii ( pensia, acțiunile, părțile sociale).
Pretențiile reclamanților se bazează pe un serviciu deja prestat, ele constituind bunuri în sensul practicii,așa cum rezultă din Hot. Van Marle împotriva Olandei din 26.06.1986 și Decizia X împotriva din 13 12 1979.
Proprietatea asupra acestor bunuri conferă dreptul reclamanților de a nu fi lipsite de ele în mod nejustificat,din perspectiva art. 44 din Constituția României coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Prin L 193/99 a fost ratificată Carta Socială Europeană revizuită, astfel că măsura eliminării sporului de vechime pentru magistrați nu se justifică din perspectiva art. G al Cartei, întrucât limitarea drepturilor nu era " necesară într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri "
Aceste acte internaționale ratificate de România nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiții speciale, ce nu sunt întrunite în speță, astfel că devin aplicabile,potrivit art.20 al.2 din Constituția României ca fiind mai favorabile decât legislația internă, pentru că art.20al.1prevede: "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte".
A reține că în speță a intervenit prescripția dreptului echivalează cu nesocotirea prevederilor constituționale și cele ale reglementărilor internaționale asumate de țara noastră și care determină inaplicabilitatea prevederilor art.1 și 3 din 167/1958 și art. 283 al. 2 din 53/2003- Codul muncii
Scopul art.1 al Protocolului Adițional este apărarea proprietății,iar potrivit CURȚII EUROPENE a DREPTURILOR OMULUI "noțiunea de bun din art. 1 al PROTOCOLULUI NR.1 are o semnificație autonomă și în mod evident nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale: anumite alte drepturi și interese care constituie active (în originalul în limba franceză, "actifs" tradus în contabilitate prin imobilizări necorporale) pot fi considerate " drepturi de proprietate " și, deci "bunuri"în sensul acestei dispoziții." - Hotărârea Gasus - - und împotriva Olandei din 23.02.1995. Într-un comentariu asupra art. 1 al Protocolului Adițional din culegerea "Convenția Europeană a Drepturilor Omului" susținea că dreptul de proprietate este miezul drepturilor protejate, dar mai există o gamă largă de alte drepturi susceptibilă într-o bună zi a fi protejată de acest articol.
În Decizia împotriva Marii Britanii din 08.02.1978, Curtea a reținut că noțiunea de bun din art. 1 include atât bunuri mobile cât și imobile.
În Hotărârea " Van Marle" împotriva Olandei CURTEA a reținut, de asemenea, că dreptul invocat de reclamanți ca urmare a reducerii cu 50-60% a veniturilor poate fi asimilat cu un drept de proprietate consacrat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
Această soluție a determinat și începutul unei campanii de cucerire a conținutului noțiunii de proprietate de către C, care a concluzionat prin paragraful 41 al hotărârii evocate că dreptul de proprietate invocat de reclamanți "se analizează ca o valoare patrimonială, (ansamblu de interese care decurg din ansamblul raporturilor cu conținut economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească ) deci un bun în sensul primei fraze a art.1"
Cererea de față se bazează pe un serviciu deja prestat, găsindu-și protecția prin art. 1 al Protocolului nr. 1, cum rezultă din aprecierile Curții odată cu emiterea Deciziei X împotriva Germane din 13.12.1979, Deciziei împotriva Suediei din 05.12.1984 și Deciziei & împotriva Olandei din 03.10.1984.
Rezultă cu claritate că, în accepțiunea Curții, asupra drepturilor bănești solicitate există un drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI, care atrage respectarea lui de către orice persoană, iar o lipsire de acest drept nu este justificată.
Odată cu ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului prin Legea 30/18.05.1994 prevederile acesteia au aplicare directă în dreptul intern conform art. 20 din CONSTITUȚIE.
Potrivit celor mai sus expuse, dreptul ce constituie obiect al cererii este un drept real, absolut și face parte din categoria drepturilor patrimoniale, alături de drepturile de creanță, care sunt, însă drepturi relative și cărora le sunt aplicabile prevederile art.1 al Decretului 167/1958.
Aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță,deoarece prin art.21 al aceluiași Decret 167/1958 se prevede că: " Dispozițiile Decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz (privind bunuri mobile și imobile ) abitațiune,servitute și superficie.
Pentru aceleași considerente nu pot fi reținute ca aplicabile nici prevederile art. 283 al. 2 din Codul muncii, în condițiile inexistenței unui contract de muncă pentru judecători și a unor raporturi de muncă atipice ale acestora.
A constata intervenirea prescripției de către instanță ar echivala cu nerespectarea prevederilor constituționale privind aplicarea directă a reglementărilor internaționale privind drepturile omului conform art.20 din CONSTITUȚIE și a celor comunitare odată cu intrarea în UNIUNEA EUROPEANĂ, obligație rezultată din prevederile art. 148 din CONSTITUȚIE.
Pentru aceste motive instanța a constatat că acțiunea este formulată în termen neintervenind termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții sunt procurori în cadrul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție
Potrivit art. 33 din Legea 50/1996 republicată, pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru", diferențiat pe tranșe de vechime în muncă.
Acest text legal s-a aplicat atât magistraților cât și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor până la intrarea în vigoare a OG 83/2000, act normativ ce a completat și modificat Legea 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești. Potrivit art.1 pct.32 din OG 83/2000, la art.33 din Legea 50/1996 a fost introdus aliniatul 3, cu următorul conținut, prevederile alin.1 și 2 nu sunt aplicabile magistraților".
Începând cu 1 ianuarie 2003,drepturile salariale ale judecătorilor au fost stabilite de OUG 177/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, act normativ care nu a mai prevăzut acordarea sporului de vechime în muncă pentru această categorie profesională. În prezent actul normativ care reglementează salarizarea și alte drepturi ale magistraților este OUG 27/2006.
Trebuie precizat faptul că în analizarea tratamentului diferențiat cu privire la neacordarea sporului de vechime magistraților, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a pronunțat prin Hotărârea 170/2006 după ce a analizat comparativ situația personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și situația magistraților, având în vedere că legiuitorul prin legea 50/1996 i-a așezat într-o situație comparabilă în ceea ce privește drepturile salariale.
Ulterior această hotărâre a fost anulată, tribunalul a analizat dacă, în speță, prin neacordarea sporului de vechime există un tratament discriminator pentru categoria profesională a magistraților.
Conform dispozițiilor OG nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile legalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a drepturilor la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru munca egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Articolul 2 pct.1 al acestei ordonanțe arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării a drepturilor prevăzute de lege în domeniul public, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. La pct. 2 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre sau care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute la punctul 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Punctul 3 al aceluiași articol prevede că orice comportament activ ori pasiv care prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de altele, atrage răspunderea contravențională sau penală, după caz.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție invocă, în apărare, practica Curții constituționale potrivit căreia principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.
Având în vedere definiția discriminării directe, așa cum este prevăzută în Directiva 2000/EC/43 privind implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de rasă sau origine etnică și Directiva 2000/EC/78 privind crearea unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, tratamentul diferențiat este analizat prin prisma unor persoane în situații comparabile și nu în situații similare.
În aceste condiții, situația categoriei profesionale a magistraților, cu privire la neacordarea sporului de vechime, poate fi analizată comparativ cu situația altor categorii profesionale aflate într-o situație comparabilă.
Având în vedere că în prezent salarizarea magistraților se realizează potrivit OUG 27/2006 modificată prin Legea nr. 45/2007 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, categoriile profesionale aflate într-o situație comparabilă cu cea a magistraților sunt cele prevăzute de art.1 alin 1 din OUG 27/2006. Se reține că prin modificarea sistemului de salarizare al magistraților, sistem ce nu mai este compatibil cu acela al demnitarilor publici aleși sau numiți, neacordarea sporului de vechime magistraților constituie un tratament diferențiat, tratament instituit prin 0G 83/2000, ținând cont de faptul că există o diferențiere clară între sporul de vechime în muncă( acordat tuturor angajaților) și sporul de stabilitate în magistratură iar tratamentul diferențiat se reflectă în special asupra persoanelor care au desfășurat activități în alte domenii decât cele pentru care le este recunoscută vechimea în magistratură, potrivit OUG 27/2006.
De asemenea, apărările pârâtului nu pot fi luate în considerare, din moment ce, între timp, a fost emisă Legea 45/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 169/09.03.2007, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, care pune capăt discriminării prin acordarea sporului de vechime, astfel că pârâtul Ministerul Justiției recunoaște implicit că anterior apariției acestui act normativ a existat o discriminare în salarizarea judecătorilor.
De altfel, ÎNALTA CURTE de Casație și justiție și Casație s-a pronunțat prin decizia XXXVI, în soluționarea unui recurs în interesul legii, în sensul recunoașterii drepturilor solicitate de reclamanți.
În consecință, reclamanții a fost prejudiciați cu sumele reprezentând sporul de vechime începând cu luna 0ctombrie 2000 și până în data de 12.03.2007( data intrării în vigoare a Legii 45/2007)
Cât privește actualizarea creanței, instanța a constatat că potrivit prevederilor art.1084 cod civil creditorul este îndreptățit să pretindă atât repararea pagubei suferite, reprezentând suma datorată, cât și beneficiul de care a fost lipsit. Pentru o reală despăgubire, se impune actualizarea creanței în raport de indicele de inflație conform art.1084 Cod civil.
În consecință, instanța a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție conform următorului dispozitiv.
Între reclamanți și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă motiv pentru care acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta a fost respinsă
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție instanța a admis-o motivat de faptul că în conformitate cu art. 3 alin.1 pct.2 din HG nr. 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii anuale bugetare și raportul asupra proiectului bugetului de stat precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Ca urmare, este necesar ca acest minister să pună la dispoziția MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție fondurile necesare achitării drepturilor salariale restante.
Față de considerentele de fapt și de drept dezvoltate mai sus, instanța a obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze fondurile necesare achitării diferențelor de drepturi de natură salarială, reactualizate, menționate mai sus.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN Direcția Generală a Finanțelor Publice B, criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, în ceea ce privește recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, sentința este criticată pentru modul cum a fost soluționată de către instanța de fond, excepția lipsei calității procesual pasive a acestei părți. Între Ministerul Economiei și Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC nu există nici o obligație de garanție, iar faptul că ordonatorul principal de credite nu a acordat în mod nejustificat indemnizațiile cuvenite de drept reclamantei, nu îi conferă acestuia nici o garanție egală din partea recurentului. Se mai arată că doctrina a statuat că cererea de chemare în judecată nu poate fi admisă în cadrul acțiunilor personal nepatrimoniale și nici în litigiile de muncă pe același considerent că raporturile de muncă există între instituția angajatoare și reclamanți.
În ceea ce privește fondul cauzei, acțiunea reclamantei nu este întemeiată și nu trebuia admisă. Potrivit legii 500/2002 privind finanțele publice nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, pe de o parte, iar pe de altă parte nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există o bază legală pentru aceasta.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, sentința este criticată pentru faptul că au fost admise pretenții ale reclamantei, care erau prescrise. Sentința mai este criticată și pentru faptul că sumele de bani acordate au fost reactualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale.
Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că potrivit disp. art. 14 alin 2 din legea 500/2002 privind finanțele publice "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
În consecință față de dispoziția instanței, privind plata către reclamanți a drepturilor pretinse, cu aplicarea dobânzii legale și actualizate cu indicele de inflație, apreciem că aceste obligații nu sunt întemeiate și nu se justifică.
Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate instanța apreciază că este întemeiat în parte numai recursul declarat de recurentul MINISTERUL PUBLIC, urmând a fi admis, iar recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor va fi respins, în baza disp. art. 312 pentru următoarele considerente:
Reclamanta a formulat acțiune privind obligarea pârâtelor la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de vechime, începând cu data de 6.07.2003 și până în data de 1.10.2005. Acțiunea reclamantei a fost introdusă în data de 6.09.2007, iar termenul general de prescripție reglementat de disp. art. 1 și 3 din decretul 167/1958, a fost depășit pentru intervalul cuprins între data introducerii acțiunii și data de 5.09.2004. Prin urmare lipsa de diligență a reclamantei în valorificarea drepturilor bănești ce fac obiectul prezentului litigiu sunt supuse regulilor generale de prescripție, motiv pentru care, acțiunea reclamantei pentru perioada susmenționată urmează să fie respinsă.
În ceea ce privește criticile din recurs legate de reactualizarea sumelor de bani cu coeficientul de inflație, și plata dobânzii legale, acestea nu sunt fondate și în consecință vor fi respinse.
Aplicarea coeficientului de inflație la sumele de bani datorate, reprezintă de fapt executarea întocmai a obligației, prin readucerea sumelor de bani la valoarea inițială, astfel ca reclamanta să nu înregistreze nici un prejudiciu. În ceea ce privește plata dobânzii legale, reprezintă acordarea de daune interese, în temeiul disp. art. 1088 din codul civil.
În ceea ce privește criticile din ambele recursuri, care vizează fondul cauzei, și temeinicia pretențiilor reclamantei, instanța apreciază că acestea sunt nefondate, și în consecință vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. XXXVI a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în ședința din 7 mai 2007, într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că disp. art. 33 din legea 50/1996, în raport cu prevederile art. 1 pct 32 din OG 83/2000, și art. 50 din OUG 177/2002 și art. 6 alin 1 din OUG 160/2000 se interpretează, în sensul că, judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au funcția de judecător financiar, procuror financiar sau controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României, beneficiau de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.
Având în vedere că disp. art. 329 alin. 3 teza finală, din stabilesc în sensul că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie, instanța urmează să țină cont de această soluție, și să aprecieze că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, fiind în mod corect admise pentru perioada neprescrisă.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B instanța de fond a reținut în mod corect faptul că această parte are în atribuții pregătirea proiectelor de buget anuale, precum și legile de rectificare bugetară în baza disp. legii 500/2002, astfel că în speța de față îi revine obligația de a pune la dispoziție celorlalte pârâte, fondurile necesare asigurării plăților solicitate de reclamantă. Prin urmare recurentul are calitate procesuală pasive iar criticile formulate în recurs sunt nefondate.
Pentru toate aceste considerente instanța apreciază că este fondat numai în parte recursul declarat de recurentul MINISTERUL PUBLIC, urmând a fi admis în parte, iar recursul declarat de Ministerul economiei și Finațelor va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 664/M/2008 a Tribunalului Brașov.
Admite în parte recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție împotriva aceleiași sentințe pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea reclamanților pentru acordarea sporului de vechime pe perioada 01.10.2000 - 18.07.2004.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Respinge restul cererilor din recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 26.05.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - |
Grefier șef sectie, |
Red. -/27.05.2009
Dact. /29.05.2009
Jud. fond: C-. -
Președinte:Mihail LohănelJudecători:Mihail Lohănel, Roxana Maria Trif, Dorina
