Drepturi salariale (banesti). Decizia 752/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 752
Ședința publică din data de 6 mai 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Carmen Pârvulescu DR. - -
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul-recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 642/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, și și pârâții-intimați Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea pârâtului-recurent Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție B și pârâților intimați Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, lipsă fiind reclamanții intimați.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbaterea în fond a recursului.
Reprezentanta pârâților solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada martie-august 2004 și a respingerii capătului de cerere privitor la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și pentru viitor.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții, și au cerut obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, să le plătească în solidar, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu data de 1 martie 2004 și până în prezent, precum și acordarea lunară a acestui spor și în continuare, în condițiile prevăzute de art. 47 din legea nr. 50/1996 republicată, cu modificările ulterioare, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești.
Prin sentința civilă nr. 642 din 28.05.2008, Tribunalul C-S a respins excepția privind necompetența materială a instanței, ridicată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada martie-august 2004 invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție.
A admis cererea formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, și a obligat pârâții, să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază brut lunar pentru perioada 1.03.2004 până la data pronunțării hotărârii precum și în continuare.
A admis cererea de chemare în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, obligându-l pe acest din urmă minister la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Excepția privind necompetenței materiale a instanței a fost respinsă, față de dispozițiile OUG nr. 75/2008, intrată în vigoare la 24 iunie 2008, reținând că obiectul cauzei îl reprezintă drepturi salariale neacordate, în înțelesul art. 155 din Codul muncii, iar nu modul de stabilire a salariilor, considerând că nu sunt incidente dispozițiile art. 36 alin. 2 din nr.OUG 27/2006.
Excepția capacității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost respinsă, deoarece o astfel de calitate este impusă de înseși obligațiile legale pe care le are acest pârât, cu privire la bugetul de stat.
S-a arătat că reclamanților și intervenienților, care dețin funcțiile de procuror, respectiv personal auxiliar de specialitate la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, li se cuvine sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică pretins, în temeiul art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Prin Decizia nr. XXI din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 444 din 13 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, într-un recurs în interesul legii, deci cu putere de lege, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, cum sunt și reclamanții și intevenienții în cauză, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 23/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Așadar susținerea pârâților că acest drept salarial a fost abrogat nu este confirmată prin decizia citată a Înaltei Curți, ba dimpotrivă, atrăgând după sine admiterea acțiunii reclamanților.
Au fost admise și celelalte capete de cerere ale reclamanților, cât și ale intervenienților, fiind justificate aceste cereri, pentru a li se repara integral prejudiciile materiale cauzate.
De asemenea a fost admisă și cererea de chemare în garanție, conform cu dispozițiile art. 63 (1) din codul d e procedură civilă, cu aceeași motivare de mai sus, privind admiterea acțiunii reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, dosarul fiind înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului, potrivit OUG nr.75/2008 fiind înregistrat sub nr- cu termen pentru data de 13.02.2009.
Prin motivele de recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea acestuia, pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 4 și 9 din Codul procedură civilă, cu aplicarea art. 3041Cod procedură civilă.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a arătat că față de cele statuate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, consideră că acordarea sporului de 50% s-ar datora începând cu data de 1.10.2000 și până la data de 29.01.2007 însă, de la această dată, 1.10.2000 și până la data promovării prezentei, a intervenit prescripția.
În ce privește fondul cauzei, s-a apreciat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat în mod expres prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000, deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a OUG nr.177/2002, iar în conformitate cu prevederile art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă, abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv, nefiind admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial, excepție făcând prevederile din Ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament.
Ori, în speță nu este vorba de Ordonanțe ale Guvernului care să fi fost respinse prin lege de către Parlament.
S-a apreciat de asemenea că instanța de fond nelegal a dispus și actualizarea drepturilor bănești solicitate, în funcție de rata inflației, în situația în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Având în vedere prevederile deciziei Curții Constituționale nr.104/20.02.2009, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I și II din OUG nr.75/2008, dosarul a fost trimis spre competentă soluționare a recursului, Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 16.03.2009, fixându-se termen de judecată pentru data de 15.04.2009.
Examinând sentința pronunțată sub aspectul motivelor de recurs invocate precum și cauza, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată recursul nefondat.
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 republicată "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Procedându-se la abrogarea expresă prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art.47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 alin.3 din Constituție "Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".
Ori, prin art. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la " modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin OG nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,modificarea, completarea și abrogareaconstituie evenimente legislativedistincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art. 1 pct. Q3 din aceeași Lege nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru "Abrogarea art. 2 alin. 3 pct. b lit. d din Decretul nr. 247/1997".
Analizând prevederile privind tehnica legislativă în concret ale art.56 "Evenimentele legislative" - care arată că: " (1) după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv, evenimentul respectiv,dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente", se constată că abrogarea nu a fost dispusă în mod legal. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că prima instanță a interpretat corect dispozițiile legale incidente în speță, nefiind dat nici unul din motivele de recurs invocate în memoriile de recurs, separat atașate la dosar.
De asemenea, în aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție B, constituită în Secții Unite, a pronunțat decizia nr.21/10.03.2008, în sensul că a constatat că judecătorii și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorii pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune, invocată și de pârâți prin motivele de recurs.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În ce privește susținerea pârâtului că acest spor nu poate fi solicitat și acordat pe viitor, de asemenea, nu poate fi reținută.
Reprezentând practic o componentă a salariului, în condițiile art. 155 din Codul muncii, sporul se datorează și pe viitor - până la încetarea raporturilor de muncă, cu unitatea angajatoare.
În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii, art. 998, art. 999 și 1000 alin. 3 Cod civil, sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.
Prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de 50% a constituit un drept salarial câștigat, prin art. 50 din OUG nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/1996.
legislativă astfel sesizată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nici o penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
Pentru plata drepturilor salariale este necesară includerea sumelor datorate cu acest titlu în bugetul Ministerului Public - ordonator principal de credite - care la rândul lui are obligația de a dispune toate măsurile necesare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetul propriu al ministerului și al instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Față de cele ce preced, cum sentința atacată este legală și temeinică sub aspectul motivelor invocate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, declarat împotriva sentinței civile nr. 642/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 6 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
Grefier,
Red. /1.06. 2009
Tehnored.: /2 ex./1.06. 2009
Prim inst.:,
Opinia separată este în sensul admiterii recursului declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 642/28.05.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, ca fiind întemeiat, modificării în parte a hotărârii recurate, admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pe perioada 1.03.2004-3.08.2004 și, pe cale de consecință, a respingerii acțiunii pentru perioada 1.03.2004-3.08.2004 ca prescrisă prin raportare la data introducerii acesteia, respectiv 3.08.2007.
Conform art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Potrivit art.16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În cuprinsul hotărârii recurate se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada martie-august 2004 este nefondată, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei de reformă, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005. Instanța de fond a apreciat că o astfel de recunoaștere echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani cu privire la dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești.
Aceste considerente nu pot justifica însă soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada martie-august 2004 ca nefondată, deoarece reclamanții nu au invocat discriminarea în susținerea pretențiilor deduse judecății, iar strategia de reformă, adoptată, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005, nu se referă la drepturile salariale pretinse prin acțiune.
Pe de altă parte, decizia nr. XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, apreciez că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție, fiind incident motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Pe cale de consecință, în speță, se impunea, în temeiul art.312 alin.1-alin.3 Cod de procedură civilă, admiterea recursului declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 642/28.05.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, ca fiind întemeiat, modificarea în parte a hotărârii recurate, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pe perioada 1.03.2004-3.08.2004 și respingerea acțiunii reclamanților pentru perioada 1.03.2004-3.08.2004 ca prescrisă.
JUDECĂTOR,
Dr.
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu
