Drepturi salariale (banesti). Decizia 76/2010. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZI A CIVILĂ NR. 76/R-CM
Ședința publică din 19 Ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin judecător
JUDECĂTOR 2: Paulina Ghimișliu
JUDECĂTOR 3: Laura
Grefier
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ARGEȘ și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, împotriva sentinței civile nr.1258/CM din 26 octombrie 2009, pronunțată de TRIBUNALUL ARGEȘ, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, în baza împuternicirii nr.6986/III/5/2009, lipsind recurenții-pârâți MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL ARGEȘ, intimații-reclamanți -, intimatul-pârât-chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lui.
Reprezentantul recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, respectiv ca lipsit de obiect pe cel referitor la plata pe viitor a acestor drepturi bănești, precum și admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată că rin p. cererea înregistrată la data de 26.02.2009 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanții -, și au chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL ARGEȘ, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să recunoască discriminarea, să calculeze și să le plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, începând cu data de 01.07.2008, respectiv 01.08.2008, și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
S-a solicitat de asemenea obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au fost numiți în funcția de procuror și în cea de procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, începând cu data de 01.07.2008, respectiv 01.08.2008.
În scopul asigurării eficiente a confidențialității informațiilor clasificate au fost editate mai multe acte normative menite să ofere categoriilor de personal ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la astfel de informații, respectiv: Legea nr. 444/2006, nr.OG 6/2007, Legea nr. 656/2002, Legea nr. 144/2007, Legea nr. 227/2006.
Reclamanții au arătat că sunt discriminați prin neacordarea sporului de confidențialitate în raport de celelalte categorii de bugetari care beneficiază de acest drept, invocând în acest sens dispozițiile art. 14 din CEDO, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, jurisprudența Curții Europene și art. 2 alin. 1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare.
Potrivit art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, au obligația de a păstra confidențialitatea lucrărilor, iar nerespectarea acestor prevederi constituie abatere disciplinară potrivit art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 republicată.
În baza art. 21 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în toate cazurile de discriminare prevăzute în ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, cererea de despăgubire fiind scutită de taxa judiciară de timbru.
Prin întâmpinare, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, arătând că prin decizia nr. 821/3.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art. 27 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale, astfel că se impune aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 și respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, s-a arătat că prin admiterea acțiunii s-ar adăuga de către instanță la legea specială de salarizare a magistraților.
În cazul de față lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de 15-30%, în schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamanților și veniturile nete lunare ale altor funcționari care beneficiază de acest spor.
Reclamanții nu au calitatea de cadre militare în activitate sau militari angajați pe bază de contract pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 444/2006 și nici de funcționari publici cu statut special sau personal civil într-o instituție militară.
Cu privire la susținerile reclamanților în sensul că sunt discriminați în raport de celelalte categorii de personal, s-a arătat că ar exista discriminare dacă doar o parte din procurorii de la parchetele din țară ar beneficia de aceste sporuri iar alții nu, ceea ce nu este cazul în speță.
În ceea ce privește capătul de cerere privind plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, s-a solicitat respingerea acestuia, având în vedere că MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiția, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Referitor la solicitarea privind obligarea pârâților să opereze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, s-a susținut, în raport de dispozițiile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, că singura categorie de drepturi bănești ce se poate înscrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta. Sporul solicitat de reclamanți este un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta.
Odată cu întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii, chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
La data de 08.05.2009 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus la dosarul cauzei punct de vedere în raport de acțiunea formulată de reclamanți.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea acțiunii formulate, invocând în primul rând excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui minister, în raport de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și art. 3 (81) din nr.HG 34/2008.
A arătat pârâtul că în realitate rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului general consolidat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale.
Mai mult, obligarea sa la majorarea creditelor bugetare aprobate prin lege în sensul asigurării fondurilor necesare plății drepturilor solicitate de reclamanți este inadmisibilă întrucât nu are atribuții în modificarea legii bugetului de stat care este o lege organică, iar suplimentarea cheltuielilor stabilite prin legea bugetului de stat se poate face numai pe bază de lege. De asemenea, în situația în care instanța ar admite acțiunea, s-ar ajunge la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Pe de altă parte, între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu există niciun fel de raporturi, atribuții în angajarea și salarizarea acestora având Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL ARGEȘ și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI.
La data de 23.07.2009 Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosarul cauzei o nouă întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, arătând că între Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu există nicio obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu ar fi acordat reclamanților drepturile salariale cuvenite nu le conferă acestora nicio garanție legală din partea Ministerului Finanțelor Publice pentru eventualele sume de bani ce ar trebui plătite.
Prin sentința civilă nr. 1258/CM/26.10.2009, TRIBUNALUL ARGEȘaa dmis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și în consecință a respins acțiunea reclamanților față de acest pârât.
A admis acțiunea și a obligat pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL ARGEȘ și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI să calculeze și să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data numirii în funcție a fiecăruia dintre reclamanți și în continuare, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâții Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL ARGEȘ și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților
A respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a nalizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, reținând că aceasta este întemeiată întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic cu părțile din proces, astfel că nu poate sta în judecată. Drepturile solicitate sunt doar de natură salarială, iar într-o asemenea acțiune părți în proces sunt numai reclamanții și pârâții care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept. Pe de altă parte, având în vedere dispozițiile art. 18 și 20 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor anuale bugetare și examinând execuția bugetară.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții îndeplinesc funcția de procuror, respectiv procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale constând, de exemplu, în date cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c din Legea nr. 108/1999), etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică ori, nefiind demnitari publici, se află în aceeași situație cu personalul din unitățile bugetare căruia, pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2001, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie, iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii. Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin. 1 și art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul muncii ).
Deși își execută obligația de confidențialitate, reclamanților nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului bugetar, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio- profesională.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
S-a apreciat că nu poate fi invocat elementul categoriei socio-profesionale pentru a se încerca justificarea discriminării reclamanților. Acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Prin urmare, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1, art. 6 din nr.OUG 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzice discriminarea), art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a), art. 40 alin. 2 lit. c) și f), art. 54 alin. 3, art. 65 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări), art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoană nefiind mai presus de lege.
Prin art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta nu.
Potrivit art.2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a susținut că prin decizia nr. 821/2008 a Curții Constituționale s-au declarat neconstituționale prevederile art. 1 alin. 2, art. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, însă doar în sensul în care instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Față de aceste considerente și în raport de obligația instituită reclamanților prin art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, raportat la discriminarea creată acestora prin acordarea sporului de confidențialitate celorlalte categorii socio-profesionale pentru care este prevăzută obligația, instanța de fond a apreciat ca întemeiată cererea acestora.
Întrucât s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de spor de confidențialitate, tribunalul a apreciat că sporul trebuie acordat acestora în continuare atâta timp cât va subzista obligația de a păstra confidențialitatea.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. I din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Actualizarea cu indicele de inflație la data plății efective a fost dispusă în baza art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
Împotriva sentinței au declarat recurs, în termen legal, pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL ARGEȘ, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Solicitând în prealabil să se facă aplicarea Deciziei nr. 46/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul deontologic al magistraților și ale art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar, recurenții-pârâți au formulat următoarele motive de recurs:
- Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive.
În prezența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice - Anexa nr. VI "Reglementări specifice personalului din justiție", care prevăd sporul de confidențialitate pentru magistrați în cuantum de 5%, apoi de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, plata pe viitor a acestui drept salarial dispusă prin hotărârea atacată este rămasă fără obiect.
- S-a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Legea bugetului de stat nr. 18/2009 nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Potrivit art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată.
Aceasta înseamnă că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Mai mult, se susține, actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere pentru a-l determina pe debitor să își execute obligația asumată.
- O altă critică este aceea potrivit căreia sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, prin urmare nu pot fi înscrise în carnetul de muncă.
În acest sens sunt dispozițiile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă.
- În fine, se arată că s-a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în situația admiterii acțiunii.
Contrar celor reținute de tribunal, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție există în temeiul art. 131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Motivele de recurs potrivit cărora greșit s-a dispus plata pe viitor a drepturilor bănești solicitate, precum și actualizarea acestor drepturi bănești în raport de indicele de inflație nu sunt fondate.
Faptul că discriminarea constatată a fost sancționată și reparată la instanța de fond în baza prevederilor nr.OG 137/2000, ale Codului muncii și ale actelor internaționale ratificate de România este în deplină concordanță cu cele reținute de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 46/2008, dezlegarea problemelor de drept fiind obligatorie la acel moment potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Prin această decizie ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul deontologic al magistraților și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora, a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În adoptarea acestei interpretări, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele:
Sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative.
Nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu.
Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
S-a arătat însă că misiunea constituțională a instanțelor judecătorești este aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală - de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și executarea drepturilor lor subiective.
Prin nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, modificată și completată prin Legea nr. 324/2006, au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, republicată și de documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce înseamnă că se referă și la acte normative cu putere de lege.
În privința noțiunii de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Din cele reținute în soluționarea recursului în interesul legii se degajă o primă concluzie, și anume aceea că prin soluționarea acțiunii în repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea rezultând din stabilirea prin norme legale a unui tratament diferențiat unor persoane aflate în situații analoage și invers, instanțele judecătorești nu încalcă principiul constituțional al separației puterilor în stat.
S-a mai arătat în considerentele Deciziei nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că magistrații au, potrivit art. 16 alin. 1 din Codul deontologic, obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Legea nr. 182/2002 stabilește la art. 36 alin. (3) că persoana care urmează să desfășoare o activitate sau să fie încadrată la un loc de muncă ce presupune accesul la informații clasificate trebuie să prezinte conducătorului unității un angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu.
Spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.
Nu există nicio justificare legitimă, obiectivă, rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor, răspunderii, dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Tratamentul diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului/indemnizației de bază.
Sporurile la salariul/indemnizația de bază trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Ca atare, s-a arătat în considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, magistrații, magistrații-asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (1) din nr.OG 137/2000, republicată.
Despăgubirile trebuie stabilite raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul/indemnizația de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor.
Apariția unui act normativ prin care se prevede expres plata sporului de confidențialitate pentru magistrați, respectiv a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind ulterioară pronunțării hotărârii atacate constituie problemă de executare, aceasta urmând eventual să fie contestată sub aspectul duratei și cuantumului plăților, și nu problemă de nelegalitate a soluției date în primă instanță.
Cum pentru obligația principală ordonatorul principal de credite - MINISTERUL PUBLIC - nu a invocat lipsa fondurilor bugetare, este lipsită de relevanță o astfel de apărare privitor la cererile accesorii.
Actualizarea drepturilor salariale cu inflația constituie despăgubirea celor prejudiciați prin devalorizarea sumelor de bani neacordate într-un interval mare de timp pentru munca prestată, așa cum a reținut și instanța de fond. Aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii ca despăgubire, nu ca mijloc de constrângere a debitorului. Plata despăgibirilor nu poate fi afectată de lipsa fondurilor bugetare ale instituției publice debitoare.
Legat de critica vizând obligarea la efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă, curtea va reține că s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 și ale art. 11 din Decretul nr. 92/1976, potrivit cărora în carnetul de muncă se înscriu nu numai retribuția tarifară de încadrare, în speță indemnizația de încadrare lunară, ci și alte drepturi salariale care, potrivit dispozițiilor art. 78 și următoarele din Legea nr. 19/2000 vor fi avute în vedere la stabilirea drepturilor de pensie.
Este vorba despre acele sporuri și adaosuri care, împreună cu salariul/indemnizația de încadrare formează salariul/indemnizația brută lunară, venituri care au constituit baza de calcul a
Este fondat motivul de recurs potrivit căruia în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cauza având drept obiect cererea de obligare la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale către ministerele de resort, derivă nu numai din rolul de coordonator al acțiunilor de pregătire a proiectelor legilor bugetare anuale și ale legilor de rectificare a bugetului de stat, așa cum prevede art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Această calitate se desprinde din interpretarea regulilor privind cheltuielile bugetare enumerate în art. 14 din lege.
Textul prevede la alin. (2) că nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetul de stat și nici angajată și efectuată din acest buget, dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială. Cheltuielile bugetare au potrivit alin. (1) din acest articol destinație precisă și limitată, ele sunt determinate de autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale.
Dacă urmărim procedura de lucru în stabilirea limitelor privind micșorarea veniturilor și majorarea cheltuielilor bugetare de la art. 15 din lege, observăm că Ministerul Finanțelor Publice elaborează alături de ordonatorii principali de credite - ministerele de resort - fișa financiară, care se atașează la expunerea de motive sau la nota de fundamentare, după caz, ca document necesar pentru dezbaterea proiectului. În această fișă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat.
Această fișă financiară se înaintează legislativului pentru a fi avută în vedere la dezbaterea proiectului legii bugetare anuale sau a celui de rectificare a bugetului.
Prin urmare, rolul Ministerului Finanțelor Publice nu se limitează la transmiterea proiectelor de buget întocmite de ordonatorii principali de credite spre dezbatere parlamentului și la verificarea efectuării cheltuielilor publice în limitele și cu respectarea destinației aprobate prin lege, așa cum se susține în cererea de recurs.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 Cod procedură civilă va fi admis recursul și modificată în parte sentința în sensul că se va admite cererea de chemare în garanție, cu consecința obligării chematului în garanție Ministerului Finanțelor Publice la alocarea către pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție- ordonatorul principal de credite al reclamanților - a fondurilor necesare achitării drepturilor bănești.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenții-pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B, bd. - nr. 12, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ARGEȘ, cu sediul în P, bd. - nr. 4-7, județul A și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în P, bd. - nr. 4-7, județul A, împotriva sentinței civile nr. 1258/CM din 26 octombrie 2009, pronunțată de TRIBUNALUL ARGEȘ, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții -, și, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, cu sediul în P, bd. - nr. 4-7, județul A și pârâtul-chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5.
Modifică în parte sentința în sensul că admite cererea de chemare în garanție. Obligă pe chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să aloce pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție fondurile necesare achitării drepturilor bănești.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 ianuarie 2010, la Curtea de APEL PITEȘTI - secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
13 ex./25.01.2010
Jud. fond: /
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Paulina Ghimișliu, Laura
