Drepturi salariale (banesti). Decizia 914/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.914/R-CM
Ședința publică din 11 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 2: Paula Andrada Coțovanu
JUDECĂTOR 3: Ion
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B, Bulevardul, nr.14, sector 5, și de chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în Râmnicu V,-, județul V, împotriva sentinței civile nr. 28/F-CM din 23 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind reclamantul, cu domiciliul ales la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea din Râmnicu V,-, județul V, pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești, Bulevardul, nr.47, județul A și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA, cu sediul în Râmnicu V,-, județul
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic, în baza delegației de la dosar, pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Consilier juridic, având cuvântul pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Consilier juridic, având cuvântul pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, solicită admiterea recursului formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Curtea de Casație și Justiție, modificarea sentinței și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.
Cu privire la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia.
CURTEA
Constată că, prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul - a chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îi oblige pe pârâți să îi plătească majorările salariale de 5% începând cu 1.01.2007, în raport cu luna decembrie 2006 și de 2% începând cu 1.04.2007 în raport cu luna martie 2007, să îi plătească dobânzile legale cuvenite pentru aceste sume, precum și indexarea acestora până la momentul plății efective și să efectueze mențiunile corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin nr.OG10/2007, nr.OG16/2007, nr.OG6/2007 și nr.OG27/2007 au fost majorate cu diferite procente salariile tuturor salariaților statului: demnitari, funcționari publici, salariați contractuali, salariați ai Ministerului Afacerilor Externe, salariați ai Curții de Conturi, singura categorie profesională exceptată fiind aceea a magistraților.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale, arătând că dispozițiile nr.OG137/2000, în art.27 alin.1, fac trimitere la dreptul comun, ceea ce înseamnă că prezenta cauză trebuie soluționată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
De asemenea, acest pârât a invocat inadmisibilitatea acțiunii, arătând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile nr.OG137/2000 care în art.2 alin.1 prevăd expres criteriile de discriminare interzise și că prevederile invocate de reclamant au un scop legitim, iar metodele pentru realizarea acestui scop sunt adecvate și necesare. Ca atare nu se poate vorbi despre existența unei discriminări.
Mai arată pârâtul că prin nr.OG27/2007 s-a prevăzut indexarea periodică a valorii de referință sectorială pentru judecători, procurori și alte categorii de personal din sistemul justiției.
De asemenea, pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a chemat în garanție pe Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligat chematul în garanție să aloce sumele necesare achitării drepturilor bănești solicitate prin acțiune.
Prin încheierea din data de 26.06.2008, în temeiul art.2 alin.2 din nr.OUG75/2008, cauza a fost scoasă de pe rol și a fost înaintată Curții de APEL PITEȘTI, instanță pe rolul căreia a fost înregistrată la data de 4.07.2008.
Prin sentința nr.28/F-CM/23 septembrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâții la plata către reclamant a despăgubirilor reprezentând creșterile salariale de 5% începând cu 1.01.2007 față de nivelul din decembrie 2006 și de 2% începând cu 1.04.2007 față de nivelul lunii martie 2007, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și a dobânzii legale.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.
A fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
A fost obligat chematul în garanție să aloce fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, respectiv necompetența materială a instanței și inadmisibilitatea acțiunii, excepții pe care le-a apreciat ca neîntemeiate pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima excepție, deși Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la fel ca reglementarea anterioară, omite să precizeze natura raportului juridic de muncă al acestora, este incontestabil că magistrații constituie o categorie distinctă de personal, care se află în raporturi juridice de muncă cu autoritatea din care fac parte, având rolul de a exercita puterea judecătorească.
Prin urmare, solicitarea reclamantului de a fi obligat angajatorul să îi plătească sume de bani în directă legătură cu executarea atribuțiilor de serviciu și, mai ales, cu referire la unul din elementele esențiale ale raportului de muncă - salariul/indemnizația - datorată de angajator nu poate fi calificat decât litigiu de muncă, iar nu de natură civilă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, premisa acțiunii reclamantului o constituie încălcarea de către angajator, a unui principiu fundamental al dreptului muncii care conferă tuturor salariaților ce prestează o muncă, dreptul la plată egală pentru muncă egală.
Văzând și dispozițiile nr.OUG75/2008, care dau în competența curților de apel soluționarea în primă instanță a litigiilor privind drepturile bănești ale magistraților, instanța a reținut că acțiunea trebuie soluționată în primă instanță de curtea de apel, competentă din punct de vedere material, chiar dacă, în susținerea acțiunii, reclamantul a indicat ca temei de drept acte normative speciale.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în discriminare, curtea a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e pct.(i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea -ă a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că acțiunea este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat că reclamantul a deținut funcția de procuror până la data de 14 iunie 2007, când, prin decret președințial a fost eliberat din funcție ca urmare a pensionării.
rin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 1.01.2007, 2% începând cu 1.04.2007 și 11% începând cu data de 1.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.
S-a reținut, în primul rând, că nr.OG10/2007 reglementează creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal: 1. personalul bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar; 2. personalul salarizat potrivit anexelor nr.II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică; în concluzie, actul normativ nu are în vedere categoria magistraților.
Reclamantul se află însă în situație comparabilă cu persoanele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că este tot persoană salariată de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că nu poate beneficia decât de acele creșteri salariale care îi sunt acordate prin acte normative. Aceste creșteri salariale care se acordă anual urmăresc acoperirea inflației pe o anumită perioadă.
Faptul că reclamantul a beneficiat de alte creșteri salariale în anii 2006 și 2007 (creșterea coeficienților de salarizare, sporul de vechime etc.) nu poate fi considerat un scop legitim, de vreme ce, așa cum am arătat, acordarea acelor indexări anuale are ca scop acoperirea inflației, în timp ce prin legile de salarizare a magistraților nu s-a urmărit un astfel de scop. Prin aceste legi de salarizare s-a urmărit într-adevăr creșterea veniturilor salariale ale magistraților (indemnizații), dar aceste legi sunt emise pentru o perioadă îndelungată, deci nu pot anticipa inflația, în timp ce legea de indexare este emisă pe o perioadă determinată, perioadă în care poate fi evaluată inflația.
De altfel, ca urmare a inflației anuale neurmate de indexarea salariilor pentru magistrați, această pretinsă creștere acordată prin legea de salarizare nu mai este una reală.
Față de scopul pe care indexările anuale îl au, respectiv acela de acoperire a inflației, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor, nu numai unora dintre ei.
În aceste condiții, Curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariați bugetari, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari, creându-se astfel o discriminare între salariații bugetari.
Prin neacordarea acestor creșteri salariale s-a produs o discriminare, fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria magistraților de la beneficul creșterilor salariale.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata la timp a acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare.
S-a arătat că actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
De asemenea, instanța a dispus ca pentru sumele acordate pârâții să plătească dobânda legală prevăzută de nr.OG9/2000, care, conform art.3 alin.3 din respectivul act normativ, se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20%.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Curtea a apreciat-o ca întemeiată, întrucât în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
S-a apreciat că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantului, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, instituțiile parchetului se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin recursul formulat, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a criticat sentința pentru următoarele motive:
- față de faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile nr.OUG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, s-a susținut că prin decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale publicată în nr.537/16 iulie 2008 s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale.
S-a susținut că înțelesul dat dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui în norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat prin art.1 alin.4 din Constituția României.
S-a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/2002 potrivit cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie;
- în mod nelegal s-a dispus obligarea recurentului la plata drepturilor bănești, reprezentând majorări în cuantum de 2% și 5% din salariul de bază prevăzute de nr.OG10/2007, instanța depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești. Nelegal s-au acordat majorările solicitate, instanța adăugând la legea specială de salarizare a magistraților pe considerentul că reclamantul a fost discriminat prin prevederile nr.OG10/2007, schimbând în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Discriminarea invocată nu există câtă vreme nu există o dispoziție imperativă privind acordarea majorărilor respective salariaților;
- în mod nelegal instanța a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației și cu aplicarea dobânzii legale, în situația în care recurentul nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, instituindu-se prin hotărâre în sarcina recurentului o obligație imposibilă;
- în mod greșit s-a dispus obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin hotărâre, în carnetul de muncă, încălcându-se astfel dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, dispoziții din care reiese că nu se pot transcrie în acest mod decât retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în acesta.
Prin recursul formulat Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat hotărârea, susținând că este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât nu are calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în garanție fiind inadmisibilă, între părțile în litigiu și recurent neexistând raporturi de muncă.
Faptul că ordonatorul principal de credite MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu a acordat drepturile salariale pretinse de reclamant nu conferă vreo garanție din partea recurentului pentru sumele de bani ce ar trebui să se plătească, sume izvorând dintr-un raport juridic de muncă.
Greșit s-a dispus obligarea recurentului la alocarea fondurilor solicitate, deoarece ordonatorul principal de credite - Ministerul Justiției nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăților solicitate.
Mai mult, nu se poate face o rectificare bugetară pentru anul 2008, așa cum s-a solicitat.
Pe fond, s-a criticat sentința pentru greșita admitere a acțiunii, susținându-se că intimatul-reclamant fiind salarizat în baza unei legi speciale, nu poate beneficia de drepturi prevăzute în favoarea altor categorii de bugetari.
S-a susținut că reclamantul nu se încadrează în categoria beneficiarilor majorărilor salariale solicitate și prevăzute prin ordonanță și că în mod greșit s-a reținut discriminarea, acțiunea fiind inadmisibilă, întrucât instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești arogându-și atribuții de legiferare.
Recursurile sunt nefondate, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție:
Primul motiv de recurs este nefondat.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă așa cum a reținut și instanța de fond, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea -ă a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță, astfel încât susținerea recurentului apare ca nefondată.
C de-al doilea motiv de recurs se referă la nelegalitatea obligării pârâtului la plata drepturilor bănești reprezentând majorări în cuantum de 2% și 5% prevăzute de nr.OG10/2007, susținându-se că instanța și-a depășit astfel atribuțiile puterii judecătorești.
Analizând aceasta se constată că prin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 1.01.2007, 2% începând cu 1.04.2007 și 11% începând cu 1.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.
Aceste creșteri salariale nu au fost însă acordate și procurorilor, motivându-se că această categorie profesională a beneficiat de măriri salariale substanțiale în anii 2006 și 2007.
Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. În speță nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit existența unui scop legitim, care să justifice această discriminare.
Pe de altă parte, art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din Declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit.e (i) din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
recurentul că în speță nu poate fi vorba despre o discriminare, apărare pe care Curtea, ca și tribunalul, nu o poate reține.
Trebuie observat în primul rând că nr.OG10/2007 reglementează creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal: 1 - personalul bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar; 2 - personalul salarizat potrivit anexelor nr.II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Rezultă că actul normativ nu are în vedere categoria magistraților.
Reclamantul se află însă în situații comparabile cu persoanele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că sunt tot persoane salariate de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că nu pot beneficia decât de acele creșteri salariale care le sunt acordate prin acte normative. Aceste creșteri salariale care se acordă anual urmăresc acoperirea inflației pe o anumită perioadă.
Faptul că reclamantul a beneficiat de alte creșteri salariale în anii 2006 și 2007 (creșterea coeficienților de salarizare, sporul de vechime etc.) nu poate fi considerat un scop legitim în sensul art.2 alin.2 din nr.OG137/2000, de vreme ce, așa cum am arătat, acordarea acelor indexări anuale are ca scop acoperirea inflației, în timp ce prin legile de salarizare a magistraților nu s-a urmărit un astfel de scop. Prin aceste legi de salarizare s-a urmărit într-adevăr creșterea veniturilor salariale ale magistraților (indemnizații), dar aceste legi sunt emise pentru o perioadă îndelungată, deci nu pot anticipa inflația, în timp ce legea de indexare este emisă pe o perioadă determinată, perioadă în care poate fi evaluată inflația.
De altfel, ca urmare a inflației anuale neurmate de indexarea salariilor pentru magistrați, această pretinsă creștere acordată prin legea de salarizare nu mai este una reală.
Față de scopul pe care indexările anuale îl au, respectiv acela de acoperire a inflației, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor, nu numai unora dintre ei.
În aceste condiții, Curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariați bugetari, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari, creându-se astfel o discriminare între aceștia.
Prin neacordarea acestor creșteri salariale s-a produs o discriminare, fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria magistraților de la beneficul creșterilor salariale, cu toate că art.2 alin.2 din nr.OUG137/2000 prevede cerința ca criteriile sau practicile discriminatorii să fie justificate de un scop legitim.
Este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru unele categorii de persoane s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în art.16 alin.1 din Constituția României și respectiv cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin normele internaționale (decizia nr.6/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Și critica privind greșita reactualizare a sumelor cu rata inflației și cu aplicarea dobânzii legale este neîntemeiată, deoarece potrivit dispozițiilor art.161 din codul muncii, salariul se plătește în bani, cel puțin odată pe lună, la data stabilită în contractul de muncă.
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.161 alin.4 codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantului prin neplata salariului indexat, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamantul ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarului, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Cum în speță, prin neplata la termen a drepturilor solicitate s-a creat un prejudiciu intimatului, în mod legal a fost admis acest capăt de cerere.
Și critica privind greșita obligare a pârâților la operarea în carnetul de muncă a mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate, este de asemenea nefondată.
Dispozițiile art.155 din codul muncii, prevăd că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adausuri, astfel că și sporul acordat prin sentința recurată este inclus în salariu existând obligația legală de menționare a acestuia în carnetele de muncă.
Față de norma legală arătată, se constată că în mod corect instanța a dispus obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Cu privire la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice se constată următoarele:
În mod corect instanța a constatat că acesta are calitate procesuală pasivă, ca și chemat în garanție.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. Față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantului, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Prima instanță nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea indexărilor doar pentru anumite categorii de salariați bugetari s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
De altfel, chiar ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară doar anumitor magistrați (sporul acordat numai judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea pârâtului-chemat în garanție, în sensul că instanța ar fi depășit atribuțiile judecătorești, intrând în sfera legislativului.
Pentru considerentele expuse în analiza recursului declarat de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție se apreciază ca neîntemeiat și celălalt motiv de recurs declarate de Ministerul Finanțelor Publice ce vizează fondul cauzei.
Față de aceste considerente, ambele recursuri sunt nefondate și conform dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.28/F-CM din 23 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind reclamantul, pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red./10.06.2009
GM/2 ex.
Jud.fond:
Președinte:Georgiana NanuJudecători:Georgiana Nanu, Paula Andrada Coțovanu, Ion
