Drepturi salariale (banesti). Decizia 984/2009. Curtea de Apel Pitesti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA CIVILĂ,PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 984/R-CM

Ședința publică din 20 Mai 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Irina Tănase JUDECĂTOR 2: Lică Togan

JUDECĂTOR 3: Maria Ploscă

Judecător: - -

Grefier: - -

S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile declarate de reclamanții, și și intervenienții în nume propriu, și, de pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, CONSILIUL SUPERIOR AL. și DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr.526/CM din data de 9 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.

Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.

Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 13 mai 2009, iar discuțiile de la acea dată au fost consemnate în încheierea de ședință, care face parte integrantă din prezenta decizie.

Pronunțarea a fost amânată pentru astăzi când s-a dat următoarea decizie.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față:

Prin acțiunea înregistrată la data de 08.10.2007, la Tribunalul București, reclamanții, scu, și au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând obligarea acestuia la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pe anii 2004-2006 pentru procurori, respectiv pe perioada 2005-2006 pentru personalul auxiliar, actualizată cu indicele de inflație.

Reclamanții au solicitat de asemenea și chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că, potrivit art.41¹alin.1 din Legea 50/1996, "magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi, au dreptul pe perioada concediului de odihnă, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, indemnizația lunară brută, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat", dispoziție ce a fost suspendată prin Legea nr. 512/2004, cu toate că art. 18 din Codul muncii prevedea în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacții, renunțări sau limite, fiind apărate de stat.

Reclamanții au mai susținut că prin Decizia nr.XXIII/12.12.2005 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra dreptului de a primi această primă doar pentru perioada 2001-2002 deoarece numai pentru această perioadă existau soluționări diferite din partea instanțelor de judecată. Prin aceeași decizie s-a statuat și cu privire la dreptul personalului auxiliar la această primă de vacanță, însă ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție pronunță din oficiu la data de 21.05.2007 o încheiere de îndreptare a erorii materiale prin care se arată că se înlătură mențiunea "și personalul auxiliar de specialitate".

La data de 30.11.2007, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând ca, în cazul în care se va admite acțiunea reclamanților, să se dispună obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerul Public care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.

La aceeași dată, același minister depune la dosar și întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, invocându-se în principal excepția necompetenței materiale a instanței (competența aparținând în primă instanță Curții de Apel București ), iar pe fondul cauzei a susținut că este neîntemeiată acțiunea grefierilor, iar cea a magistraților inadmisibilă, urmând a se face aplicarea Deciziei nr.XXIII/12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 11.02.2008, reclamanții au formulat o cerere precizatoare a acțiunii inițiale, arătând că solicită:

- plata primelor de vacanță pe anii 2003-2006, actualizate cu indicele de inflație, precum și a indicelui de inflație aferent primelor de vacanță pentru perioada 2001-2002;

- plata sporului de confidențialitate de 15% calculat la salariul de bază brut lunar, actualizat cu indicele de inflație, începând cu luna ianuarie2005 la zi și pentru viitor;

- acordarea creșterilor salariale prevăzute de OG10/2007, în cele trei etape: cu 5% începând cu 01.01.2007, față de nivelul lunii decembrie 2006, cu 2% începând cu 01.04.2007, față de nivelul lunii martie 2007, cu 11% începând cu 01.10.2007, față de nivelul lunii septembrie 2007, actualizate cu indicele de inflație;

- plata actualizată a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu luna ianuarie 2005 la zi și pentru viitor.

La data de 11.02.2008 s-a formulat o cerere de intervenție în interes propriu de către numiții, și, aceștia chemând în judecată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii și Direcția Națională Anticorupție, cu chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând:

- plata primelor de vacanță pe anii 2003-2006, actualizate cu indicele de inflație, precum și a indicelui de inflație aferent primelor de vacanță pentru perioada 2001-2002;

- recunoașterea dreptului la sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar, pentru trecut și în continuare;

- recunoașterea dreptului la sporul de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru trecut și în continuare;

- acordarea tuturor drepturilor bănești actualizate cu indicele de inflație la data plăți efective;

- obligarea la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă,

- obligarea chematului în garanție să aloce fondurile necesare efectuării plăților.

La data de 11.02.2008, Tribunalul Bucureștia scos cauza de pe rol și a înaintat-o Tribunalului Argeș spre competentă soluționare, având în vedere că la data de 05.02.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea pricinii la acest tribunal.

La data de 25.03.2008, pâ râtul Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare prin care a invocat în principal excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, arătând că în speță raporturile juridice de muncă s-au stabilit între reclamanți și Ministerul Justiției, care are atribuții în ceea ce privește angajarea și salarizarea propriilor angajați, fără participarea Ministerului Economiei și Finanțelor.

S-a arată că atât Ministerul Economiei și Finanțelor cât și rocurorul General sunt ordonatori principali de credite, iar potrivit dispozițiilor legale creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator de credite.

Prin aceeași cerere, Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat ca toate actele de procedură să-i fie comunicate la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice

Tot la data de 25.03.2008 s-a formulat o nouă cerere de intervenție în interes propriu de către numiții, și, aceștia chemând în judecată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pe anii 2004-2006, actualizate cu indicele de inflație, precum și obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plății, motivarea cererii de intervenție fiind aceeași cu cea a acțiunii inițiale.

Acțiunea inițială, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de numiții, și, a fost completată la data de 25.03.2008, reclamanții și intervenienții solicitând acordarea sporului de 50% începând cu anul 2000, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.

La data de 24.04.2008 s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către numita, cerere care a fost disjunsă la 05.06.2008, formându-se dosarul cu nr-.

Cele două cereri de intervenție în interes propriu au fost analizate sub aspect formal și încuviințate în principiu în ședința publică din data de 05.06.2008.

Prin aceeași încheiere, tribunalul a analizat excepția necompetenței materiale a instanței, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, respingându-le ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr.526CM din 9 iunie 2008, Tribunalul Argeșa admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanți și a obligat pe pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească acestora, respectiv lui, și prima de vacanță corespunzătoare anilor 2005 și 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

A fost obligat pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15 % calculat la indemnizația brută lunară/salariul brut lunar pentru perioada 11.02.2005 - 09.06.2008, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.

A mai fost obligat pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să acorde reclamanților creșterile salariale prevăzute de nr.OG 10/2007 după cum urmează: cu 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul lunii decembrie 2006, cu 2% de la 01.04.2007 față de nivelul lunii martie 2007 și cu 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul lunii septembrie 2007, ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

A fost obligat pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de 50% de risc și solicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară/salariul brut lunar pentru perioada 11.02.2005 și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Au fost respinse celelalte capete de cerere ale acțiunii principale.

A fost admisă în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de, și au fost obligați pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii și Direcția Națională Anticorupție să plătească intervenienților drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15 % calculat la indemnizația brută lunară pentru perioada 11.02.2005 - 09.06.2008, proporțional cu timpul lucrat de fiecare dintre intervenienți în cadrul celor trei pârâți, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.

Pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii și Direcția Națională Anticorupție au fost obligați să acorde intervenienților creșterile salariale prevăzute de nr.OG10/2007 după cum urmează: cu 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul lunii decembrie 2006, cu 2% de la 01.04.2007 față de nivelul lunii martie 2007 și cu 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul lunii septembrie 2007, proporțional cu timpul lucrat de fiecare dintre intervenienți în cadrul celor trei pârâți, ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Au mai fost obligați pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii și Direcția Națională Anticorupție să plătească intervenienților drepturile salariale reprezentând sporul de 50% de risc și solicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară pentru perioada 11.02.2005 și în continuare, proporțional cu timpul lucrat de fiecare dintre intervenienți în cadrul celor trei pârâți, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

De asemenea, au fost obligați pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii și Direcția Națională Anticorupție să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale acestor intervenienți.

Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de intervenienți.

A fost respinsă cererea de intervenție formulată de, și, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin aceiași sentință a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice A, care a fost obligat să aloce pârâților de mai sus fondurile necesare efectuării plăților.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

"Reclamanții, scu, sunt procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar reclamanții, fac parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul aceluiași parchet.

Intervenienții în interes propriu, și sunt procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar intervenienții în interes propriu, și fac parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul aceluiași parchet.

În ceea ce privește cererea de acordare a primelor de vacanță reclamanților și intervenienților în interes propriu care îndeplinesc funcția de procuror, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. XXIII din data de 12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că, "prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați și personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată".

Din analiza acestui text reiese că numai pentru anii 2001 și 2002 magistrații au fost îndreptățiți la acordarea primelor de vacanță. Nu poate fi primită motivarea reclamanților că numai cu privire la acești ani a existat o practică neunitară la nivelul instanțelor de judecată. Dacă ar fi fost așa, dispozitivul deciziei ar fi fost redactat într-o altă manieră, respectiv s-ar fi menționat că prima de vacanță se acordă "începând cu anul 2001". Folosindu-se cuvântul "numai" se subliniază faptul că primele se acordă exclusiv pentru cei doi ani menționați, respectiv 2001 și 2002.

Astfel, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată cererea reclamanților și intervenienților, procurori, aceștia neputând beneficia de prima de vacanță pe anii 2004-2006.

Solicitările acelorași reclamanți și intervenienți cu privire la acordarea indicelui de inflație aferent primelor de vacanță pentru perioada 2001-2002, au fost respinse întrucât dreptul la acțiune al acestora este prescris, potrivit art.1 alin.1 coroborat cu art.3 alin.1 din Decretul 167/1958.

În privința cererii reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind acordarea primelor de vacanță pentru anii 2005 și 2006, tribunalul a constatat că cererea este întemeiată pentru următoarele considerente:

Inițial, în decizia nr.XXIII din data de 12.12.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că prima de concediu se cuvine pentru magistrați și personalul auxiliar numai pentru anii 2001 și 2002. Ulterior însă, printr-o încheiere de îndreptare a unei erori materiale pronunțată la data de 21.05.2007, s-a înlăturat mențiunea "și personalul auxiliar de specialitate". a contrario, personalul auxiliar de specialitate beneficiază de acest drept la acordarea primei de vacanță nu numai pentru anii 2001 și 2002, ci și pentru anii 2005 și 2006. Prin urmare a fost admisă cererea reclamanților, și în acest sens, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, în temeiul disp. art.161 alin.4 muncii

Solicitările reclamanților, și a indicelui de inflație aferent primelor de vacanță pentru perioada 2001-2002 au fost respinse, întrucât și dreptul la acțiune al acestor reclamanți este prescris, potrivit art.1 alin.1 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958.

Cererea reclamanților și intervenienților, și privind acordarea sporului de confidențialitate s-a constatat că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Reclamanții și intervenienții, și fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamaților prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află aceștia în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților și intervenienților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților și intervenienților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin. l din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic și art.78 alin. l din Legea nr.567/2004 si art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți și intervenienți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu) constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperite, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariate, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.

Reclamanții și intervenienții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, acestea se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.

Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, att.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, arf.3 din G nr.l9/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001,art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nt.64/2006, ari.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții și intervenienții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toți prestează o muncă și ca efect al acestor premise se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 si art.295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.

Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților și intervenienților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.

Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți și intervenienți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamanților și intervenienților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salariala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).

Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică si legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

Deci reclamanții și intervenienții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar si cu personalul din unitățile private, deoarece aceștia sunt părți ale unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.

Rreclamanții și intervenienții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții și intervenienții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezulta că acestea nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Intr-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat si fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu si în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).

În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții și intervenienții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.

Deci, reclamanții și intervenienții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fund discriminatoriu (art.2 alin. l din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin. l lit. a, art.40 alin.2 lit. c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art.2 alin 1 din G nr. 137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. l, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.

Potrivit art.2 pct.l din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin. 1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora cererea este considerată întemeiată, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, în temeiul disp. art.161 alin.4 Codul muncii.

Tribunalul a apreciat că este întemeiată și cererea reclamanților și intervenienților, și privind acordarea creșterilor salariale prevăzute de nr.OG10/2007, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.155 din Legea 53/2003, act normativ aplicabil și reclamanților, prevede că noțiunea de "salariu" cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Dreptul la salariu este, în accepțiunea Codului muncii și Constituției României, un drept fundamental și principalul drept al salariatului, noțiune generică în cadrul căreia, cu delimitările de vigoare sunt incluși și reclamanții.

Salariul, respectiv indemnizația, în speța dedusă judecății se impune a fi luat în considerare alături de sporurile și adaosurile statuate de legiuitor pentru a nu se ajunge astfel la golirea de sens a acestei noțiuni.

Față de acest aspect, relativ la cererea introductivă de instanță, tribunalul a reținut că prin Ordonanța de Guvern nr.10/2007, au fost stipulate creșteri salariale ce se vor acorda pe parcursul anului 2007 personalului bugetar și celui care ocupă funcții de demnitate publică.

Conform art.1 salariile de bază ale categoriilor menționate se majorează în 3 etape, după cum urmează: cu 5 % începând cu 01.01.2007, față de nivelul din luna dec.2006, cu 2 % începând cu data de 01.04.2007 față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11 % începând cu 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007.

Pe de altă parte, unul din principiile fundamentale ale dreptului muncii este și cel al nediscriminării, stipulat de disp.art.5 din cod, în raport de care, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.

În aceeași ordine de idei, tribunalul a reținut că potrivit art.2 alin.1 din nr.OG137/2000, astfel cum a fost completată și modificată, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și eventual sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Conform alin.2 al aceluiași text de lege sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane față de altele, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Din examinarea textului legal (OG nr.10/2007) tribunalul nu a reținut invocarea în speța dedusă judecății sau dovedirea existenței vreunui scop legitim care să conducă la înlăturarea categoriei reclamanților de la beneficiul creșterilor salariale prev. de art.1, b și c din OG 10/2007.

Așa fiind, instanța a apreciat ca discriminatorie prevederea legală prin care se acordă creșteri salariale doar anumitor categorii de personal din sectorul bugetar și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică.

La cele menționate anterior se adaugă și faptul că disp.art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și a discriminării iar, în raport de art.20 din legea fundamentală, art.23 din Declarația Universală Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, statuează că tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la plată egală pentru muncă egală.

aplicabile în speță sunt și disp.art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează interzicerea discriminării.

Așa fiind, tribunalul a admis și acest capăt de cerere, obligând pe pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să acorde reclamanților creșterile salariale prevăzute de OG nr.10/2007 după cum urmează: cu 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul lunii decembrie 2006, cu 2% de la 01.04.2007 față de nivelul lunii martie 2007 și cu 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul lunii septembrie 2007, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, în temeiul disp. art.161 alin.4 muncii

Pentru intervenienții în interes propriu, și au fost obligați pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii și Direcția Națională Anticorupție să acorde intervenienților creșterile salariale prevăzute de nr.OG10/2007 după cum urmează: cu 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul lunii decembrie 2006, cu 2% de la 01.04.2007 față de nivelul lunii martie 2007 și cu 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul lunii septembrie 2007, proporțional cu timpul lucrat de fiecare dintre intervenienți în cadrul celor trei pârâți, ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, în temeiul disp. art. 161 alin.4 muncii

Tribunalul a apreciat că și capătul de cerere formulat de reclamanți și intervenienții, și privind acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar ".

Este adevărat că prin art.I pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.

Însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cat si dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe.

Astfel, potrivit art.108 alin. 3 din Constituție ordonanțele se emit in temeiul unei legi speciale de abilitare, in limitele si condițiile prevăzute de aceasta.

Ori, prin art.1 pct.1 din Legea nr.125/2000 Guvernul a fost abilitat sa emită ordonanțe doar cu privire la modificarea si completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicata.

Cu toate acestea, prin OG nr.83/2000 s-a procedat si la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși așa cum rezulta din dispozițiile art.56-62 ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea si abrogarea constituie evenimente legislative distincte.

Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării si completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc si abrogarea unor dispoziții ale acesteia.

În acest context s-a remarcat că acolo unde legiuitorul a avut intenția sa acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta in cuprinsul legii de abilitare.

Față de cele de mai sus, întrucât abrogarea realizata prin OG nr. 83/2000 este nelegală, instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea reclamanților.

Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți și intervenienți, fiind un drept de creanță este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin abrogarea art.47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții și intervenienții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.

Din cuprinsul OG nr.83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Mai mult, în perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar de specialitate au fost majorate astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai lipsită de utilitate publică.

Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel, instanța reține că există conflict între art.1 pct.42 din OG nr. 83/2000, care a abrogat art.48 din legea nr. 50/1996 și art.1 din protocolul adițional a la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.

În cauză sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art.19 pct.3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Mai mult, faptul că reclamanții și intervenienții sunt îndreptățiți să primească în continuare acest spor de risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a OG 83/2000, a fost recunoscut chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 21, pronunțată la data de 10.03.2008, în cadrul soluționării recursului in interesul legii promovat pentru clarificarea acestui aspect, de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa fiind, instanța a admis și acest capăt de cerere, obligând Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de 50% de risc și solicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară/salariul brut lunar pentru perioada 11.02.2005 și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, în temeiul disp. art. 161 alin.4 muncii

Pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii și Direcția Națională Anticorupție au fost obligați să plătească intervenienților, și drepturile salariale reprezentând sporul de 50% de risc și solicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară pentru perioada 11.02.2005 și în continuare, proporțional cu timpul lucrat de fiecare dintre intervenienți în cadrul celor trei pârâți, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, în temeiul disp. art. 161 alin.4 muncii.

Cererea reclamanților privind acordarea sporului de 50% începând cu anul 2000, fost respinsă apreciindu-se că pentru perioada 2000-11.02.2005 dreptul la acțiune al reclamanților este prescris, potrivit art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958.

Potrivit art. 40 alin. 2 Codul muncii, coroborat cu art. 6 alin. 1 din Decretul 92/1976, pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii și Direcția Națională Anticorupție au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale acestor intervenienți.

Potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice. Ministerul Economiei si Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară. In lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Public se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți, așa încât, urmează a admite cererea de chemare în garanție și a obliga Ministerul Economiei si Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plăților.

Cererea de intervenție în interes propriu formulată de, și a fost respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

intervenienți în interes propriu fac parte din personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr.XXIII din data de 12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că, "prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați și personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată".

Astfel, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată cererea intervenienților, și, aceștia neputând beneficia de prima de vacanță pe anii 2004- 2006".

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat recurs reclamanții, intervenienții și pârâții.

Reclamanții, scu, și intervenienții în nume propriu, au susținut că sentința este nelegală în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă, întrucât în mod greșit prima instanță nu a acordat sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 2000 - februarie 2005, reținând că pentru această perioadă acțiunea este prescrisă.

Se susține că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art.1, 3 din Decretul nr.167/1958 și art.283 din Legea nr.53/2003, soluția fiind dată cu nesocotirea prevederilor constituționale și ale reglementărilor internaționale asumate de țara noastră.

Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că sentința este nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 din Codul d e procedură civilă, sub următoarele aspecte:

1 - Se invocă OUG nr.75 din 11 iunie 2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, publicată la 20 iunie 2008;

2 - În mod greșit prima instanță a dispus plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților și personalului auxiliar de specialitate;

3 - Se solicită să se facă aplicarea în speță a Deciziei nr.21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art.329 pct.3 din Codul d e procedură civilă.

4 - În mod nelegal a dispus prima instanță obligarea acestui pârât la plata drepturilor bănești reprezentând majorări în cuantum de 2%, 5% și 11% din salariul de bază prevăzut de nr.OG10 din 31 ianuarie 2007, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești;

5 - În mod nelegal a fost obligat acest pârât la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești, acțiunea fiind inadmisibilă;

6 - În mod nelegal a dispus prima instanță plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care acesta, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Aas usținut că sentința este nelegală, fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că în mod eronat prima instanță a respins excepțiile invocate de către acesta și a admis acțiunea în contradictoriu cu această instituție, fără a motiva în vreun fel excepția lipsei calității procesuale pasive și fără a avea în vedere dispozițiile Decretului nr.31/1954, Legii finanțelor publice nr.500/2002 și faptul că acesta nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților și a intervenienților.

Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a susținut că sentința este nelegală și netemeinică sub următoarele aspecte:

1 - Se invocă în raport cu intervenienții, și, excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii și pe cale de consecință respingerea acțiunii față de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

2 - În mod greșit prima instanță a dispus obligarea în solidar a acestuia și a celorlalți doi pârâți la plata drepturilor bănești către reclamanți și intervenienți, neexistând temei legal în ceea ce privește solidaritatea pasivă, iar pe de altă parte nu există o convenție a părților privind solidaritatea debitorilor pârâți.

Recurenta-pârâtă Direcția Națională Anticorupție a susținut că sentința este nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art.304 pct.5 și 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă s-a arătat că aceasta nu a fost citată niciodată în fața instanței de fond pentru a-și formula apărări în cauză și se invocă excepția litispendenței prevăzută de art.163 Cod procedură civilă, întrucât dosarele nr- al Tribunalului Argeș și nr- al Tribunalului Suceava conțin capete de cerere identice, formulate de aceiași reclamanți împotriva acelorași pârâți.

În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în art.304 pct.9 Cod procedură civilă s-au susținut următoarele:

- În mod greșit prima instanță a admis acțiunea pentru sporul de confidențialitate, deși se impunea respingerea acțiunii ca inadmisibilă în principal, întrucât acest spor, potrivit nr.OG19/2006, se acordă personalului militar și funcționarilor publici cu statut special, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.444/2006, neavându-se în vedere că s-a admis excepția de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională și s-a constatat că prevederile art.1, 2 și 27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale.

- În mod greșit s-a admis acțiunea pentru capătul de cerere privind majorările solicitate prevăzute de nr.OG10/2007, nr.OG16/2007 și nr.OG27/2007, întrucât aceste prevederi au vizat alte categorii de salariați decât magistrații și numai legiuitorul poate aprecia și stabili în ce măsură aceste indexări se pot acorda unor anumite categorii de salariați, singura condiție fiind aceea ca de acestea să beneficieze toți salariații care se află în situații identice, sub toate aspectele.

- Referitor la obligarea pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică se impune ca instanța să facă aplicarea prevederilor art.329 Cod procedură civilă, având în vedere Decizia nr.21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără însă a aduce atingere termenului de prescripție de 3 ani în care orice persoană se poate adresa instanței în vederea obținerii unor drepturi salariale, aspect prevăzut și de dreptul comun în materie, respectiv de dispozițiile art.166 din Codul muncii.

Examinând sentința recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate în raport cu actele dosarului, Curtea constată următoarele:

Recursul declarat de reclamanți și intervenienți întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, prin care s-a susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că pentru perioada 2000 - februarie 2005 acțiunea este prescrisă privind sporul de 50% solicitat, este nefondat și urmează a fi respins.

Se constată că prima instanță a făcut o interpretare și aplicare corectă în speță a dispozițiilor Decretului nr.167/1958, precum și art.166 pct.1 și art.283 lit.c din Codul muncii, raportat la data formulării cererii, martie 2008, reținând că pentru intervalul 2000 - februarie 2005 nu se impune acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, dreptul fiind prescris.

De asemenea se constată că în mod legal a statuat prima instanță că soluționarea recursului în interesul legii în această materie prin Decizia nr.21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie caz de întrerupere a prescripției, deoarece nu se regăsește printre cazurile enumerate în art.16 din Decretul nr.167/1958.

Potrivit dispozițiilor art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, situație care rezultă și din prevederile art.166 alin.1 din același cod.

Întrucât drepturile salariale se plătesc o dată pe lună potrivit art.161 din Codul muncii, fiind vorba de prestații succesive și având în vedere textele de lege enunțate anterior, nu se impune admiterea recursului formulat de reclamanți și intervenienți sub acest aspect, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat și urmează a fi respins, întrucât nu se constată că prin hotărârea dată în cauză instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și că a interpretat greșit dispozițiile legii prin admiterea acțiunii.

Prin decizia nr.104 din 20 ianuarie 2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art.I și II din nr.OUG75 din 11 iunie 2008.

Susținerile recurentului cu privire la Decizia nr.21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că sporul de 50% nu poate fi acordat în continuare, respectiv și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, nu sunt justificate în raport de considerentele acestei decizii prin care se stabilește clar că acest spor se acordă și după intrarea în vigoare a ordonanței sus-amintite, fără a restricționa și condiționa acest drept pentru viitor.

Mai mult, procurorii și personalul auxiliar din Ministerul Public beneficiază începând cu 1 martie 2009 de sporul de 50% prin Ordinul nr.526 din 3 martie 2009 emis de Procurorul General.

Motivul de recurs prin care se susține că prima instanță a admis în mod greșit capătul de cerere privind plata drepturilor bănești reprezentând majorări în cuantum de 2%, 5% și 11% potrivit nr.OG10/2007, este nefondat și urmează a fi respins.

În mod corect prima instanță a constatat că prin actul normativ precizat anterior au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pentru anul 2007 și că reclamanții și intervenienții se află în situații comparabile cu persoanele la care se referă această ordonanță.

Sub acest aspect în mod corect s-a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariași bugetari, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari, creându-se o discriminare între acești salariați.

În ceea ce privește critica referitoare la acordarea sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază, urmează a nu fi admisă întrucât în mod corect a apreciat prima instanță în speță că se cuvine acest spor reclamanților și intervenienților, aceștia fiind într-o situație identică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare cărora le-a fost recunoscut.

De altfel, prin Decizia nr.46 din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

Susținerile aceluiași recurent în sensul că în mod nelegal a dispus prima instanță plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, sunt nefondate în raport de dispozițiile art.1086 din Codul civil care arată că "creditorul este îndreptățit să pretindă atât repararea pagubei suferite reprezentând suma datorată, cât și beneficiul de care a fost lipsit".

Or, pentru o reală despăgubire s-a impus actualizarea creanței în raport de indicele de inflație, fapt urmărit pentru păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești cuvenite și acordate, prin compensarea devalorizării în timp a monedei naționale.

Susținerile recurentului în sensul că obligațiile ce cad în sarcina sa sunt imposibile, neputând fi executate, urmează a fi respinse, întrucât potrivit legislației muncii salariații sunt creditori privilegiați, iar prin hotărârea atacată s-a dispus obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea către acest pârât a fondurilor necesare plății drepturilor în cauză.

Recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, încadrat în art.304 pct.9 Cod procedură civilă, prin care se critică soluția pentru că în mod greșit a fost respinsă excepția invocată privind lipsa calității procesuale pasive în cauză fără nici o motivare este nefondat și urmează a fi respins.

Se constată că prima instanță a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale, reținând în speță incidența prevederilor Legii nr.500/2002 și nr.HG208/2005 și drept urmare calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.

Rezultă de asemenea, că sentința este motivată în sensul dispozițiilor art.261 Cod procedură civilă, cuprinzând motivele de fapt și de drept care au condus la respingerea excepției.

Potrivit disp. art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, situație față de care în mod corect a reținut prima instanță, fără a se adăuga la lege, calitatea procesuală pasivă a acestui recurent față de obiectul acțiunii, alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite salariaților altui minister.

Atât instanțele judecătorești cât și parchetele sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.

Potrivit dispozițiilor art.118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, rezultă în mod clar că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare nu ar exista posibilitatea plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților și intervenienților.

Recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii prin care se invocă lipsa calității procesuale pasive a acestuia față de intervenienți, cu excepția lui și obligarea greșită a acestuia la plata drepturilor bănești către reclamanți și intervenienți, este nefondat și urmează a fi respins.

Se constată că acest pârât are calitate procesuală pasivă, întrucât o parte din reclamanți sunt detașați la această instituție, situație care conduce la admiterea acțiunii în contradictoriu și cu acest pârât.

Din cuprinsul hotărârii nu rezultă că acest pârât a fost obligat în solidar la plata drepturilor bănești, acțiunea fiind admisă și împotriva acestuia având în vedere că o parte din reclamanți sunt detașați la această instituție.

Și recursul formulat de pârâta Direcția Națională Anticorupție, încadrat în art.304 pct.5 și 9 din Codul d e procedură civilă, este nefondat și urmează a fi respins.

Din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare de la filele 115, 116, rezultă că procedura de citare cu acest pârât a fost legal îndeplinită pentru termenul din 5 iunie 2008, nefiind justificat motivul de recurs încadrat în art.304 pct.5 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește excepția invocată de această recurentă, prevăzută de art.163 Cod procedură civilă, urmează a fi respinsă întrucât această excepție putea fi invocată numai în fața instanței de fond în conformitate cu art.163 alin.(2) din Codul d e procedură civilă.

Susținerile acestui recurent în legătură cu nelegalitatea sentinței privind admiterea acțiunii pentru sporul de confidențialitate de 15%, majorările prevăzute de nr.OG10/2007 și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, încadrate în art.304 pct.9 Cod procedură civilă, urmează a fi respinse pentru motivele redate în analiza recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru considerentele expuse anterior, urmează ca în baza art.312 Cod procedură civilă să se respingă ca nefondate recursurile declarate și a se menține ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de reclamanții, și și intervenienții în nume propriu, și, de pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, CONSILIUL SUPERIOR AL. și DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr.526/CM din data de 09 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 20 mai 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

, Pl.

Grefier,

Red. Pl.

Tehnored.

Ex.2/18.06.2009.

Jud.fond:.

Președinte:Irina Tănase
Judecători:Irina Tănase, Lică Togan, Maria Ploscă

#Judecator Irina Tanase

Drepturi salariale (banesti). Decizia 984/2009. Curtea de Apel Pitesti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale (banesti). Decizia 984/2009. Curtea de Apel Pitesti