Eroare judiciara. Speta. Decizia 117/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr.8354+/117/2006
DECIZIA CIVILĂ NR. 117/A/2009
Ședința publică din 10 aprilie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Denisa Băldean vicepreședinte al Curții
JUDECĂTOR 2: Alina Rodina
GREFIER: - -
S-a luat în examinare, în rejudecare, după casare, apelul declarat de către reclamantul, precum și apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 489 din 21 iunie 2007 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, privind și pe intimatul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta pârâtului apelant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, consilier juridic, care depune delegație de reprezentare la dosar-fila 6, reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, procuror, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanții părților arată că nu au cereri de formulat în probațiune.
Curtea, în urma deliberării, constată încheiată faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în dezbaterile judiciare orale asupra fondului cauzei.
Reprezentanta pârâtului apelant solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamant. Solicită respingerea apelului declarat de către reclamantul apelant.
Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj solicită admiterea în parte a apelului declarat de către reclamantul apelant și majorarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului de la suma de 1.000 lei la suma de 2.000 lei.
De asemenea, solicită respingerea apelului declarat de către pârâtului apelant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
CURTEA
Deliberând, reține că prin cererea introductivă înregistrată la data de 09.09.2006, reclamantul a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 16.150 lei cu titlu de daune materiale și la plata sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale, conform art. 505 pct. 1. proc. pen.
În motivele cererii, reclamantul susține că a fost reținut la data de 3 iunie 2000 și apoi arestat preventiv pentru 5 zile, pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, incriminată prin art. 221. penal. Înainte de expirarea mandatului, măsura arestării preventive a fost înlocuită cu obligarea de a nu părăsi localitatea pentru 30 de zile.
În anul 2003 s-a dat rechizitoriul și dosarul penal nr. 273/2003 a fost înaintat Tribunalului Alba spre soluționare, această instanță pronunțându-se prin sentința penală nr. 229/2004, prin care a hotărât achitarea inculpatului. Hotărârea de achitare a rămas irevocabilă.
Reclamantul arată, totodată, faptul că la momentul arestării preventive exercita funcția de director comercial a unei societăți recunoscută în plan național, ocupând locul 10 în topul întreprinderilor mici și mijlocii pe anul 1997, arestarea producând consecințe negative asupra relațiilor comerciale angajate de societate. Mai mult decât atât, privarea sa de libertate a influențat indirect și cariera soției, înscrisă ca avocat în anul 1998, din acel moment renunțând a mai profesa și angaja cauze penale. Reclamantul mai arată că până la momentul arestării își desfășura activitatea în comuna unde societatea avea un punct de lucru, astfel că restrângerea posibilității sale de a se deplasa a influențat în mod evident activitatea societății comerciale.
Sumele pretinse cu titlu de daune materiale reprezintă onorariu avocațial achitat conform ordinelor de plată anexate și o pagubă efectivă pe care a suportat-
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504-506. proc. pen. și dispozițiile paragrafului 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 8 noiembrie 2006, reclamantul și-a majorat pretențiile materiale la suma de 26.050 lei, precizând că onorariu avocațial achitat în cursul procesului penal se cifrează în realitate la această sumă.
Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât răspunderea statului nu poate fi antrenată în cazul pronunțării unei hotărâri de achitare în desfășurarea ciclului normal al procesului penal, iar suma pretinsă cu titlu de daune morale trebuie justificată prin consecințele negative suportate de reclamant ca urmare a privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal. Or, cheltuielile efectuate de reclamant în cursul procesului sunt cheltuieli judiciare, referitor la care dispozițiile art. 189-193. proc. pen. prevăd că, în caz de achitare, cheltuielile judiciare făcute de părți sunt în sarcina părții vătămate sau a inculpatului condamnat, iar, în cazul cheltuielilor judiciare făcute în căile de atac, acestea se suportă de partea căreia i s-a respins ori și-a retras apelul, recursul sau cererea. În condițiile în care statul nu a fost parte în procesele anterioare ale reclamantului, nu există temei pentru obligarea sa la plata onorariului achitat în aceste procese.
În ce privește petitul privind plata sumei de 50.000 Euro cu titlu de reparație, pe de o parte, reclamantul nu a înțeles să precizeze cât din suma solicitată reprezintă daune materiale și cât daune morale, iar, pe de altă parte, nu a produs un minim de argumente și indicii concrete și pertinente din care să rezulte consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, ori practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție pretinde ca atât prejudiciul material cât și C moral să fie dovedite.
La termenul din data de 21 iunie 2007, reclamantul a depus la dosar o extindere de acțiune, prin care a chemat în judecată, în calitate de pârât Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluja invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public.
Prin sentința civilă nr. 489/21.06.2007, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, s-a admis lipsa excepției calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj și, în consecință, s-a respins acțiunea față de acest pârât; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind obligat să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de reparație pentru daune morale; au fost respinse restul pretențiilor.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a stabilit că reclamantul a fost lipsit de libertate o perioadă de 5 zile și i s-a restrâns libertatea o perioadă de 30 de zile.
În baza rechizitoriului întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, la data de 29 mai 2003, s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută și pedepsită de art. 221. penal, constând din aceea că, în data de 01.06.2000, a primit de la numitul un autoturism marca BMW despre care avea cunoștință că este sustras, iar apoi l-a înstrăinat numitului. Prin sentința penală nr. 229/2004, pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr. 3887/2003, în baza art. 11 pct. 2 lit. a proc. pen. raportat la art. 10 lit. d proc. pen. reclamantul a fost achitat de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de tăinuire prevăzută și pedepsită de art. 221. pen.
Hotărârea judecătorească de achitare a reclamantului a rămas irevocabilă la data de 15 februarie 2006.
Mai înainte de a verifica temeinicia pretențiilor formulate de reclamant, instanța a analizat excepțiile invocate de părți, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, chemat în judecată de reclamant în calitate de pârât și excepția inadmisibilității.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a apreciat temeinicia acesteia, având în vedere că dispozițiile art. 505 alin. 4 și 506 alin. 3. proc. pen. stabilesc că acțiunea în reparație se formulează împotriva Statului Român, citat prin Ministerul Finanțelor. Neavând calitatea de debitor al obligației de reparare și nici pe aceea de reprezentant al statului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Participarea Parchetului în prezentul proces are loc în temeiul dispozițiilor art. 145. proc. civ.
Inadmisibilitatea pretențiilor reclamantului, invocate de Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj nu a fost socotită de instanță ca o excepție propriu-zisă, ci ca apărări de fond.
Dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului dau dreptul la reparație persoanelor care au fost private de libertate în condiții contrare dispozițiilor alin. 1-4. Chiar dacă s-ar admite că privarea de libertate a reclamantului s-a făcut în condițiile art. 5 alin. 1 lit. c, alin. 2-4 din Convenție, și astfel, nu ar fi îndreptățit la reparații în baza dispozițiilor Convenției, cererea reclamantului în repararea pagubei este admisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. 2 și 3. proc. pen. care îndreptățesc la reparare persoanele care au fost private de libertate sau cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar nelegalitatea măsurii a rezultat din achitarea sa prin hotărâre judecătorească definitivă. Legea internă fiind mai favorabilă, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție, are prioritate.
Din cuprinsul dispozițiilor legale art. 504 alin. 2 si 3. proc. pen. nu rezultă nicidecum că dreptul la reparație l-ar avea numai persoana care a fost achitată în căile extraordinare de atac, nu și în ciclul procesual ordinar, astfel cum susține pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ci se referă doar la hotărâre definitivă de achitare.
Tribunalul a găsit întemeiată susținerea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, potrivit căreia dispozițiile art. 504-506. proc. civ. și art. 5 alin. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu îndreptățesc reclamantul la recuperarea de la Statul Român a cheltuielilor judiciare angajate de el în cursul procesului penal, pentru că aceste cheltuieli judiciare nu sunt în legătură de cauzalitate cu măsurile privative sau restrictive de libertate. Din ordinele de plată depuse de reclamant în probațiune rezultă că onorariile avocațiale a căror restituire o solicită reclamantul, au fost achitate în cursul perioadei 2003-2006, la mult timp după ce măsurile preventive au încetat.
Situația acestor cheltuieli trebuia rezolvată de reclamant în temeiul dispozițiilor art. 193 alin. 5 și 6. proc. pen.
În privința celorlalte pretenții, s-a reținut că, în mare parte, acestea nu au fost dovedite.
Astfel, reclamantul nu a făcut dovada situației economice și financiare a firmei al cărui angajat este, că aceasta firmă a suferit o lovitură de imagine prin arestarea sa, că au fost afectate raporturile comerciale ale acestei firme cu partenerii săi de afaceri, că lipsa sa din firma pe durata măsurilor preventive a afectat firma.
De asemenea, reclamantul nu a dovedit că soția sa nu a mai angajat cauze în materie penală după arestarea sa, că opțiunea acesteia ar fi determinată de arestarea sa și nu de alte cauze, mai cu seama că specializarea avocaților pe anumite materii este un fapt obișnuit, fiind rare situațiile în care avocații angajează cauze de toate tipurile.
În condițiile în care au rămas nedovedite o mare parte din consecințele păgubitoare pe care reclamantul pretinde că masurile preventive nelegale luate împotriva sa le-ar fi avut asupra persoanei și familiei sale, reparațiile vor fi stabilite doar pentru suferința psihică cauzată reclamantului prin măsurile privative și restrictive de libertate luate împotriva lui, suferința care, fără a fi nevoie de dovezi suplimentare, se prezumă că a existat căci libertatea este o nevoie fundamentală a omului, a cărei lipsă cauzează suferință.
Raportat la durata măsurilor - 5 zile lipsire de libertate și 30 de zile obligația de a nu părăsi localitatea -, instanța a apreciat că suma de 1000 lei reprezintă o reparație echitabilă pentru suferința psihică cauzată.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate, cu consecința obligării pârâtului la plata prejudiciului efectiv cauzat.
În motivele de apel se arată că suma de 26.050 lei reprezintă un prejudiciu efectiv avându-se în vedere că tocmai măsura arestării preventive l-a obligat pe reclamant să-și angajeze un apărător în procesul penal, fiind fără relevanță că arestarea preventivă a avut loc în anul 2000, iar angajarea avocatului s-a făcut în 2003.
În privința sumei de 50.000 Euro, reclamantul apelant o apreciază ca datorată de stat pentru daunele morale, avându-se în vedere că i-au fost lezate valori care definesc personalitatea umană: cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional.
Reclamantul a dovedit că, în perioada arestului preventiv, soția sa era avocat în Baroul Cluj, el era angajatul SC SRL ca director comercial, situații ce definesc un statut social pentru care suma de 1.000 lei stabilită de instanță nu reprezintă o corectă reparație.
În perioada arestului preventiv, reclamatul a suferit traume psihice, fiind obligat să stea alături de recidiviști și criminali notorii.
Mai învederează reclamantul că durata procesului penal a fost foarte lungă de aproape 6 ani.
II. Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând modificarea în sensul respingerii acțiunii reclamantului în totalitate întrucât:
- Condițiile cumulative cerute prin art. 504 alin. 2. proc. pen. pentru acordarea despăgubirilor sunt următoarele: hotărârea de condamnare pe nedrept definitivă să fie desființată într-o cale extraordinară de atac, urmată de achitarea condamnatului și luarea unei măsuri preventive împotriva unei persoane care ulterior este scoasă de sub urmărire penală sau achitată. Astfel, așa după cum a fost evidențiat în doctrină, răspunderea statului nu poate fi antrenată în cazul pronunțării unei hotărâri de achitare în desfășurarea normală a procesului precum în speța dată.
De altfel, inadmisibilitatea acțiunii apare evidentă și din perspectiva art. 5 Convenției, reclamantul aflându-se în situația în care au existat motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune și în considerarea acestora a fost reținut, respectiv arestat preventiv în baza unui mandata legal emis.
- Prima instanță a apreciat în mod greșit că reparațiile pentru suferințele psihice nu trebuie dovedite, ele fiind prezumate. În realitate, conform jurisprudenței instanței supreme, la acordarea daunelor morale trebuie avută în vedere vârsta celui în cauză, perioada în care a fost privat de libertate, suferințele fizice și psihice la care a fost supus, reclamantul fiind obligat să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin arestarea ilegală și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor care urmează să compenseze prejudiciul moral suferit.
Prin decizia civilă nr. 69/A/07.03.2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr-, s-a admis în parte apelul declarat de reclamantul, împotriva sentinței civile nr. 489 din 21 iunie 2007 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, fiind majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de la suma de 1.000 lei la suma de 2.000 lei și menținând restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a reținut,în privința daunelor materiale, că cele mai multe dintre acestea nu au fost dovedite.
Reclamantul a afirmat că societatea comercială SRL C-N ar fi fost prejudiciată prin arestarea sa, însă la această societate reclamantul avea doar calitatea de salariat iar nu aceea de asociat, aspect dovedit conform contractului depus la filele 50-51.
Deși reclamantul a fost arestat preventiv în anul 2000, angajarea unui avocat a avut loc abia în anul 2003 și concluzia din sentință, în sensul că onorariul de 26.050 lei nu se află în strânsă legătură de cauzalitate cu privarea de libertate, este corectă.
În privința prejudiciului moral, acesta nefiind supus unor criterii legale de determinare, întinderea daunelor se stabilește prin apreciere de către instanța de judecată, a modului în care privarea nelegală de libertate a adus atingere valorilor umane pe plan fizic și psihic.
Temeiul de drept al acțiunii reclamantului l-au constituit dispozițiile art. 505 pct. 1.pr.civ. raportat la art. la art. 5 paragraf 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în motivare, s-a făcut referire atât la perioada arestului, cât și la consecințele negative pe care le-a avut măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.
Atât întemeiat pe dispozițiile dreptului intern, cât și pe cele ale convenției, dreptul la reparații îl are persoana care a fost victima unei arestări sau dețineri în condiții nelegale, care, în cazul reclamantului, se circumscrie unei perioade de 6 zile.
Privarea de libertate a reclamantului a adus acestuia și familiei sale o suferință morală, îngrijorare, probabil rușine, iar în societate și în profesie, au putut fi atinse încrederea cu privire la cinstea și respectabilitatea reclamantului.
Cu toate acestea, cuantumul daunelor morale pretinse de reclamant de 50.000 Euro apare disproporționat față de prejudiciul efectiv, reparația trebuind să fie echitabilă și proporțională cu prejudiciul.
Reclamantul nu a invocat că în perioada de detenție i-ar fi fost atinse și alte valori, că i-ar fi fost alterată starea de sănătate, că ar fi fost supus unor tratamente umilitoare sau degradante.
. daunelor ce se cuvin reclamantului, Curtea o apreciază la suma de 2.000 lei (aproximativ 560 Euro) ca reprezentând o reparație echitabilă.
În jurisprudența CEDO constatarea încălcării dreptului la libertate și siguranță a atras condamnarea statelor membre, însă cuantumul sumelor alocate pentru prejudicii morale nu au fost excesiv.
Astfel, în cauza Kanalos contra României, Curtea apreciind că detenția reclamantului în perioada 21.04.2002 până la 05.08.2002 a fost nelegală, l-a cererea reclamantului de obligare a statului la plata sumei de 300.000 Euro, a acordat cu acest titlu suma de 3.000 Euro.
Împotriva deciziei civile nr. 69/A/07.03.2008, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.
Recursul a fost admis iar hotărârea a fost casată și trimisă cauza spre rejudecarea ambelor apeluri, prin decizia civilă nr. 7550/28.11.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr-, reținându-se în esență că instanța de apel nu s-a pronunțat nici în minută și nici în dispozitiv cu privire la apelul pârâtului, nu a motivat hotărârea din perspectiva susținerilor pe care pârâtul le-a făcut prin declarația de apel, situație care echivalează cu o cercetare parțială a fondului pricinii și care atrage admiterea recursului în condițiile art. 312 pct. 5. proc. civ.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, ca instanță de apel, cu nr. 8354+/117/2006.
Verificând hotărârea atacată, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. 1. proc. civ. curtea apreciază că este în parte fondat apelul reclamantului și este nefondat apelul pârâtului, pentru motivele arătate în continuare:
Sub aspectul stării de fapt, pot fi reținute cu certitudine următoarele împrejurări:
1. Reclamantul a fost reținut în baza ordonanței de reținere emise de IPJ A în dosarul nr. P/204 pentru 24 de ore, începând cu data de 3 iunie 2000, iar prin ordonanța dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba în dosarul nr. 273/P/2000 s-a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă de 5 zile, între 3 iunie 2000 și 7 iunie 2000, în acest sens fiind emis și mandatul de arestare preventivă nr. 41 din 3 iunie 2000 ( 6 dosar tribunal).
2. Măsura arestării preventive a fost revocată prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba la data de 7 iunie 2000, fiind înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.
3. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba dat la 29 mai 2003 și înregistrat cu nr. 3887/2003, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221. penal.
4. Prin sentința penală nr. 229/11.10.2000, Tribunalul Albaa hotărât achitarea inculpatului, în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d proc. pen. întrucât fapta nu constituie infracțiunea de tăinuire, lipsindu-i unul dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 139/A/06.05.2005 a Curții de Apel Alba Iulia, menținută prin decizia nr. 977/15.02.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ( 11-19 dosar tribunal).
5. La data la care reclamantul a fost privat de libertate, acesta avea vârsta de 34 de ani, era căsătorit și tată a trei copii minori, exercitând funcția de director comercial al SC SRL C-
În drept, relevante sunt în cauză dispozițiile art. 504-506. proc. pen. art. 5 paragraful final din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 193 alin. 5 și alin. 6. proc. pen.
Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. 2. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Prin alin. 3 al aceluiași text de lege se precizează că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin:
a) ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;
b) ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j;
c) hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;
d) hotărâre definitivă de achitare;
e) hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută în art. 10 lit.
Din analiza dispozițiilor mai sus evocate rezultă că persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea pagubei ori de câte ori nelegalitatea măsurii privative de libertate a fost stabilită prin una dintre modalitățile enumerate exhaustiv în cuprinsul alin. 3 al art. 504. proc. pen.
Prin urmare, nu doar persoana care a fost condamnată definitiv și în urma rejudecării cauzei a obținut o hotărâre definitivă de achitare are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, așa cum în mod eronat susține pârâtul apelant, analizând în exclusivitate dispozițiile alin. 1 al art. 504. O interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 504. proc. pen. este de natură să obstrucționeze realizarea scopului urmărit de legiuitor prin această normă, acela de a permite repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare săvârșite în procesul penal, atât prin condamnări pe nedrept, cât și prin nelegala privare de libertate din cursul procesului penal, finalizat fie prin încetarea procesului penal, fie prin achitarea inculpatului. Numai astfel legea internă este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne, potrivit art. 20 din Constituție.
În cauză, nelegalitatea măsurii restrictive de libertate luată împotriva inculpatului a fost stabilită prin hotărârea definitivă de achitare pronunțată în favoarea acestuia, prin urmare, se verifică ipoteza art. 504 alin. 2 coroborat cu alin. 3 teza a IV-a proc. pen. În aceste circumstanțe, în mod corect prima instanță a considerat a fi admisibilă acțiunea civilă în pretenții exercitată de reclamantul și întemeiată pe dispozițiile art. 504. proc. pen.
Cu privire la stabilirea întinderii reparației, potrivit art. 505 alin. 1. proc. pen. trebuie să se țină seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportată, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Contrar celor susținute de pârâtul apelant, prima instanță a evocat și aplicat dispozițiile acestui text normativ, reținând, în considerentele hotărârii pronunțate, circumstanțe în legătură cu situația familială a reclamantului, precum și durata măsurilor restrictive de libertate, elemente suficiente pentru a permite instanței să prezume că reclamantul a fost supus unei suferințe psihice, libertatea reprezentând o nevoie fundamentală a omului. Prima instanță a operat, așadar, cu o prezumție judiciară, în considerarea căreia a obligat pârâta la plata unor daune morale.
, cele șase zile în care reclamantul a fost privat de libertate, prin reținere și arestare preventivă, perioadă la care se adaugă cele 30 de zile în care exercițiul dreptului său la liberă circulație a fost restrâns, prin instituirea obligației de a nu părăsi localitatea de domiciliu, au adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiul profesional și altele asemenea.
Reclamantul avea vârsta de 34 de ani, era căsătorit și tată a trei copii minori, își câștiga existența prin muncă, administrând o societate comercială, nu avea antecedente penale, opera așadar în favoarea sa prezumția de onestitate și onorabilitate, fiind perceput ca atare în mediul social în care trăia și muncea. Or, prin arestarea preventivă toate aceste valori au fost afectate, suferința psihică fiind generată nu doar de efectele pe care durata privării de libertate le-a provocat, prin ea însăși, ci și prin efectele sociale ulterioare produse, achitarea nefiind întotdeauna suficientă pentru ameliorarea acestor efecte și reabilitarea socială deplină a reclamantului.
Pentru cele ce preced, și în consecvență cu practica acestei instanțe în materie, curtea apreciază că obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 5000 lei reprezentă o sumă rezonabilă, în măsură să acopere și să compenseze daunele morale suportate de reclamant.
Cu referire la despăgubirile pretinse pentru prejudiciul material suferit constând în cheltuielile judiciare aferente procesului penal, respectiv plata onorariului avocațial, curtea apreciază că în mod corect tribunalul a respins aceste pretenții, constatând că ele nu sunt în legătură de cauzalitate cu măsurile privative și restrictive de libertate, onorariile avocațiale fiind achitate între anii 2003-2006 ( 20-26 dosar tribunal), în faza judecății, la mult timp după ce măsurile preventive au încetat.
Într-adevăr, recuperarea acestor cheltuieli era posibilă în cursul procesului penal, prin aplicarea dispozițiilor art. 193 alin. 5 și 6. proc. pen.
Față de cele de mai sus, văzând și dispozițiile art. 296. proc. civ. curtea va respinge ca nefondat apelul pârâtului și, consecutiv admiterii în parte a apelului declarat de reclamant, va obliga pârâtul să plătească acestuia suma de 5000 lei, cu titlul de reparație pentru daunele morale, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite în parte apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 489 din 21 iunie 2007 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o schimbă în parte în sensul că obligă pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE să plătească reclamantului suma de 5000 lei cu titlu de reparare pentru daune morale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge ca nefondat apelul declarat de STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva aceleiași hotărâri.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - -
Red.BD/dact.MM
6ex.
Președinte:Denisa BăldeanJudecători:Denisa Băldean, Alina Rodina
