Eroare judiciara. Speta. Decizia 194/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 194A
Ședința publică de la 17 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Silvia Pană
JUDECĂTOR 2: Antonela Cătălina Brătuianu
GREFIER - - -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul - reclamant împotriva sentinței civile nr. 544/10.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul- pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns apelantul - reclamant, reprezentat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/10.09.2008, aflată la fila 6 din dosarul de fond, lipsind intimatul- pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul apelantului - reclamant arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de apel.
Reprezentantul apelantului - reclamant solicită admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 544/10.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, întrucât aceasta a rezolvat cauza fără a intra în cercetarea fondului. De asemenea, invocă dispozițiile Legii nr. 221/2009, care este o lege specială care a instituit norme speciale derogatorii de la dreptul comun fiind de aplicare imediată. Depune concluzii scrise. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Parchetului formulează concluzii de admitere a apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 544/10.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă.
Curtea dispune închiderea dezbaterilor și reține în pronunțare cererea de apel.
Până la sfârșitul ședinței de judecată, după reținerea cauzei în pronunțare se prezintă intimatul- pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, care depune delegație.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr- la data de 02.10.2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor materiale în sumă de 200.000 USD și 500.000 USD daune morale, la cursul BNR la data executării, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că a executat pedeapsa cu închisoare de 9 luni, in perioada 30.04.1982-11.01.1983, în cursul anului 1990 ca urmare a unui recurs extraordinar declarat de procurorul General al României, au fost casate sentința penală nr. 472/8.07.1982 a Judecătoriei Sector 6 și decizia nr. 1586 din 28 septembrie 1982 Tribunalului Municipiului
Se mai arată că prin decizia penală nr. 571 din 21 mai 1990, CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE, în dosarul nr. 290/1990, a admis recursul extraordinar declarat de procurorul general, a casat sentința și decizia mai sus citate și în baza art. 11 pct.2 lit. a și 10 lit. d Cod procedură penală a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 al. 1 Cod penal. În legătură cu pronunțarea acestei decizii am luat cunoștință în luna august 2008 cu ocazia venirii în țară când a luat legătura cu un avocat pentru a solicita reabilitarea mea.
Se arată că a fost arestat preventiv la data de 30.04.1982 și eliberat la data de 11.01.1983, când a fost grațiat.
Prin condamnarea pentru care s-a emis ulterior o hotărârea de achitare i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale onoare, reputație - precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de reclamant.
Lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantului condamnat din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504.pr.pen. și art. 48 alin. 3 din Constituție, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară.
La termenul de judecată din 03.04.2009, Tribunalul a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare și a rămas în pronunțare pe această excepție.
Prin SC nr. 544 / 10.04.2009 Tribunalul Baa dmis excepția prescripției dreptului la acțiune si in consecinta a respins acțiunea formulată.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de fond a reținut următoarele:
În acțiunea introductivă la instanță, reclamantul a solicitat obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru condamnările suferite prin sentința penală nr. 472/08.07.1982 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B în dosarul penal nr. 5300/1982 și prin care a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 3ani, din care a executat 9luni, fiind pus în libertate la data 11.01.1983.
Prin decizia penală nr. 571/21.05.1990 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. 290/1990 a fost admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General, sentința penală nr. 472/08.07.1982 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B în dosarul penal nr. 5300/1982 a fost casată, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a și art. 10 lit. d din proc.pen. reclamantul, împreună cu ceilalți inculpați, a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. 1.pen.
A pretins reclamantul că de această măsură a aflat în august 2008, cu ocazia unei vizite în România, având domiciliul stabil în
Reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte momentul la care a luat cunoștință de existența deciziei penale nr. 571/21.05.1990 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și nu a administrat probe din care să rezulte că a făcut demersuri pentru reabilitarea sa, după 22 decembrie 1989 și nu se numără printre persoanele care au solicitat procurorului General să atace cu recurs extraordinar sentința penală nr. 472/08.07.1982.
Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 1 proc.civ. Coroborat cu art. 1169C.civ. reclamantul avea obligația de a urmări desfășurarea procesului și de a propune și administra probe pentru a-și dovedi pretențiile, regulă exprimată prin adagiul " anus probandi incumbit actori ".
Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 Curții Constituționale a stabilit că dispozițiile art. 504 alin. (1) proc. pen. nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit criteriilor de reparare echitabilă și integrală a daunelor suferite.
Tribunalul a analizat excepția atât în raport de dispozițiile art. 504 și urm. proc.pen, ca norme juridice speciale în această materie, cât și din perspectiva dispozițiilor art. 998- 999C.civ, care reglementează în materia răspunderii civile delictuale.
S-a avut în vedere jurisprudența și recomandările Curții, respectiv hotărârea din 24 aprilie 2008 în cauza Visan împotriva României.
În ceea ce privește dispozițiile art. 504 și urm. Cproc.pen. tribunalul a reținut:
Potrivit dispozițiilor art. 504.proc.cpen.: "(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)
(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei."
Potrivit art. 506 alin. 2 proc.pen. "Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărâri lor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504".
Cu referire la art. 506 alin. 2. proc.pen. invocat de reclamant, tribunalul a reținut că acțiunea nu a fost promovată în termenul de 18 luni prevăzut de lege.
Decizia nr. 1838 pronunțată de în dosarul nr. 3793/2001, a rămas definitivă la data de 10.04.2003, dată de care curge termenul de prescripție de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. 2.proc.pen. termen care s-a împlinit la 10.10.2003.
Tribunalul constată așadar că acțiunea a fost promovată de către reclamant în afara termenului legal, sancțiunea depășirii acestui termen fiind prescripția dreptului la acțiune.
Cu referire la dispozițiile art. 998- 999C.civ, tribunalul a reținut:
Astfel cum judicios arată pârâtu1, prin întâmpinare, fiind o acțiune patrimonială, în pretenții, termenul de prescripție, potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, este termenul general de prescripție, de 3 ani.
În raport de data rămânerii definitive a hotărârilor penale, este indubitabil că și în raport de aceste dispoziții, dreptul la acțiune ne apare ca fiind prescris.
Reclamantul nu a invocat și nici nu a probat că ar fi intervenit vreo cauză de suspendare, în baza art. 13,14 din Decretul nr. 167/1958, ori de întrerupere a cursului prescripției, potrivit dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Așadar, dreptul la acțiune ne apare ca prescris și în raport de aceste dispoziții legale. Cu referire la jurisprudența Curții în materie, tribunalul a reținut:
"Stabilirea bazei legale a unei acțiuni de către instanță și termenele-limită pentru introducerea unei acțiuni se numără printre limitările permise ale dreptului de acces la o instanță (a se vedea de împotriva Spaniei, Hotărârea din 28 octombrie 1998, de hotărâri și decizii 1998- VIII, p. 3255, 43-45)."
Potrivit dispozițiilor art. 129.proc.civ. tribunalul i-a pus în vedere reclamantului să facă dovada cu privire la momentul la care a luat efectiv cunoștință de existența deciziei penale nr. 571/21.05.1990 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ori a existenței unui motiv de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, potrivit art. 13, respectiv 16 din decretul nr. 167/1958.
Rolul activ al instanței nu trebuie însă interpretat în sensul că instanței îi incumbă rolul de a se substitui părților în propunerea și administrarea probatoriului, rolul reclamantului limitându-se la a învesti instanța și a rămâne în pasivitate.
În sfârșit, deși nu a fost indicat de către reclamant, tribunalul a avut în vedere și alte acte normative aflate în vigoare.
Astfel, cu referire la HG nr. 1724/21.12.2005 - privind înființarea Institutului de Investigare a Crimelor în România, tribunalul a apreciat că nu este de natură a întrerupe termenul de prescripție, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 2 din acest act normativ " Institutul are ca scop investigarea științifică și identificarea crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum și sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situații de încălcare a legii.".
Deși prin Ordinul nr. 1 din 6 iulie 2007 fost aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a Institutului de Investigare a Crimelor în România, iar Institutul funcționează efectiv încă din 2006, fiind întocmite rapoarte de activitate pe anii 2006, 2007 și 2008, reclamantul nu a administrat nicio probă din care să rezulte că a sesizat acest institut, astfel încât să fie întrerupt termenul de prescripție.
Simpla apariție a acestui act normativ, în lipsa oricăror demersuri ale persoanelor interesate, asemenea reclamantului, nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că ar fi repus în termen de drept toate persoanele cărora li se adresează.
Din niciuna dintre normele juridice ale actului normativ nu rezultă că aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, în acest sens tribunalul reține și dispozițiile art. 3 lit. i) în care se face referire la atribuțiile Institutului ca fiind de a " susține, în condițiile legii, prin asistență de specialitate proprie sau prin colaboratori externi, demersurile legale pentru obținerea reparațiilor morale și materiale de către victimele regimului comunist și ale fostei Securități".
Împotriva sentinței civile nr. 544 din 10.04.2009 a declarat apel reclamantul, criticand hotararea pronuntata pentru urmatoarele motive:
In mod gresit a reținut instanta de fond în motivarea hotărârii că în cauză nu ar fi fost administrare probe din care să rezulte momentul la care a luat cunoștință reclamantul de existența deciziei penale nr. 571/21.05.1990 a
La dosarul cauzei a fost depusă declarația pe propria răspundere a reclamantului unde a arătat momentul (data) la care a luat cunoștință de existența deciziei mai sus menționate, respectiv 19 septembrie 2008.
Totodată reclamantul solicitat instanței de fond înaintarea unei adrese către ICCJ pentru a - comunica data când a fost comunicată o copie a hotărârii de achitare sau a unui extras din dispozitiv, data de la care se poate reține că a luat cunoștință de hotărârea de achitare. Întrucât hotărârile pronunțate de ICCJ în astfel de cazuri nu se comunică, condamnatul respectiv reclamantul nefiind citat în cauză singura posibilitate de a se stabili data când a luat cunoștință de existența acestei hotărâri era momentul comunicării acestei hotărâri.
Întrucât această copie a fost solicitată ICCJ în anul 2008 această instanță putea furniza relațiile întrucât au evidența persoanelor care au solicitat copia hotărârii de achitare iar dacă această hotărâre ar fi fost solicitată de la Judecătoria Sectorului 6 și această instanță deține evidența comunicării hotărârilor.
În această situație aflându-se și ceilalți coinculpați care au aflat unii de la alții de această hotărâre de achitare motiv pentru care au promovat acțiuni separate având același obiect.
Deși s-a reținut de către instanța de fond că nu reclamantul a fost cel care a făcut demersuri pentru reabilitarea sa după 1989 și nu se numără printre persoanele care au solicitat Procurorului General atacarea cu recurs extraordinar a sentinței penale nr. 472/1982 și a deciziei nr. 1586/1982, apreciază totuși acțiunea ca fiind prescrisă.
Tocmai din motivarea hotărârii reiese că reclamantul nu a avut cum să urmărească desfășurarea procesului, de a propune și administra probe întrucât nu a fost citat în cauză la nici un termen de judecată.
Tot instanța de fond apreciază că reclamantul avea obligația potrivit disp. art. 129 al. 1 Cod pr.civilă coroborat cu art. 1169.civ.de a urmări desfășurarea procesului de achitare dar nu motivează cum ar fi avut posibilitatea să o facă dacă nu a fost citat în cauză.
În hotărârea instanței de fond apar la al. 6 pag. 3 mențiuni străine de cauză indicându-se o decizie și numărul unui dosar care nu fac obiectul acțiunii.
În ceea ce privește motivarea instanței de fond cu referire la art. 998-999.civ, s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada vreunei cauze de suspendare ori de întrerupere a prescripției potrivit. nr. 167/1958 punându-se accentul pe depășirea acestui termen stabilindu-se o dată eronată de la care se putea calcula termenul de prescripție. Astfel în cazul acțiunii în răspundere delictuală pentru o pagubă cauzată pentru fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
În speța dată de la care putea curge termenul de prescripție nu putea fi decât data de 19 septembrie 2008 conform declarației reclamantului pe propria răspundere față de împrejurarea că ICCJ nu a furnizat relațiile solicitate.
În ceea ce privește susținerea privind întemeierea cererii în baza dispozițiilor art. 504-506 Cod procedură penală se arata următoarele:
- potrivit art. 506.C.P.P. termenul în care putea fi pornită acțiunea pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată. În speță, decizia de achitare s-a soluționat și pronunțat în lipsa părților (așa cum rezultă din hotărârea de achitare) ceea ce duce la concluzia că nu reclamantul nu a avut cunoștință că a fost achitat prin respectiva hotărâre;
- conform declarației notariale pe propria răspundere reclamantul a arătat că a luat cunoștință de hotărârea de achitare la data de 19 septembrie 2008, chiar dacă prin acțiune a arătat că a luat cunoștință în luna august 2008, această informație a fost obținută doar telefonic de la unul dintre coinculpați dar efectiv reclamantul s-a aflat în fața hotărârii de achitare în data de 19 sau 20 septembrie 2008;
- nu a fost încunoștiințat conform art. 246-249 Cod pr. penală că a fost rejudecată cauza și că s-a pronunțat o hotărârea definitivă de achitare, drept pentru care nu se poate conchide că termenul de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. 2 Cod de procedură penală a început să curgă;
- chiar dacă potrivit art. 506.C.P.P. termenul în care putea fi pornită acțiunea pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, instanța nu putea reține că acest termen a început să curgă de la această dată având în vedere că: recursul extraordinar a fost formulat de Procurorul General din oficiu, reclamantul nu a formulat memoriul în anulare astfel încât nefiind citat niciodată în cauză nu avea de unde să cunoască că a intervenit soluția de achitare.
II. În ceea ce privește repunerea în termen, potrivit art. 102-104 Cod procedură civilă, termen care începe să curgă de la data comunicării actelor de procedură.
Potrivit art. 129 a1.5 pr.civilă care reglementează rolul activ al instanței, chiar dacă reclamantul nu ar fi solicitat repunerea în termen deși nu suntem într-o astfel de situație instanța de judecată putea să întreprindă demersuri în vederea stabilirii temeiniciei acestor cauze, a existenței/inexistenței unei conduite culpabile din partea subsemnatului în promovarea prezentei cauze.
Termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării în care ar fi trebuit formulată acțiunea, potrivit art. 103 alin.2 proc. civilă, nu a fost depășit având în vedere că în baza declarației notariale reclamantul a arătat că a luat cunoștință de existența dosarului prin care s-a promovat recursul extraordinar și a soluției de achitare la data de 19 septembrie 2008 iar cererea a fost trimisă prin poștă la data de 1.10.2008, deci înăuntrul termenului de 15 zile.
În ceea ce privește susținerea instanței de apel cum ca prin acțiune s-ar fi indicat luna august 2008, luna în care s-a luat cunoștință de hotărârea de achitare, nu poate fi reținută având în vedere că această lună a fost indicată în contextul în care a aflat telefonic de la un coinculpat ca s-a pronunțat aceasta hotărâre.
Consecința acestei naturi juridice este că termenul se supune regimului instituit de Decretul nr. 167/1958, care, în art. 19, prevede că instanța judecătorească poate în cazul în care constată că fiind justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii.
Termenul de o lună prevăzut de art. 19 din Decretul 167/1958, nu se poate reține ca fiind depășit întrucât nu se poate da întâietate cererii de chemare în judecată prin care am arătat că am aflat de această hotărâre de achitare în luna august 2008, care după cum am spus a fost o informație obținută telefonic de la un coinculpat și nu declarației notariale pe care am depus-o la dosarul cauzei.
O altă opinie, ar fi că această acțiune poate fi primită având în vedere prevederile art. 52 al. 3 din Constituția României, coroborate cu art. 504 al. 1 Cod procedura penală și art. 998 cod civil cu referire la art. 6.1. din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În acest sens a fost pronunțată Hotărârea din 24.04.2008 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Vișan împotriva României, reținându-se dispozițiile art. 998 Cod civil.
Așa cum s-a arătat în cazul acțiunilor în răspundere delictuală pentru o pagubă cauzată pentru fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
Pornind de la prevederile ce consacra efectul prescripției extinctive - art. 1 al. 1.167/1958 - dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție de 3 ani.
În speță, se poate reține că recurentul a aflat de existența soluției de achitare la data de 19 septembrie 2008 așa cum a declarat în baza declarației autentificate sub nr. 771 din 5.03.2009 și că acțiunea a fost promovată la data de 1.10.2008.
Prin decizia nr. 3519 din 12.05.2004 J, instanța investită cu cererea victimei erorii judiciare, în cauzele penale, a arătat că este în drept să dispună chiar din oficiu judecarea cauzei când, pe baza susținerilor și a probelor, constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit.
În speța de față se poate stabili temeinicia acestor cauze, a existenței/inexistenței unei conduite culpabile din partea reclamantului în ceea ce privește pierderea termenului de exercitare a acțiunii.
In urma analizei actelor si lucrarilor dosarului, a sentintei recurate, prin prisma si a motivelor de recurs formulate, Curtea retine urmatoarele:
Critica cuprinsa in notele scrise depuse de catre apelant, referitoare la aplicabilitatea Lg. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu a fost sustinuta prin motivele de apel,astfel incat nu va fi avuta in vedere in apel, instanta nefiind investita a se pronunta asupra acestui aspect - semnalat de altfel dupa momentul inchiderii dezbaterilor.
Apelantul in cauza se afla in ipoteza reglementata in cuprinsul prevederilor art. 504 alin 2 din pr.penala, in sensul ca impotriva acestuia s-a pronuntat o hotarare penala de condamnare la o pedeapsa privativa de libertate pentru infractiunea prevazuta de art. 232 alin 1.penal, iar in urma declararii recursului extraordinar de catre Procurorul general s-a pronuntat o decizie de achitare cu privire la aceasta fapta.
Actiunea in repararea pagubei, intemeiata pe dispozitiile legale susmentionate poate fi introdusa de persoana indreptatita si respectiv de persoanele care s-au aflat in intretinerea sa intr-un termen de 18 luni de la data ramanerii definitive a hotararii de achitare, conform disp.art. 506.pr.penala.
In mod gresit a retinut instanta de fond aplicabilitatea in cauza a normelor de drept comun in materia raspunderii civile delictuale, avand in vedere ca prezenta cerere este intemeiata pe dispozitiile art. 504 si urmatoarele pr.penala,derogatorii de la dreptul comun in materie, astfel incat acestea trebuie avute in vedere la stabilirea duratei termenului de prescriptie extinctiva,conform principiului de drept: " specialia generalibus derogant".
Curtea va califica insa apararile formulate de catre reclamant, privind imposibilitatea de a lua la cunostinta de decizia penala de achitare drept cauza de suspendare a cursului prescriptiei extinctive, conform prevederilor art 13 lit a din decr. 167/ 1958, in sensul ca reclamantul a fost impiedicat sa faca acte de intrerupere datorita unui caz de forta majora. Acesta nu a putut lua la cunostinta in mod obiectiv despre existenta hotararii penale de achitare, atata vreme cat nu a fost citat in acea cauza, pricina judecandu-se in lipsa partilor, iar hotararea nu i-a fost comunicata.
Institutia prescriptiei extinctive este intemeiata pe notiunea de culpa a titularului dreptului subiectiv privind valorificarea acestui drept, culpa ce nu poate fi retinuta in sarcina reclamantului in cauza.
Cat priveste limitarea dreptului de acces la o instanta, reglementat in cuprinsul art 6 din CEDO prin stabilirea unui termen -limita pentru introducerea actiunii - si aceasta trebuie privita tot raportat la notiunea de culpa a partii in neexercitarea dreptului sau la actiune,culpa ce nu a fost dovedita in cauza.
Conform declaratiei notariale nr. 771/ 2009 reclamantul a luat cunostinta de solutia pronuntata in dos. nr. 290/1990 la data de 19.09.2008, iar actiunea a fost introdusa la 2.10.2008. Aceasta proba se coroboreaza cu prezumtia simpla in sensul ca reclamantul nu a avut posibilitatea obiectiva de a lua la cunostinta de hotararea de achitare, formand convingerea instantei in sensul ca acesta s-a aflat intr-o situatie imposibil de prevazut si care constituie caz de forta majora, conform prevederilor art. 13 din Decr. 167/1968.
Prin urmare, cursul prescriptiei a fost suspendat pe toata perioada cuprinsa intre momentul pronuntarii deciziei de achitare si momentul cand apelantul a luat efectiv cunostinta de continutul acesteia, actiunea fiind introdusa inauntrul termenului de 18 luni prevazut de art 506 pr.penala.
Avand in vedere ca prima instanta a solutionat cauza fara a intra in cercetarea fondului, Curtea in temeiul disp. art. 296 - 297.pr.civila va admite apelul, va desfiinta sentinta apelata si va trimite cauza spre rejudecare primei instante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul - reclamant cu domiciliul în și domiciliul ales la Cabinetul de avocatură avocat, cu sediul în B, sector 1, nr. 78,. 1, împotriva sentinței civile nr. 544/10.04.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul- pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5.
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red. ST
.red. 5 ex./07.01.2010
Jud Fond Secția a IV-a Civilă
Președinte:Silvia PanăJudecători:Silvia Pană, Antonela Cătălina Brătuianu
