Eroare judiciara. Speta. Decizia 24/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 24A

Ședința publică de la 28 ianuarie 2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru

JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu

GREFIER - - -

Ministerul Publica fost reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI.

Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de către apelanții MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și apelanta reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1774/10.12.2008 pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă apelantul - MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, reprezentat de procuror, apelantul pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin consilier juridic cu delegație de reprezentare la dosar, apelanta - reclamantă prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 25/15.09.2009, aflată la fila 28 din dosar și avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.63/2006 și 36/2009, aflată la fila 126 din dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Părțile prezente, prin reprezentanți, învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererilor de apel.

Reprezentantul apelantului MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI solicită admiterea apelului formulat de către partea pe care o reprezintă, împotriva sentinței civile nr. 1774/10.12.2008 pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă, casarea acesteia și pe fond, pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice. Apreciază că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este netemeinică și nelegală în ceeace privește cuantumul despăgubirilor acordate și menționează că prestigiul reclamantei nu a fost cu nimic prejudiciat. De asemenea, legat de aspectul cheltuielilor de judecată, arată că în mod greșit a fost acordată suma de 962lei cu titlu de onorariu expertiză în prezenta cauză (expertiza medico-legală privind agravarea stării de sănătate și expertiza contabilă cu privire la prejudiciul suferit prin lichidarea firmelor) în condițiile în care instanța în mod corect a respins capetele de cerere referitoare la aceste pretenții.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor solicitate, le consideră a fi exagerate, invocând și hotărâri CEDO, prin care Statul Român a fost obligat să plătească sume mult mai mici în spețe similare cu cea de față.

La interpelarea Curții cu privire la cuantumul sumelor ce pot fi acordate apelantei - reclamante cu titlu de despăgubiri, reprezentantul MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI precizează că acestea pot fi în cuantum de 5000-6000 Euro.

Reprezentantul apelantului - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicită admiterea apelului declarat de partea pe care o reprezintă, astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acțiunii, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată. Învederează că susține excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei pentru cele invocate prin motivele de apel.

În ceeace privește cuantumul despăgubirilor ce ar putea fi acordate apelantei - reclamante, precizează că mandatul său nu îi permite să facă o astfel de apreciere. Totodată, solicită respingerea cererii reclamantei în ceeace privește acordarea daunelor materiale și apreciază că obligarea instituției pe care o reprezintă la plata de daune morale este nejustificată.

Apelanta - reclamantă, prin avocat învederează că potrivit dispozițiilor art.504 Cod procedură penală apelanta - reclamantă are dreptul la repararea pagubei materiale, întrucât în cursul procesului penal a fost privată de libertate.

De asemenea, solicită respingerea ca nelegală și netemeinică a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de către apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, menționând că reclamanta a fost privată de libertate timp de 597 zile, fiind arestată în mod ilegal. În susținerea poziției sale, face referire la practica CEDO, prin care Statul Român a fost condamnat și obligat la despăgubiri, chiar dacă în cauză nu a existat o hotărâre de condamnare definitivă, ci doar s-a făcut dovada unei arestări ilegale și abuzive.

Referitor la susținerile apelantului - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu privire la daunele materiale și morale, le apreciază ca fiind neîntemeiate întrucât instanța a acordat foarte puțin din daunele materiale solicitate și dovedite, neacordând suma de 192.000 lei, reprezentând salarii nerealizate pe perioada arestării și până în prezent, La fel și suma de 532.500 lei, reprezentând contravaloarea tratamentului pentru bolile agravate sau dobândite în timpul detenției și suma de -,6 lei prejudiciul lichidări firme, iar din suma solicitată de daune morale de 1.400.000 lei s-a acordat doar suma de 1.000.000 lei.

Mai arată că, pe perioada de detenție apelanta - reclamantă a fost supusă unor tratamente inumane, de degradare, pierzând două imobile și fiind nevoită să răscumpere locuința părinților săi.

Concluzionând, solicită admiterea apelului declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1774/10.12.2008 pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă, astfel cum a fost formulat.

Apelanta - reclamantă, prin avocat învederează că apelanta - reclamantă a fost trimisă în judecată în calitatea sa de administrator al celor trei societăți comerciale.

Susține că, în mod greșit instanța de fond a apreciat că prejudiciul comercial este incert și nu se poate cuantifica. Arată că, în opinia sa, certitudinea prejudiciului cauzat prin blocarea activității celor trei societăți este dată de faptul că acestea au intrat în procedura de insolvență, iar în prezent toate sunt radiate din Registrul Comerțului.

De asemenea, arată că instanța de fond a considerat în mod eronat că nu există o legătură de cauzalitate, în realitate, pe lângă cauzele care au condus în mod direct la blocarea activității celor trei societăți comerciale neputând fi omise efectele arestării apelantei - reclamante și luarea măsurilor asiguratorii față de patrimoniul societăților comerciale, față de partenerii de afaceri, care au rupt spontan orice relații comerciale cu clienta sa, întrucât societățile acesteia nu mai prezentau încredere.

Concluzionând, solicită admiterea apelului formulat de apelanta - reclamantă și sub aspectul obligării apelantului - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la plata prejudiciului comercial suferit de către aceasta, referitor la cele trei societăți deținute. Cu cheltuieli de judecată, pe care le va solicita pe cale separată.

Apelanta - reclamantă, prin avocat formulează concluzii de respingere a apelurilor promovate de către apelanții MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1774/10.12.2008 pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă.

Reprezentantul MINISTERULUI PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI solicită respingerea excepției inadmisibilității acțiunii invocată de către apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, apreciind că în temeiul dispozițiilor art.504 Cod procedură penală, acțiunea este admisibilă.

Totodată, solicită respingerea apelului promovat de apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

În ceeace privește apelul declarat de apelanta - reclamantă solicită respingerea pe fond a acestuia, apreciindu-l ca fiind nefondat. Arată că, în opinia sa, în mod corect TRIBUNALUL BUCUREȘTIa reținut că nu există legătură de cauzalitate între lipsirea de libertate și prejudiciul material suferit de către reclamantă.

Reprezentantul apelantului - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicită respingerea apelului declarat de către apelanta - reclamantă, ca nefondat.

În susținerea poziției sale, învederează că expertiza medico-legală administrată în cauză a concluzionat că starea de sănătate a reclamantei nu s-a agravat ca urmare a regimului de detenție și nici nu a dobândit boli noi.

De asemenea, susține că în situația în care apelanta - reclamantă era lipsită de libertate, putea fi numit un alt administrator pentru cele trei societăți comerciale.

Având cuvântul în replică, apărătorul apelantei - reclamante, arată că înlocuirea administratorului este o chestiune formală, activitatea societăților comerciale fiind blocată prin aplicarea sechestrului și sigilarea patrimoniului acestora.

Curtea reține cauza în vederea pronunțării asupra cererilor de apel.

CURTEA,

Asupra apelului civil de față:

Prin cererea înregistrată sub nr. 35176/3/16.10.2006 pe rolul Tribunalului București -Secția a III-a Civilă, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE repararea pagubei - materiale și morale - suferită ca urmare a arestării sale nelegale în perioada 10.04.2001-28.11.2002, a continuării procesului până la data de 10.05.2006 și pentru urmările produse până în prezent, respectiv suma de 1 365 156 EURO (echivalentul a 4.846.304 RON din care 4 146 304 RON prejudiciu material și - RON prejudiciu moral), precum și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că: reclamanta a înființat în anul 1993 societatea SC SRL, și la data de 21.11.1993 societatea SC SRL, ambele cu sediul în Focșani. De asemenea, soțul reclamantei a înființat SC SRL, iar ca urmare a plecării acestuia în Spania, a împuternicit-o pe reclamantă să administreze și această societate. De la înființare și până la sfârșitul anului 2000, cele 3 societăți au funcționat cu profit.

La data de 23 februarie 2001, Politia Municipiului Focșani a efectuat o descindere la sediul celor 3 firme, ridicând toate documentele contabile în original; după această descindere, furnizorii au cerut reclamantei să returneze marfa din depozite, ceea ce a cauzat o pierdere. La data de 10.04.2001, reclamanta a fost reținută de politie, prin ordonanță, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals, evaziune și art. 266 alin. 2 din Legea nr. 31/1990. La data de 11.04.2001, s-a dispus și arestarea preventivă a reclamantei.

S-a arătat că, după arestare, reclamanta nu a fost dusă la tribunal pentru a se exercita de îndată controlul judecătoresc asupra legalității măsurii arestării preventive.

Până la întocmirea rechizitoriului, nu i s-a permis avocatului său să intre în legătură cu ea, pentru a-i pregăti apărarea, iar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, nu s-a procedat conform art. 250-253 Cpp, nefiind lăsată să studieze dosarul mai mult de J de oră.

Reclamanta mai arătat că în perioada de 78 de zile de arest la IPJ V fost victima unor rele tratamente și chiar a fost torturată psihic. Astfel, i-a fost interzis să ia legătura cu familia, pentru a-i putea aduce medicamente și hrană pentru regim, nu a fost scoasă la plimbător timp de o lună și 11 zile, ceea ce a dus la agravarea bolilor de care suferea.

Se arată că au fost încălcate prev. art. 5 pct. 3 din CEDO, deoarece arestarea sa nu a fost supusă controlului unui magistrat, prev. art. 3 din CEDO, fiind supusă unor tratamente inumane și degradante, precum și disp. art. 171-172 Cpp, art. 24 din Constituție, art. 6 pct. 3 lit. b din CEDO.

Se mai arată că dosarul penal a fost strămutat la Tribunalul Bacău, iar prin sentința penală nr. 318/20.11.2001, s-a dispus restituirea cauzei la Parchet în vedere completării urmăririi penale, cu reclamanta în stare de arest preventiv.

Din data de 20.11.2001 și până la data de 28.11.2002, când a fost eliberată din arestul preventiv, reclamanta nu a mai fost dusă în fața unei instanțe pentru a se dispune prelungirea mandatului.

Sentința penală nr. 318/20.11.2001 a Tribunalului Bacăua fost casată prin decizia penală nr. 275/25.04.2002 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe pentru continuarea judecății,

Prin sentința penală nr. 441/27.11.2002 pronunțată de Tribunalul Bacăus -a dispus achitarea reclamantei, în temeiul art. 10 lit. a Cpp, revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a acesteia. Prin decizia penală nr. 287/15.07.2003 a Curții de Apel Bacău, reclamanta a fost condamnată la 9 ani închisoare, iar ca urmare a recursului, s-a dispus restituirea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea pentru completarea urmăririi penale.

Prin ordonanța din 10.05.2006 s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. d Cpp, scoaterea de sub urmărirea penală a reclamantei pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 23 alin. 2 din Legea nr. 21/1999 și trei infracțiuni prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

În privința sumei solicitate, cu titlu de daune se arată că aceasta este formată din:

- suma de 4400 RON reprezentând cheltuielile de deplasare la procese;

- suma de 12 000 RON reprezentând cheltuieli efectuate de fiul reclamantei, cu deplasări la arestul poliției și la penitenciare;

- suma de 42 000 RON reprezentând contravaloarea a 60 de pachete cu mâncare și medicamente trimise reclamantei;

- suma de 55 000 RON reprezentând cheltuieli cu onorarii de avocați și contravaloarea expertizelor;

- suma de 192 000 RON reprezentând salarii nerealizate începând din data de 10.04.2001 și până în prezent;

- suma de 532 500 RON reprezentând contravaloarea tratamentelor pentru bolile agravate sau dobândite în timpul detenției;

- suma de 3 308 404 RON reprezentând daune suferite ca urmare a falimentării celor trei societăți

- suma de 700 000 RON cu titlu de prejudiciu moral.

La termenul din 20.03.2007, s-a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei de către și.

Cererea de intervenție accesorie astfel formulată a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Încheierea de ședință din 15.05.2007.

Prin sentința civilă nr. 1774/10.12.2008 a fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamantă, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 84196 lei cu titlu de daune materiale (formată din suma de 25796 lei contravaloare onorarii expertize ți onorarii avocat; 42000 lei contravaloare pachete și 16400 leicontravaloare deplasăei) și a sumei de 1 000 000 lei cu titlu de daune morale.

Au fost respinse, ca neăntemeiate, capetele de cerere privind suma de 532 500 lei reprezentând contravaloare tratamente medicale și suma de 2 156 428,6 lei reprezentând prejudiciu lichidări firme.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 962 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în prezenta cauză, respectiv onorarii expertize.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut în esență că:

Prin rechizitoriul din 28.06.2001 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea în dosar nr. 185/P/2001, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiva inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 23 alin. 2 din Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și trei infracțiuni prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a pen.

Prin sentința penală nr. 441/27.11.2002 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosar nr. 5878/2002, s-a dispus achitarea inculpatei în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cpp coroborat cu art. 10 lit. a Cpp, pentru infracțiunea prev. de art. 23 alin. 2 din Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și pentru trei infracțiuni prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a pen. Totodată, s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive luate prin mandatul de arestare preventivă nr. 43/185/P/11.04.2001 și punerea în libertate a inculpatei.

Prin decizia penală nr. 287/ 15.07.2003 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosar nr. 831/2003, au fost admise apelurile formulate de Parchet și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței penale de mai sus și s-a dispus, în temeiul art. 23 alin. 2 din Legea nr. 21/1999 corespondent în art. 23 alin. 2 din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 13.pen și art. 17 lit. e din Legea nr. 78/2000 modificată prin Legea nr. 161/2003, condamnarea inculpatei la 8 ani închisoare; în baza art. 13 din Legea nr. 87/1994, condamnarea inculpatei la pedepsele de 3, 2 și respectiv 1 an închisoare, iar în temeiul art. 33 lit. a-34 lit. b pen, i s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai gravă de 8 ani închisoare sporită cu 1 an.

Prin decizia penală nr. 3621/30.06.2004 pronunțată de ICCJ a fost admis recursul declarat împotriva deciziei penale de mai sus, a fost casată decizia menționată și sentința civilă nr. 441/27.11.2002 a Tribunalului Bacău, iar în temeiul art. 333 Cpp, s-a dispus restituirea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea.

Ca urmare a restituirii cauzei la parchet, prin Ordonanța din 10.05.2006 emisa de DIICOT - Biroul Teritorial Vrancea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatei pentru infracțiunea prev. de art. 23 alin. 2 din Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și pentru trei infracțiuni prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a pen, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive sub aspectul vinovăției, în temeiul art. 11 pct. 1 lit. b Cpp raportat la art. 10 lit. d Cpp.

În motivarea ordonanței s-a reținut că: deși inițial au existat elemente care să contureze vinovăția inculpatei, cercetările efectuate în cauză nu au fost de natură să stabilească cu certitudine vinovăția inculpatei în raport de activitatea infracțională a cetățenilor turci. În ciuda faptului că societățile înființate de către cetățenii turcii pot fi catalogate drept "firme fantomă", termen consacrat în practica și literatura de specialitate pentru societățile al căror sediu este fictiv și care eludează în acest mod plata obligațiilor fiscale către stat, aspect confirmat și de faptul că societățile cetățenilor turci nu au depus declarații și nu și-au plătit obligațiile fiscale pentru actele și faptele comerciale desfășurate pe teritoriul României, din cercetările efectuate nu s-au putut desprinde concluzia că între inculpată și cetățenii turci a existat o înțelegere prestabilită în sensul de ajutor dat pentru a facilita activitățile comerciale ilicite desfășurate de către cetățenii străini.

A reținut instanța că admisibilitatea unei acțiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementată de art. 504 alin. 1-4 Cpp, este condiționată de următoarele aspecte: existența unei hotărâri definitive, date în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori ca acea faptă nu există; constatarea nelegalităților măsurilor de privare sau de restrângere de libertate în cursul procesului penal; privarea de libertate ce a intervenit după ce s-a constatat prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

În conformitate cu art. 5 par. 1 din CEDO, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute în mod limitativ de art. 5 par. 1 lit. a-f și potrivit căilor legale, aceste dispoziții reglementând dreptul la libertate și siguranță al oricărei persoane și având drept scop protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale (cauzele Winterwerp -, hotărârea din 24 octombrie 1979, par. 39 și Reid Regatului Unit, hotărârea din 20 februarie 2003, par. 46).

Jurisprudența constantă a CEDO a stabilit că art. 5 instituie două condiții pentru ca o măsură privativă de libertate să fie conformă cu Convenția:

- măsura să fie luată în conformitate cu dreptul intern, Curtea fiind autorizată să verifice ea însăși atât respectarea de către autorități a condițiilor de fond și de formă instituite de legea internă, cât și compatibilitatea legii interne cu Convenția;

- măsura să poată fi inclusă în cel puțin una din ipotezele prevăzute cu caracter exhaustiv de art. 5 par. 1 lit. a-f din Convenție, dispoziții care au caracter de excepție și trebuie interpretate restrictiv (hotărârea Van der Leer Olandei din 21 februarie 1990, par. 22, Wassink Olandei din 27 septembrie 1990, par. 24 și Quinn Franței din 22 martie 1995, par. 42).

În conformitate cu art. 504 alin. 1 Cpp, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal (alin. 2).

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j Cpp ori prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 alin. 1 lit. j Cpp (alin. 3).

În ceea ce privește aplicarea disp. art. 504 alin. 1 Cpp, tribunalul a constatat că în cauză nu s-a ajuns la o condamnare definitivă a reclamantei; cu privire la aceasta s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală prin ordonanță.

Astfel, nu este incidentă în cauză această dispoziție, urmând a putea fi analizată incidenta în cauză a disp. alineatului 2 al acestui articol, respectiv posibilitatea acordării de daune ca urmare a arestării nelegale.

S-a reținut astfel că, dintr-o perspectivă de toponimie a textelor, acțiunea reglementată de alineatul 2 al art. 504 Cpp este subsumată acelorași condiții reglementate de disp. art. 504 alin. 3 Cpp, astfel încât trebuie verificat în ce măsură acest text este sau nu compatibil cu Convenția sau, în ipoteza în care condițiile impuse de acest text nu sunt îndeplinite, dacă cererea reclamantei poate fi supusă unei aplicări directe a disp. art. 5 par. 1 și 5 din CEDO.

Sub un prim aspect, conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte, iar dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, întrucât Convenția impune standarde minime.

În același sens, jurisprudența CEDO dezvoltată împotriva României nu poate fi disociată de textul Convenției, formând un bloc obligatoriu de convenționalitate și având o aplicare directă în dreptul intern, conform dispozițiilor art. 46 din Convenție, însăși Curtea Constituțională a României reținând că interpretarea instanței de contencios european, în virtutea principiului subsidiarității, se impune și față de instanța de contencios constituțional național, ca și față de celelalte instanțe.

Este de reținut, de asemenea, că instanța de la Strasbourg vehiculează cu noțiuni și concepte autonome, conceptele de "libertate", "privare de libertate", "arestare" sau "deținere" urmând a fi apreciate în contextul concret al situației particulare, potrivit regimului juridic la care este supus o persoană, domeniul de aplicație al art. 5 par. 1 din Convenție urmând a fi determinat în funcție de circumstanțele particulare ale speței și primind un înțeles compatibil mai ales cu scopul art. 5 decât cu semnificația imediată în dreptul intern al statelor contractante.

Interpretând art. 5 par. 1 din Convenție, Curtea a stabilit că termenii de "arestare" și "deținere" sunt utilizați cu același înțeles și cuprind orice măsură, oricare i-ar fi denumirea în dreptul intern, ce are ca efect privarea unei persoane de libertate, între privarea de libertate și restricția de libertate neexistând decât o diferență de stadiu sau de intensitate și nu de natură sau de esență.

Astfel, și din perspectiva art. 20 din Constituție și a considerentelor deja expuse, soluția de punere în libertate a reclamantului este rezultatul unei revocări a măsurii preventive dispuse împotriva sa.

Dintr-o altă perspectivă, cea a aplicabilității directe a art. 5 par. 1 din Convenție, Curtea reține că România a ratificat CEDO prin Legea nr. 30/1994, astfel încât aceasta reprezintă drept intern și poate fi aplicată În mod direct de către instanțe.

În același sens, instanța fondului a observat că reclamanta a invocat ca temei juridic principal al cererii sale art. 5 par. 3 din Convenție și art. 5 par. 5 din Convenție.

Tribunalul a constatat astfel că cererea reclamantei de acordare a daunelor în temeiul art. 5 paragraf 3 și 5 din CEDO este întemeiată, reclamanta fiind arestată nelegal timp de 597 zile (în perioada 10.04.2001-28.11.2002), iar prin sentința penală nr. 441/27.11.2002 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosar nr. 5878/2002, s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive luate prin mandatul de arestare preventivă nr. 43 / 185/ P/11.04.2001, și punerea ei în libertate.

S-a mai reținut încălcarea prevederilor art. 5 din CEDO în considerarea faptului că măsura arestării preventive a fost dispusă de procuror, și nu de un magistrat independent și imparțial, în sensul Convenției, aspect reținut în cauzele Aksoy Turciei și României.

În ce privește cererea de acordare a daunelor întemeiată pe disp. art. 3 din CEDO, tribunalul a reținut că nu s-a făcut nicio dovadă concretă referitoare la abuzuri fizice și psihice care să depășească pe cele inerente executării unei măsuri privative de libertate, respectiv izolarea fizică și emoțională, imposibilitatea continuării relațiilor normale de familie, imposibilitatea continuării activității profesionale și a vieții obișnuite, aceste din urmă aspecte urmând a fi avute în vedere în analiza pretențiilor ce vizează prejudiciul moral reclamat.

Dincolo de aceste aspecte, în cuantificarea daunelor morale, aspect cu privire la care nu există criterii fixe, ci numai o largă apreciere a judecătorului în funcție de circumstanțele speței, tribunalul a acordat suma de 1 000 000 lei, față de durata mare a lipsirii de libertate, consecințele nefaste pentru persoana reclamantei și pentru familia acesteia ale lipsirii sale de libertate, afectarea vieții de familie, afectarea evoluției profesionale, destabilizarea fizică și psihică a reclamantei, ruperea de ritmul vieții obișnuite, supunerea unui oprobriu public inerentă unui proces penal, durata mare a procesului penal și repetatele soluții contradictorii de natură să afecteze stabilitatea psihică și emoțională a reclamantei.

Sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil, pentru împiedicarea reclamantei de a lua legătura cu avocatul său și pentru exercitarea dreptului său la apărare, s-a constatat că o astfel de împrejurare nu a fost în mod concret dovedită.

În ceea ce privește aspectul legat de agravarea bolilor de care suferea reclamanta, ca urmare a regimului de detenție, prin raportul de expertiză medico-legală nr. A- întocmit de INML Minovici s-a constatat că starea reclamantei nu s-a agravat ca urmare a detenției, iar caracterul cronic degenerativ al bolilor menționate în actele medicale impune tratament de specialitate, chiar intervenții chirurgicale, dar nu în regim de urgență, nefiind afecțiuni acute. Nu se constată dobândirea unor boli noi ca urmare a detenției și nici agravarea

Fată de concluziile categorice ale acestui raport de expertiză, a apreciat instanța că solicitarea de a fi obligat pârâtul la plata sumei de 532 500 RON reprezentând contravaloarea tratamentelor pentru bolile agravate sau dobândite în timpul detenției, este neîntemeiată.

Cu privire la suma de 2 156 428, 6 lei reprezentând prejudiciu lichidări firme, solicitată de reclamantă, tribunalul a reținut că una din condițiile angrenării răspunderii civile delictuale este legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (lipsirea de libertate în mod nelegal) și prejudiciul material suferit.

Or, nerealizarea profitului de către niciuna dintre cele trei societăți comerciale care au fost administrate de reclamantă nu este o consecință directă și necesară a lipsirii de libertate a reclamantei. Nu este cert faptul că în perioada detenției, cele trei societăți ar fi realizat oricum un profit, chiar dacă reclamanta ar fi fost liberă, și nici nu poate fi cuantificat un astfel de profit, față de aspectul că realizarea de beneficii în urma unei activități comerciale este condiționată de factori economici, sociali de factură generală sau specifică care nu pot fi anticipați sau calculați în mod concret, ci numai într-un mod speculativ.

Sub aspectul prejudiciului material, s-a constatat că reclamanta a dovedit achitarea sumei de 25 796 lei cu titlu de contravaloare onorarii pentru expertizele contabile efectuate în cauza penală și onorarii avocat, conform calculului de la fila 240 dosar.

De asemenea, față de declarațiile de martori consemnate la filele 137-140 din dosar, s-au reținut ca dovedite și cheltuielile legate de contravaloarea pachetelor aduse reclamantei la locul de detenție de către rude, cu ocazia vizitelor efectuate, în cuantum de 42 000 lei (reținându-se ca medie 60 de pachete a 700 lei fiecare) și, de asemenea, cheltuielile de deplasare efectuate de fiu pentru vizitarea reclamantei în diferitele penitenciare unde a fost transferată, respectiv suma de 16 400 lei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 504 Cpc, raportat la art. 5 par. 3 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul va admite în parte cererea, va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 84 196 lei cu titlu de daune materiale, formată din: suma de 25 796 lei reprezentând contravaloarea onorariilor pentru expertize și onorarii avocat; suma de 42 000 lei reprezentând contravaloare pachete și suma de 16 400 lei reprezentând contravaloare deplasări și a sumei de 1 000 000 lei, cu titlu de daune morale; va respinge ca neîntemeiate capetele de cerere privind suma de 532 500 lei reprezentând contravaloarea tratamentelor medicale și suma de 2 156 428,6 lei reprezentând prejudiciu lichidări firme.

În temeiul art. 274 Cpc, față de culpa procesuală a pârâtului, s-a stabilit obligația acestuia de a plăti suma de 962 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, în prezenta cauză, respectiv onorarii expertize (filele 260, 136 și 259 dosar).

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Ministerul Public, reclamanta și pârâtul.

Prin apelul formulat de Ministerul Public este criticată hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte:

1. Instanța nu a dat dovadă de rol activ în administrarea probatoriului.

Instanța de fond a pronunțat hotărârea în cauză fără a exercita un rol activ în ceea ce privește administrarea probatoriului de către reclamantă.

Reclamanta a solicitat o mare sumă de bani cu titlu de daune morale și daune materiale pentru prejudiciul suferit în perioada detenției, motivând că traumele fizice și psihice apărute în timpul desfășurării anchetei se manifestă și în prezent; că mai multe tulburări ale sănătății au apărut ca urmare a detenției. Or, acest fapt este infirmat de concluziile Raportului de expertiză medico-legală aflat la fila 266 dosar care concluzionează că starea de sănătate a numitei nu s-a agravat ca urmare a detenției.

În privința daunelor morale, consideră apelantul că acordarea acestora nu poate fi refuzată reclamantei în cazul în care dovedește că a suferit un prejudiciu nepatrimonial.

Daunele morale, neavând un caracter economic, nu sunt susceptibile să fie evaluate în bani. În consecință, judecătorul nu are la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii obligației de desdăunare.

Consideră apelantul că obligarea la despăgubiri în cuantum de 1 000 000 lei reprezentând daune morale a Statului Român, pentru perioada de 597 zile de lipsire de libertate a reclamantei nu poate constitui o modalitate de satisfacere a intereselor acesteia, care a suferit o daună morală, chiar dacă acea daună i-a afectat relativ modul de viață, restrângându-i temporar posibilitățile de afirmare materială și profesională.

Având în vedere că izvorul principal de venit și totodată singurul mijloc de viață onestă este munca, consideră apelanta că acordarea unei sume atât de mari cu titlu de despăgubiri morale, fără a proba în nici un fel aceste pretenții, ar putea avea ca rezultat îmbogățirea nejustificată a reclamantei.

De asemenea, în ciuda faptului că instanța a reținut corect că pretențiile privind daunele morale, au rolul de a diminua prejudiciul suferit ca urmare a afectării vieții de familie, afectarea evoluției profesionale, destabilizarea fizică și psihică a reclamantei, ruperea de ritmul vieții obișnuite, supunerea unui oprobriu public inerentă unui proces penal, durata mare a procesului penal și repetatele soluții contradictorii, prin sentința pronunțată a fost acordată o sumă foarte mare.

Cele reținute în sentința civilă privitor la daunele morale, sunt - în opinia apelantului - complet eronate, având în vedere pe de o parte scopul pentru care legiuitorul a creat art. 504 și următoarele din C.P.P. iar pe de altă parte, doctrina și practica în materie, care în speță, au caracter de îndrumare.

Prejudiciul moral ce trebuie avut în vedere în speța de față, este paguba produsă reclamantei, pentru vătămarea intereselor sale nepatrimoniale legate de nume, onoare, reputație și încrederea acordată de societate, toate acestea reflectate în planul existenței materiale cu conținut patrimonial.

În condițiile art. 504.C.P.P. răspunderea Statului Român pentru plata daunelor morale este condiționată de existența pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, ceea ce în speța de față, susține apelantul că nu a fost dovedit. Suma de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale pentru suferința reclamantei, ținând cont de perioada de arestare preventivă, depășește valorile nepatrimoniale care i-au lezat personalitatea, viața, sănătatea și integritatea corporală, în condițiile în care probatoriul administrat în cauză demonstrează că prestigiul reclamantei raportat la valorile spirituale ale societății, nu a fost cu nimic prejudiciat.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, consideră apelantul ca elocventă în acest sens hotărârea " Temeșan versus România" prin care pentru perioada de lipsire de libertate în mod nelegal, s-a acordat suma de 1.600 Euro cu titlu de daune morale.

2. Instanța a apreciat în mod greșit și cuantumul despăgubirilor materiale.

Instanța a luat în considerare doar calculul depus de reclamantă la fila 240 dosar, deși potrivit dispozițiilor legale instanța avea posibilitatea de a le cenzura.

La fila 285 dosar se află depusă o notă de calcul a reclamantei prin care solicită suma de 55 000 lei cu titlu de cheltuieli onorarii avocați și experți la data de 16.10.2006, urmând ca în rubrica a doua a tabelului să solicite suma de 26.758 lei. Considerăm că această recalculare trebuia să fie efectuată de un expert contabil pe baza onorariilor plătite exclusiv de reclamantă.

La fila 146 dosar se află împuternicirea avocațială nr. 26 din 20.02.2007 prin care domnul avocat îi susținea și pe intervenienții și. Cum, la data de 15.05.2007, cererea de intervenție a fost respinsă, în cauză nu se mai impunea acordarea onorariului pentru susținerea acesteia.

Un alt aspect legat de cheltuielile de judecată se referă la acordarea greșită a sumei de 962 lei cu titlu de onorarii expertize în prezenta cauză (expertiza medico-legală privind agravarea stării de sănătate și expertiza contabilă cu privire la prejudiciul suferit prin lichidarea firmelor), în condițiile în care instanța a respins capetele de cerere referitoare la aceste pretenții.

Apelantul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a adus hotărârii instanței de fond următoarele critici:

1. Acțiunea reclamantei este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Reclamanta fost scoasă de sub urmărire penală în baza Ordonanței din 10.05.2006, în temeiul art. 11 pct.1 lit. b și ari. 10 lit. d din Codul d e procedură penală.

La art.504 Cod procedură penală sunt prevăzute cazurile care dau dreptul la repararea pagubei.

Este cunoscut faptul că hotărârea definitivă pronunțată într-un proces penal are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

În considerarea aceluiași fapt, legiuitorul a înțeles să prevadă la art.504 Cod procedură penala dreptul la repararea pagubei și în situația în care privarea nelegală de libertate a persoanei a fost stabilita prin "ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)."

Potrivit art.10 lit. j acțiunea penală nu poate fi pusă n mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă "fapta nu există; există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică."

Or, în cauza de față, reclamanta a fost scoasă de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. d Cod procedură penala, respectiv pentru "faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii " și nicidecum în temeiul art.10 alin.1 lit. j - cea prevăzuta de legiuitor ca temei de drept în pentru reparația unui eventual prejudiciu cauzat ca urmare a privării nelegale de libertate.

În opinia apelantului pârât este inadmisibilă acțiunea reclamantei și în raport de dispozițiile art.504 Cod procedură penală care, la alin. 1, prevede faptul că "persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare". În doctrină este bine cunoscută regula de interpretare și aplicare a legii potrivit căreia: "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă"(ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus).

Din interpretarea alin.1 al normei legale mai sus citate se desprind două condiții: prima se refera la existența unei hotărâri definitive prin care sa dispus condamnarea unei persoane pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, iar cea de-a doua la rejudecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare.

Din formularea legiuitorului rezultă că cele două condiții sunt cumulative, iar îndeplinirea numai a uneia dintre ele nu dă dreptul persoanei, parte într-un proces penal, să solicite despăgubiri pentru un presupus prejudiciu.

Astfel, în cazul în care o persoană a fost achitată până la soluționarea definitivă a cauzei, nu se poate vorbi de o eroare judiciară întrucât nu este îndeplinită condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare.

Pentru a se putea vorbi de o eroare judiciară trebuie ca hotărârea de condamnare definitivă să fie urmată de o rejudecare a cauzei și de pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare.

Cum reclamanta nu a fost niciodată condamnată definitiv, aceasta nu poate - în susținerea apelantului-pârât - să solicite daune în temeiul art.504-506 Cod procedură penală.

2.Pe fondul cauzei, consideră ca netemeinică și nelegală hotărârea instanței de fond pentru următoarele considerente:

Instanța de fond, după ce la fila 5 din hotărârea pronunțată arată care sunt condițiile prevăzute de lege (art.504-506 Cod procedură penală) pentru admisibilitatea unei acțiuni în antrenarea răspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare și constată inaplicabilitatea acestora în cazul de față, apreciază în același timp în mod greșit că ar fi totuși incidente în cauză dispozițiile art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei în baza căruia a și admis în parte acțiunea.

În raport de dispozițiile din conținutul art. 5 alin. 1, alin. 2 lit. c și alin. 5 din Convenție, instanța europeană a decis că o hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanța împotriva căreia s-a făcut apel justifica deținerea celui condamnat. Astfel, s-a apreciat de către instanța europeană că persoana condamnată în prima instanță, indiferent de împrejurarea dacă a fost sau nu deținută până în acel moment, se găsește în ipoteza prevăzută de art.5 paragraf 1 lit. a din Convenție care autorizează privarea de libertate pe baza condamnării pronunțate împotriva ei. Totodată, aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive, deoarece aceasta ar însemna să fie exclusă posibilitatea arestării celui trimis în judecată la sfârșitul audierii în care s-a pronunțat condamnarea, oricare ar fi căile de atac ce le-ar putea exercita. ("Convenția Europeană a Drepturilor Omului" comentării pe articole - - Ed. CH 2005).

Or, în cauza de față reclamanta a fost privată de libertate în perioada 10.04.2001-28.11.2002, în baza mandatului nr.- din 11.04.2001.

Ca urmare, privarea de libertate a reclamantei a fost dispusă în mod legal, în conformitate cu dispozițiile art.5 paragraful 1 lit. a din Convenție.

Mai mult decât atât, reclamanta a fost pusă în liberate la data de 27.11.2002, în ziua în care s-a și pronunțat sentința penală nr.441 din 27.11.2002 a Tribunalului Bacău prin care reclamanta a fost achitată.

Consideră apelantul-pârât că este esențial în cauză faptul că, urmare admiterii recursului promovat de reclamanta, instanța a trimis dosarul la parchet pentru completarea urmăririi penale, reclamanta aflându-se pe parcursul cercetării penale în stare de libertate, deși infracțiunile pentru care era cercetată, prezentau gradul de pericol social în raport de care să se poată dispune măsura arestării sale preventive.

Instanța de fond în mod greșit a apreciat - în opinia apelantului-apârât -cererea reclamantei ca fiind întemeiată în raport de art.5 paragrafele 1 și 3 din Convenție, această apreciere a instanței neținând seama de conținutul pe care îl avea art. 146 din procedură penală - reglementare legală care conferea procurorului autoritatea de a emite mandat de arestare.

Prin raportare la menționata reglementare legală, consideră apelantul că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, din considerentele hotărârii atacate rezultând fără putință de tăgadă faptul că au fost ignorate dispozițiile art.5 paragraful 1 lit. a și b din Convenție.

b) Pe de altă parte arată apelantul-pârât că, din coroborarea art 1169.civ și art. 505.pr.pen. rezulta faptul că pentru a se stabili întinderea reparației este necesară dovedirea consecințelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, sau a cărui libertate a fost restrânsă, ca urmare a privării sale de libertate.

Or, în cauza de față, nu au fost administrate probe concludente care să determine conturarea prejudiciului moral cauzat, instanța fundamentându-și hotărârea pronunțată, doar pe simplul fapt că reclamanta a fost privată de libertate, fără însă să și motiveze care sunt probele pertinente și concludente administrate în cauză, ce au condus la stabilirea unui cuantum atât de mare al daunelor acordate.

Prejudiciul moral cauzat reclamantei, pentru restrângerea libertății sale pe o perioadă de 579 de zile (perioada 10.04.2001-28.11.2002), trebuia - în susținerea apelantului-pârât - dovedit prin administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice și psihice la care a fost supusă victima cât și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către aceasta și familia sa, simpla stabilire a sumei de către reclamant nefiind suficientă pentru acordarea de despăgubiri.

În speță, pentru acordarea de daune morale s-au administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza medico-legală.

Înscrisurile depuse la dosar au constat în copii de pe hotărârile judecătorești pronunțate în cauza penală, biletul de eliberare și ordonanță de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei.

Expertiza medico-legală administrată în cauza a concluzionat că starea de sănătate a reclamantei nu s-a agravat ca urmare a regimului de detenție suportat de către aceasta, iar caracterul cronic degenerativ al bolilor menționate în actele medicale depuse de reclamanta nu se datorează perioadei în care reclamanta s-a aflat în stare de arest. Totodată nici nu s-a constatat că reclamanta ar fi dobândit boli noi ca urmare a regimului de detenție.

Menționează apelantul-pârât că nu au fost audiați martori pe aspectul daunelor morale, penstru a se putea determina pe baza depozițiile luate, care sunt eventualele fapte sau împrejurări ce vin să contureze prejudiciul cauzat reclamantei.

Într-o altă cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă, prin Decizia civilă nr. 3812/05.12.2000, s-a pronunțat în sensul că: ". pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, iau fost afectate prin arestarea ilegală și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul."

În această ordine de idei, în lipsa dovedirii cumulative a tuturor acestor condiții, consideră apelantul-pârât că obligarea sa la plata daunelor morale este nejustificată. Acordarea sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

Invocă în acest sens și prevederile Deciziei civile nr. 1095/1994 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, potrivit cărora: "principiul reparării prejudiciului împiedica, însă, acordarea unor sume mai mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați."

Totodată, este de principiu de observat că, diferit de situația daunelor materiale când întinderea lor se stabilește precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauză, în cazul daunelor morale funcționează reguli și criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinată prin apreciere, în temeiul unei motivații și a unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur, argumentele și motivația menționate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca în cazul daunelor materiale, ceea ce nu înseamnă că în materia daunelor morale funcționează libera apreciere, fără o bază rațională de explicație care, pe lângă fundamentație, să dea și posibilitatea unui control, în sistemul legal al controlului judiciar.

Chiar dacă cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanțelor, fără a exista criterii precise și exacte de acordare, opinează apelantul-pârât în sensul că acest fapt nu justifica arbitrariul în procesul de cuantificare, și nici pronunțarea unei soluții cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probațiune, criteriile de stabilire a daunelor fiind cel prevăzut la art.505 (1) Cod procedură penală.

În privința daunelor materiale acordate, relevă apelantul pârât următoarele aspecte:

Instanța de judecată în mod greșit a reținut că întreaga sumă de 25.796 lei, solicitată de recvlamantă, a fost achitată cu titlu de onorarii avocat și expert în cauza penală.

Procesul penal al reclamantei s-a finalizat prin decizia penala nr.3621/30.06.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ori instanța a luat în calcul la acordarea daunelor materiale cu titlu de onorariu de avocat și Contractul de asistență juridică încheiat cu avocații nr.63/05.10.2006 și chitanțele din 11.03.2007 privind achitarea sumei de 6.6801ei și chitanța din 05.10.2006 privind achitarea sumei de 3.400 lei.

Din conținutul Contractului de asistență juridică nr.63/05.10.2006 încheiat de reclamanta cu avocații, reiese că acesta privea exclusiv cauza de față și o eventuală acțiune la CEDO îndreptată împotriva Statului Român pentru plata de despăgubiri, și nicidecum cauza penală și ca suma de 6.680 lei achitată cu chitanța din 11.03.2007 și suma de 3.400 achitată cu chitanța din 05.10.2006 au fost plătite în contul prezentei acțiuni civile în daune.

Se mai reproșează instanței de fond că în mod greșit a acordat suma de 25.796 lei cu titlu de onorarii de avocat și de expert, suma de 1.500 lei plătită de reclamanta în cursul procesului penal cu chitanța nr.- emisă la 18.01.2006 de către CEC sucursala Focșani, în care se menționează că depunerea a fost făcută pentru dosarul de urmărire penală nr.7002/2005 și nu 67/D/P/2005 care este de fapt numărul dosarului de urmărire penala în care a fost parte reclamanta.

În ceea ce privește suma de 42.000 lei reprezentând contravaloare pachete aduse reclamantei la locul de detenție de către rude cu ocazia vizitelor efectuate și suma de 16.400 lei reprezentând contravaloare deplasări efectuate de fiul reclamantei pentru vizitarea acesteia la penitenciarele unde reclamanta a fost transferată, consideră apelantul-pârât că în mod greșit au fost acordate de către instanța de fond pentru următoarele considerente:

Potrivit art.1191 cod civil dovada cu martori nu este primită pentru actele juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei (2,5 bani).

Potrivit art.1194 Cod civil "dovada prin martori nu se poate admite nici în cazul când cererea în judecată este pentru o sumă mai mică de 250 lei (2,5bani), dar care este un rest dintr-o creanța mai mare neconstatată prin înscris."

În speță, nu ne aflam în vreunul din cazurile exceptate de la regula prevăzută de dispozițiile prevăzute de art. 1191 Cod civil, respectiv să existe măcar un început de dovadă scrisa, nici în ce privește contravaloarea pachetelor aduse reclamantei la penitenciar și nici în ce privește contravaloarea deplasărilor. (pentru care s-ar fi putut depune fie bilete de transport, fie bonuri de benzina sau alt combustibil).

În ce privește cheltuielile de judecată, în raport de revederile art.274-277 Cod procedură civilă se arată că instanța de fond în mod greșit a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în suma totala de 962 lei constând în onorarii de expertiză efectuate în cauză, deși acțiunea reclamantei a fost admisă doar în parte.

În drept, au fost invocate prevederile art.282 art.287 Cod procedură civilă, art. 504-507 Cod procedură penală, art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apelanta-reclamantă a criticat sentința atacată sub următoarele aspecte:

Apelanta -reclamantă a fost cercetată, arestată preventiv și judecată pentru fapte penale ce au legătură directă cu activitatea celor trei societăți comerciale, mai muilt decât atăt faptele pentru care a fost astfel arestată "izvorăsc" din realizarea actelor de comerț pentru cele trei societăți comerciale. Aceasta se explixă prinurmătoarele: organele de cercetare penală au aplicat sechestru pe bunuri imobile și mobile, au pzs sigilii la depozitele de marfă și au blocat conturile bancare ale respectivelor societăți comerciale.

În aceste consiții este evident - în susținerea apelantei reclamante -că activitatea societăților comerciale a fost blocată prin faptul că administratorul acestora a fost arestat, dar și prin măsurile asiguratorii aplicate față de patrimoniul persoanelor juridice.

Mai arată apelanta reclamantă că cele trei societăți comerciale au caracter preponderent " societăți de persoane", în sensul că cei care se asociază și conduc societatea o fac pe baza cunoașterii și încrederii reciproce, dându-i o semnificație "intuitu personae" Acesta caracter se reflectă și prin prisma restricțiilor referotoare la pătrunderea altor persoane în sociietate, transferului de părți sociale și situațiile în care se pot dizolva.

În condițiiile arestării apelantei-reclamante și luării măsurilor asigurătorii față de patrimoniul celor trei societăți comerciale la care aceasta îndeplinea funcția de administrator, partenerii de afaceri au rupt spontan orice relație comercială, lucru lesne de înțeles deoarece își riscau propria activitate, iar societățile nu mai prezentau încredere.

În ce privește certitudinea prejudiciului cauzat de blocarea activității societăților comerciale, susține apelanta-reclamantă că este dată de faptul că societățile au intrat în procedura de insolvență, în prezent fiind radiate din registrul comerțului. Cauzele care au dus la blocarea activității au fost analizate și reținute prin raportul de expertiză contabilă efectuat în speță. Instanța de fond s-a aflat în eroare, în primul rând pentru cp actul de comerț se caracterizează și printr-un aspect speculativ față de actul civil, și în al doilea rând instanța a luat în considerare o eventualitate, și nu fapte concrete; cele trei societăți comerciale aveau activități profitabile, iar prin arestarea administratorului, sechestrarea bunurilor și blocarea conturilor bancare a fost efectiv blocată activitatea lor comercială.

Susține apelanta-reclamantă că sunt relevante în speță motivele - expuse în ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nr. 10.05.2006 - pentru care s-a dispus față de aceasta măsura scoaterii de sub urmărire penală, concluzia organelor de urmărire penală conturând pe deplin nelegalitatea măsurii arestării.

Se mai arată că în procedurile de insolvență a celor trei societăți comerciale a participat și DGFP V, care este autoritate locală a Ministerului Finanțelor publice - pârât în cauză - și astfel pârâtul însuși a fost parte în respectivele proceduri.

În acest context se pune - în susținerea apelantei-reclamante - problema securității raprturilor juridice, în sensul că motivele care au dus la deschiderea procedurii de insolvență, închiderea acestor proceduri și radierea societăților comerciale au primit o rezolvare pe fond din partea instanțelor de judecată, iar potrivit principiului menționat aceste probleme nu mai pot fi judecate a doua oară.

În ce privește daunele morale pe care le-a solicitat în speță, arată apelanta-reclamantă că instanța trebuia să aibă în vedere toate consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic de reclamantă, dar și de familia acesteia care a fost grav afectată, dar și împrejurarea că, în urma arestării și ca urmare a arestării pentru o perioadă de 597 zile,bolile pe care reclamanta-apelantă le avea s-ai agravat și, totodată, a contractat alte boli, fiind grav afectată pe toată perioada vieții.

Instanța de fond nu a acordat suma de 532.000 lei ce ar reprezenta contravaloarea tratamentelor medicale, deși apelanta-reclamantă a dovedit - potrivit propriilor susțineri - că a suferit mai multe operații și urmează a suporta alte intervenții chirurgicale, fiind grav afectată pe viață.

Cu referire la suma de 1.400.000 lei solicitată cu titlu de daune morale, arată apelanta-reclamantă ca poate fi acordată pentru că: suma este mult mai mică decât cele acordate de Statul Român în situații similare; la data arestării reclamanta era proprietară a unui apartament cu două camere care (ulterior datei arestării) a fost scos la licitație de către BCR (acesta fiind girat la bancă); casa proprietate a SC SRL a fost vândută în favoarea BCR unde era; reclamanta a fost nevoită să răscumpere casa părinților ei, pentru ca aceștia să nu fie aruncați în stradă; soțul reclamantei a lucrat în Spania timp de 9 ani, iar tot câștigul pe care l-a realizat l-a trimis reclamantei pentru a reuși să plătească cheltuielile pentru avocați, experți, transport, etc; în prezent reclamanta nu mai are casă și primește o pensie de numai 510 lei; pe data d 09.12.2008 reclamanta a suferit o intervenția chirurgicală care a fost un eșec, astfel cătrebuie săse interneze din nou pentru o nouă operație la torace; dacă nu are fi fost areastată în anul 2001, reclamantei nu i s-ar fi întâmplat toate cele anterior descrise.

Totodată, solicită apelanta-reclamantă ca la evaluarea prejudiciului moral să se aibă în vedere faptul că a fost arestată fără a fi vinovată, iar pe lângă perioada de detenție a fost nevoită să perticipe o lungă perioadă de timp la proceselepenale și civile pe care a trebuit să le susțină.

scutite de taxa de timbru.

Apelanta-reclamantă a formulat întâmpinare la apelul declarat de Ministerul Public, pe acestă cale susținând că este nefondată susținerea apelantului în sensul că instanța de fond nu ar fi dar dovadă de rol activ în administrarea probatoriului pentru că nu se face nicio dovadă concretă în acest sens și, din probele amdinistrate, rezultă fără echivoc faptul că instanța a admis probele solicitate de reclamantă și pârât, și le-a administrat conform Codului d e procedură civilă și art. 6 din CEDO.

În ce privește critica de netemeinicie a hotărârii sub aspectul obligării Statului român la despăgubiri morale în cuantum de 1.000.000 lei, despăgubiri materiale în cuantul de 84.196 lei și cheltuieli de judecată în sumeă de 962 lei, arată reclamanta-apelantă că este de asemenea nefondată deoarece toate daunele materiale au fost dovedite cu probele administrate, și nu era necesară efectuatea unei expertize contabile pentru a face o adunare simplă a sumelor dovadite ca fiind chaltuite de.

În privința Contractului de asistență juridică nr. 63/2006, arată apelanta că avocatul cu care a încheiat respectivul contract a reprezentat-o în cauză așa încât era îndreptățită să solicite plata onorariului acordat în baza acestuia.

Aprecierea MINISTERULUI PUBLIC în sensul că suma de 1.000.000 lei acordată cu titlu de daune morale ar fi excesivă este - în opinia apelantei reclamante - una care nu poate fi luată în considerare deoarece, în perioada în care era arestată, reclamanta s-a imbolnăvit și totodată i s-au agravat bolile de care suferea anterior; în aceeași perioadă "au falimentat" cele trei societăți comerciale la care avea calitatea de administrator.

În susținerea apelului formulat, apelanta-reclamantă a depus înscrisuri.

Analizând apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 295.pr.civ. Curtea reține următoarele:

Referitor la inadmisibilitatea acțiunii:

Apelantul-pârât a invocat - cu titlu de excepție - inadmisibilitatea acțiunii promovate de reclamantă, din perspectiva încadrării acesteia în condițiile art. 504.pr.civ. susținând pe de o parte că reclamanta nu îndeplinește condiția ce rezidă din alin. 1 al art. 504.pr.civ. respectiv aceea de a fi fost condamnată definitiv, iar pe de altă parte că nu îmdeplinește condiția cerută prin. 2 al aceluiași articol de a se fi dispus față de acesta, prin ordonanță a procurorului,scoaterea de sub urmărire penalăsau încetarea urmăririi penale pentrucauza prevăzută la art. 10 lit. j) din pr.pen.

Astfel cum rezultă din expunerea făcută în considerentele sentinței apelate, instanța de fond a verificat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii promovate de către reclamanta în contextul prevederilor art. 504.pr.pen. analiză în urma căreia a stabilit că nu sunt incidente în cauză dispozițiile primului alineat al acestei norme.

Prin raportare la această concluzie a instanței de fond, și ținând seama de împrejurarea că apelul constituie o cale de atac în care se realizează un control relativ la legalitatea și temeinicia judecății derulate în fața primei instanțe, Curtea constată că argumentul prin care pârâtul apelant evocă absența condițiilor reglementate prin art. 504 alin. 1.pr.pen. nu constituie o critică adusă hotărârii atacate și, ca atare, nu există - din perspectiv art. 295 alin. 1.pr.civ. - premisa necesară unei analize din partea instanței de apel.

În ce privește cel de-al doilea argument care prin care pârâtul-apelant susține inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, și anume acela că situația reclamantei nu s-ar încadra nici în condițiile reglementate prin cel de-al doilea alineat al art. 504.pr.civ. Curtea constată că raționamentul dezvoltat de apelantă este fundamentat pe greșita interpretare a alin. 3 al art. 504 pr.pen. potrivit căruia "privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonnță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. 1 lit. j)".

Astfel cum reiese din interpretarea logică și sistematică a normei enunțate, privarea de libertate în mod nelegal poate fi stabilită - printre altele - prin ordonanța procurorului descoaterede sub urmărire penală,oricare ar fi cauza pentru care s-a dat această soluție,sauprin ordonanța a procurorului deîncetarea urmăririi penaleexclusiv pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. 1 lit. j).

Interpretarea dată normei menționate de către pârâtul apelant - în sensul că ar face vorbire de o ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. 1 lit.j) - este consecință a ignorării prevederilor art. 11 pct. 1 lit. b) și c) din pr.pen. potrivit căruia se circumscriu soluției de scoatere de sub urmărire penală cazurile prevăzute la art. 10 lit. a-e, iar cazurile prevăzute la art. 10 lit. f-h și j sunt circumscrise unei soluții de încetare a urmăririi penale.

Prin raportare la prevederile art. 10 și 11 pct. 1 din pr.pen. nu este posibil a fi dată - prin ordonață a procurorului - o soluție de scoatere de sub urmărire penală pentru cauza prevăzută la art. 10 lin. 1 lit. j) ori o soluție prin care să se dispunăsimultan și pentru aceeași faptăo soluție de "scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. 1 lit j)" spre a se susține interpretarea de evocată în speță de pârâtul apelant.

Referitor la rolul activ al instanței de fond:

Prima critică din apelul MINISTERULUI PUBLIC, prin care se impută instanței de fond lipsa rolului activ în sensul că ar fi trebuit să ordone din oficiu dovezi suplimentare, nu este concretizată prin identificarea unor probe care - în opinia acestui apelant (care a fost dealtfel el însuși participant în proces, având astfel posibilitatea de a propune un probatoriu ce l-ar fi considerat adecvat evaluării prejudiciului moral dedus judecății) - ar fi fost necesar a fi administrate pentru aflarea adevărului în cauză, corespunzător exigențelor din art. 129 alin. 5.pr.civ.

Se cuvine a fi observat că în faza judecării apelului - cale de atac cu efect devolutiv - același apelant a avut posibilitatea de a supune instanței de control judiciar necesitatea completării probatoriului cu dovezi pertinente și concludente lămuririi instanței asupra întinderii prejudiciului moral pretins a fi fost greșit evaluat de prima instanță (demers care îi icumba cu precădere în considerarea poziției de participant în proces), și cu toate acestea nu a formulat vreo propunere în acest sens.

În lumina imerativului impus instanței prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care este acela de a fi imparțială, instanța de judecată trebuie să fie echidistantă față de părțile din proces, astfel că nu se poate substitui interesului uneia dintre acestea spre a dispune administrarea unor probe menite să infirme situația de fapt ce ar rezulta din probatoriul administrat de partea adversă.

Altfel spus, în condițiile în care una dintre părțile din proces nu își formulează apărări pertinente, ori nu își susține prin probe apărările formulate, nu se poate pune pe seama rolului activ al instanței identificarea de modalități în care să se asigure apărarea părții ce se află într-o astfel de situație, prevederile art. 129 alin. 5.pr.civ. făcând vorbire de rolul activ al instanței pentru situațiile în care elementele concrete ale speței sunt de natură a crea un echivoc cu privire la împrejurările de fapt relevante.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că reproșul făcut primei instanțe în sensul că nu ar fi dat dovadă de rol activ este pur formal, fiind lipsit de orice argument de natură a-l fundamenta, dar și în contradicție cu exigențele ce rezidă din normele juridice menționate.

Referitor la fondul cauzei:

În cadrul criticilor dezvoltate cu privire la fondul cauzei, pârâtul-recurent face referire la conținutul art. 5 din Convenția Europeană Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și la interpretarea dată acestei norme în decizii de speță ale Curții Europene a Drepturilor Omului - în sensul că "o hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță împotriva căreia s-a făcut apel justifică deținerea celui condamnat" - concluzionând că privarea de libertate a reclamantei, în baza mandatului nr. - "a fost dispusă în mod legal, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. 1 lit a din Convenție".

Acest raționament al pârâtului-apelant este fundamental greșit pentru că pune semnul echivalenței între o hotărâre judecătorească de condamnare care, potrivit dipozițiilor exprese ale art. 5 alin. 1 lit a din CEDO, trebuie să fie pronunțată de un tribunal și un mandat de arestare preventivă emis de un procuror în timpul urmăririi penale, deci înainte de sesizarea unei instanțe de judecată.

Instanța de fond, în mod judicios a analizat situația concret dedusă judecății în speță din perspectiva prevederilor art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și a interpretărilor pe care acestă normă le-a primit în deciziile pronunțate de Curtea Europeană inclusiv în privința statutului profesional al procurorului care nu îndeplinește condițiile de independență și imparțialitate impuse de Convenție autorităților care pot lua măsuri legate de starea de libertate a persoanelor.

Din această perspectivă, în considerarea și a prevederilor art. 20 din Constituția României - prin care se consacră aplicarea cu prioritate a tratatelor internaționale la care Româia este parte în raport de legea națională - este lipsit de relevanță faptul că prin legea internă, respectiv art. 146 din Codul d e procedură penală în vigoare la data emiterii mandatului de arestare împotriva reclamantei, era reglementată competența procurorului de a dispune cu privire la luarea unei asemenea măsuri.

Caracterul nelegal al măsurii privative de libertate aplicate reclamantei prin mandatul emis de procuror este dealtfel dat - din perspectiva art. 504.pr.civ. - de faptul că procesul penal în cadrul căruia s-a luat această măsură nu a fost finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate vinovăția reclamantei, ci s-a finalizat printr-o soluție de scoatere de sub urmărire penală.

Dreptul reclamantei la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal în perioada 10.04.2001-28.11.2002 nu poate fi afectat de împrejurarea că respectiva măsură privativă de libertate nu s-a întins pe întreaga durată a procesului penal (finalizat la data de 10.05.2006), așa încât este lipsită de relevanță împrejurarea că faptele pentru care reclamanta se afla (în continuare) judecată/urmărită penal erau unele care - în opinia pârâtului - "prezentau gradul de pericol social în raport de acre să se poată dispune măsura arestării sale preventive".

În privința determinării cuantumului despăgubirilor morale:

Instanța fondului a prezentat pe larg, în considerentele sentinței apelate, atât probatoriul avut în vedere pentru stabilirea situației de fapt, cât și criteriile avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor morale acordate reclamantei, criterii printre care se regăsesc nu numai cele enumerate cu titlu exemplificativ în cuprinsul art. 505.pr.pen. respectiv durata însemnată a privării de libertate (de 597 zile) și consecințele negative suferite de reclamantă și de familia acesteia ca urmare a unei astfel de stări de fapt, dar și atingerea adusă dreptului reclamantei de a fi fost adusă în fața unuimagistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciaredeîndată ce a fost arestată preventiv spre a fi ascultată în legătură cu această măsură privativă de libertate, corespunzător exigențelor art. 5 lit. c) din Convenție.

Expertiza medico legală administrată în cauză era relevantă - corespunzător solicitărilor concret formulate prin cererea de chemare în judecată și principiului disponibilității propriu procesului civil - în aprecierea pretențiilor referitoare la contravaloarea tratamentelor medicale pentru bolile agravate în timpul privării de libertate și respectiv pentru bolile noi survenite în aceeași perioadă de detenție.

Or, prejudiciul circumscris unor asemenea coordonate are o natură materială, cum dealtfel corect l-a și tratat instanța de fond, situație față de care proba cu expertiza menționată nu era una concludentă în aprecierea asupra cuantumului despăgubiirilor morale acordate.

Privarea de libertate a unei persoane este, în lumina prevederilor art. 23 din Constituția României (în redactarea anterioară revizuirii din anul 2003) raportat la art. 5 din Convenție, o stare de excepție (de la regula libertății individuale, care are valoarea juridică a unui drept fundamental al ființei umane), așa încât în împrejurările în care, în speță, s-a constatat - pe baza probatoriului analizat - că privarea de libertate a reclamantei a s-a produs în mod nelegal, iar această situație de fapt a avut o durată semnificativă, prejudiciul moral suferit de reclamantă este neechivoc, el fiind consecința atât a stărilor emoționale impuse de: interdicțiile inerente situației de persoană arestată; statutul de persoană ce ar fi prezentat pericol pentru societate dacă ar fi fost cercetată în libertate; percepția publică asupra reputației unei persoane cu un astfel de statut.

Într-un astfel de context, neadministrarea probei testimoniale pe aspectul relativ la stabilirea existenței prejudiciului moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii privative de libertate căreia a fost supusă în mod nelegal pentru o perioadă de peste un an și J (597 zile), nu este de natură a conduce la concluzia unei probațiuni insuficiente spre a se determina "care sunt eventualele fapte sau împrejurări ce vin să contureze prejudiciul cauzat reclamantei", astfel cum pretinde apelantul-pârât.

prejudiciului moral suferit de persoanele care au fost private de libertate în mod nelegal se impune a fi făcută, în condițiile legii, corespunzător situației concrete a fiecăreia dintre acestea, respectiv ținînd seama de valorile morale vătămate și de ponderea acestei vătămări.

În raport de situația reclamantei, de criteriile legale stabilite prin art. 505 din pr.civ. și de imperativul dedus din interpretarea dată în practica CEDO aricolului 5 alin. ultim din Convenție (respectiv acela al stabilirii unei satisfacții echitabile pentru persoanele ce au fost victime ale unei arestări în condiții contrare exigențelor art. 5), Curtea apreciază că daunele morale acordate de prima instanță se circumscriu menționatelor exigențe, neputându-se aprecia nici că acestea ar fi fost acordate într-un cuantum care să conducă la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei (după cum susțin apelantul Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI și apelantul pârât), dar nici că acest cuantum ar fi neîndestulător pentru acoperirea prejudiciului încercat (cum pretinde apelanta-reclamantă).

Apelanta-reclamantă impută fără temei primei instanțe faptul că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, nu a avut în vedere și împrejurarea că starea de sănătate a acesteia s-ar fi degradat ca urmare a privării sale de libertate pe perioada celor 597 de zile, în condițiile în care proba științifică (expertiza medico-legală) administrată în cauză a stabilit faptul că problemele de sănătate ale reclamantei nu au fost cauzate sau agravate de starea de detenție.

În absența unui probatoriu concludent și pertinent care să constituie, în lumina prevederilor art. 1169.civ. fundamentul unei concluzii în sensul celor afirmate de reclamanta-apelantă, instanța nu poate reține că privarea de libertate i-ar fi fost cauzat acesteia suferințe fizice sau psihice suplimentare legate de problemele sale de sănătate.

Astfel cum s-a reținut anterior, contravaloarea tratamentelor pretins a fi fost necesare pentru afecțiuni datorate stării de detenție ar fi constituit - în măsura în care era dovedită o atare situație de fapt - elemente care s-ar fi circumscris unui prejudiciu material, iar nu prejudiciului moral încercat de reclamantă.

În privința determinării cuantumului despăgubirilor materiale:

Criticile formulate de apelantul Ministerul Public și respectiv de către apelantul-pârât relativ la cuantumul daunelor materiale acordate de prima instanță este apreciată de C ca întemeiată.

Prin raportare la prevederile art. 1169.civ. instanța de fond era ținută a verifica în ce măsură probatoriul administrat justifica sumele solicitate de către reclamantă - cu titlu de despăgubiri materiale - nefiind suficient calculul prezentat prin înscrisul centralizator depus de reclamantă în dosar.

În raport de actele justificative depuse de către reclamantă la filele 241-252 din dosarul de fond, instanța avea posibilitatea de a verifica în ce măsură cheltuielile atestate de respectivele documente erau cauzate de procesul penal în derularea căruia a avut loc arestarea (apreciată ca nelegală) a reclamantei, și de a însuma cheltuielile ce corespund acestui criteriu (nefiind necesară desemnarea unui specialist pentru o asemenea operație simplă de însumare), făcând astfel o evaluare a temeiniciei solicitării reclamantei.

Dintr-o atare perspectivă, Curtea constată că onorariul de asistență juridică plătit de către reclamantă în baza contractului de asistență juridică nr. 63/05.10.2006(conform înscrisurilor de la filele 250-252 dosar fond) - în cuantum de 10.080 lei - nu are legătură cu menționatul proces penal (finalizat la data de10.05.2006, când a fost dată ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei), astfel încât nu se justifica includerea lui în despăgubirile materiale acordate reclamantei în contextul prevederilor art. 504.pr.pen.

Și suma de 962 lei, care reprezintă contravaloarea onorariilor pentru expertizele contabilă și medico-legală, a fost în mod greșit acordată reclamantei în condițiile în care respectivele onorarii au fost plătite pentru administrarea unor probe ce nu au fundamentat o soluție de admitere a pretențiilor reclamantei.

Chiar dacă respectivele probe au fost administrate în procesul pendinte, atâta vreme cât instanța nu a pronunțat o soluție de admitere a acelor capete de cerere în susținerea cărora s-au administrat, pârâtul nu poate fi considerat parte căzută în pretenții în raport de aceste capete de cerere și, ca atare, nu exista temei spre a fi obligat la a suporta respectivele cheltuieli pe temeiul art. 274.pr.civ.

Cât privește onorariul de expert (în cuantum de 1500 lei) achitat de reclamantă la data de 18.01.2006, Curtea reține că această dată a plății este anterioară celei (de 10.05.2006) la care a fost emisă ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei, și privește oexpertiză contabilă administrată-în baza dispoziției de delegareemisă de DIICOT Biroul Teritorial Vrancea la data de 20.09.2005 - în cauza penală ce o privea pe reclamantă, astfel că nu se poate reține că ar fi vorba de cheltuială ce nu ar fi fost ocazionată de procesul penal finalizat prin menționata ordonanță pornind de la singurul considerent că numărul de dosar menționat în chitanța prin care s-a achitat onorariul de expertiză nu este același cu numărul dosarului în care a fost emisă Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei.

Probatoriul valorificat de instanța fondului pentru stabilirea contravalorii pachetelor primite de la rude pe perioada detenției și a contravalorii deplasărilor fiului reclamantei spre aov izita la locul de detenție, respectiv declarațiile de martori, nu este unul care să fi fost inadecvat din perspectiva prevederilor art.1191 și 1194.civ. - astfel cum susține apelantul pârât - pentru că aceste norme juridice au în vedere ipoteza dovedirii actelor juridice (negotium juris), iar nu aceea a dovedirii unor fapte juridice - cum sunt cele ale fiului reclamantei de a o fi vizitat și de a-i fi adus pachete la locurile de detenție, folosind pentru deplasare mijloace de transport aparținând martorilor - pentru a căror probațiune s-au utilizat mijloacele de probă menționate.

Prejudiciul pretins încercat de reclamantă ca urmare a falimentului celor trei societăți la care aceasta avea (anterior privării de libertate) calitatea de administrator nu a fost probat, corespunzător exigențelor art. 1169.civ. astfel cum corect a constatat instanța fondului.

Se cuvine a fi menționat că pentru a obține o reparație a unui asemenea prejudiciu, reclamanta trebuia să probeze în concret care ar fi fost câștigul său, în calitate de administrator, în condițiile în care cele trei societăți comerciale ar fi funcționat și ar fi înregistrat profit.

Eventuale prejudicii inregistrate exclusiv în patrimoniul societăților comerciale nu pot conduce, prin ele însele, concluzia că ele s-ar regăsi ca atare în patrimoniul reclamantei pentru că nu există o confuziune între patrimoniile persoanelor fizice ce au calitate de asociat sau administrator și patrimoniile persoanelor juridice constituite sub forma societăților cu răspundere limitată.

Nici împrejurarea că cele trei societăți comerciale au intrat în procedura judiciară de insolvență, și apoi au fost desființate nu este suficientă, prin ea însăși, pentru a dovedi "certitudinea prejudiciului" în condițiile în care nu s-a administrat un probatoriu să releve că acestea aveau în derulare activități comerciale concrete care ar fi adus reclamantei venituri proprii (venituri de care aceasta să fi fost lipsită ca și consecință a măsurii privative de libertate constatate nelegale).

Proba cu expertiză este menită - potrivit cu exigențele art. 201 și urm. pr.civ. - să ofere instanței opinia unui specialist asupra unor situații de fapt, aprecierea asupra aspectelor de drept constituind atributul exclusiv al instanțelor judecătorești. Ca atare, proba cu expertiză administrată în cauză are aptitudinea de a constitui o probă numai în ce privește rezultatul economic al societăților comerciale analizate, iar nu și în ce privește ansamblul condițiilor legale necesar a fi întrunite (corespunzător prevederilor art. 998-999.civ) spre a se acorda reclamantei despăgubiri materiale pentru nerealizarea de către socitățile respective a profitului estimat de expert.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, în temeiul art. 296.pr.civ. Curtea va dispune:

Respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de apelanta-reclamantă.

Vor fi admise apelurile formulate de Ministerul Public și de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul că:

Va fi înlăturată obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei suma de10.080 leireprezentând despăgubiri materiale (contravaloare onorarii avocat).

În privința acestei sume se impune mențiunea că instanța de apel nu o poate include în categoria cheltuielilor de judecată acordate reclamantei în speță, în condițiile art. 274.civ. - deși reprezintă onorarii achitate avocaților care au asigurat acesteia asistența juridică în procesul civil pendinte - pentru că, neexistând o solicitare în acesta sens în apelul formulat de reclamantă, o dispoziție în sensul menționat ar avea drept consecință înrăutățirea situației pârâtului-apelant Statul român (care a contestat obligația de plată a acestei sume cu titlu de despăgubiri materiale) în propria cale de atac.

De asemenea va fi înlăturată și obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei suma de 962 lei cu titlu de cheltuieli de judecată(onorarii de expertiză),

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Văzând și dispozițiile art. 299 și urm. pr.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanta-reclamantă domiciliată în B,-,. 25, scara 3,. 1,. 38, sector 2 și cu domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocat în Z,-, jud. T împotriva sentinței civile nr. 1774/10.12.2008 pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă, ca nefondat.

Admite apelurile formulate deMINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTIcu sediul în B, sector 1,--3 șiSTATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICEcu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr. 1774/10.12.2008 pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă în sensul că:

Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:

Înlătură obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei 10.080 lei reprezentând despăgubiri materiale (contravaloare onorarii avocat).

Înlătură obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei suma de 962 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de expertiză.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 28.01.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

- - - -

GREFIER

- -

Red. GS

Tehnored. AP

5 ex. / .

Secția a III-a civilă

Jud. fond:

Președinte:Georgeta Stegaru
Judecători:Georgeta Stegaru, Melania Stanciu

Vezi şi alte speţe de drept civil: