Eroare judiciara. Speta. Decizia 247/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 247/
Ședința publică din 5 martie 2009
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamantul, domiciliat în Reghin,- și de Administrația Finanțelor Publice Reghin, cu sediul în mun. Reghin,-, în numele M, respectiv al Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.961 din 21 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile în fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 19 februarie 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie pronunțarea fiind amânată pentru data de 26 februarie 2009, apoi pentru data de astăzi 5 martie 2009.
CURTEA DE APEL,
Prin sentința civilă nr. 961 din 21 mai 2008, Tribunalul Mureșa respins excepția prematurității acțiunii, invocată de reprezentantul Ministerului Public, a admis, în parte, acțiunea reclamantului, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și, drept consecință:
- a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei, în favoarea reclamantului cu titlu de despăgubiri civile - daune materiale;
- a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 euro, în favoarea reclamantului, cu titlu de daune morale;
- a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 lei, în favoarea reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut că prin încheierea din 25 ianuarie 2008, Tribunalul Mureș - secția penală, verificând legalitatea și temeinicia stării de arest preventiv a mai multor inculpați, între care și reclamantul, a constatat că această măsură a fost menținută în mod just până la data de 4 ianuarie 2008, astfel că s-a dispus punerea în libertate a inculpatului, în baza art.140 alin.1 lit. a Cod procedură penală.
Încheierea menționată a rămas definitivă, prin urmare nu se poate reține că acțiunea reclamantului ar fi prematură, iar faptul că prin hotărârea de condamnare vor fi deduse cele 21 de zile de arest preventiv nu înlătură caracterul nelegal al deținerii pe această perioadă.
În acest context, reținând incidența prevederilor art. 504 alin. 3 Cod procedură penală, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului este întemeiată, însă a apreciat că despăgubirile solicitate - 2100 lei, cu titlu de daune materiale și 21.000 EUR (79.800 lei), reprezentând daune morale - sunt exagerate, în raport de dovezile administrate și antecedentele penale ale reclamantului.
Prin urmare, acțiunea a fost admisă în parte, conform celor de mai sus.
Reclamantul și pârâtul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, care la rândul său a fost reprezentat prin Administrația Finanțelor Publice Reghin, au declarat apel împotriva acestei hotărâri, iar la termenul de judecată din 7 octombrie 2008, instanța a dispus din oficiu recalificarea căii de atac în recurs, raportat la prevederile art. 2821Cod procedură civilă.
Reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinței, și în consecință, admiterea integrală a acțiunii, apreciind că soluția este netemeinică sub aspectul cuantificării despăgubirilor civile acordate, care sunt extrem de reduse și nu acoperă prejudiciul material și moral suferit în perioada reținerii nelegale ( 21 zile ).
În motivarea căii de atac, reclamantul a arătat că prin declarația martorei audiată în cauză a dovedit câștigul pe care l-ar fi putut realiza în stare de libertate, prin prestarea unor activități ocazionale, iar cu privire la daunele morale acordate, a susținut că argumentația primei instanțe este eronată, deoarece în speță nu se pune în discuție soluția pe fond a cauzei penale, astfel că antecedentele penale nu prezintă relevanță, orice arestare nelegală producând efecte negative asupra psihicului unei persoane.
Pârâtul a solicitat schimbarea integrală a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată, susținând că acesta nu a făcut dovada lipsirii de libertate sau retragerii libertății în mod nelegal, nici a faptului că statul român, prin reprezentanții și implicații în actul de justiție, au determinat afectarea situației sale familiale, sociale și profesionale, fiind evident că lipsesc condițiile esențiale ale răspunderii civile în cauză.
S-a mai susținut, de către pârât, că nu s-a probat justețea celor afirmate de reclamant în cuprinsul acțiunii, daunele acordate de prima instanță fiind determinate doar prin apreciere și în cuantum supraevaluat.
De asemenea, a contestat obligarea sa la cheltuieli de judecată, apreciind că, în condițiile admiterii în parte a acțiunii, instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 276 Cod procedură civilă.
Legal citate, părțile nu s-au prezentat în instanță pentru a-și susține căile de atac promovate și nici nu au solicitat completarea probatoriului administrat.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, în baza următoarelor considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 504 alin.1 și 2 Cod procedură penală, persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. De asemenea, textul art. 504 alin. 3 dispune că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, de revocare a măsurii, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal.
În speța dedusă judecății, premisele textului de lege menționat sunt îndeplinite, în sensul că, fiind arestat preventiv la data de 17 ianuarie 2007, instanța penală a constatat, prin încheierea din 25 ianuarie 2008, că măsura privativă de libertate a reclamantului a fost menținută just până la data de 4 ianuarie 2008, dispunând punerea de îndată în libertate a acestuia. ( filele 8 - 9 dosar fond ).
În acest context, în mod greșit se susține de către pârât că reclamantul nu a făcut dovada lipsirii de libertate sau a restrângerii libertății în mod nelegal. Prin urmare în mod corect a statuat prima instanță în privința antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, urmând ca reparația pagubei să fie făcută prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum dispune art. 505 alin. 6 Cod procedură penală. Răspunderea statului, în acest context, este fundamentată pe dispozițiile art. 998 - 999 Cod civil, text ce consacră răspunderea civilă pentru fapta proprie, iar susținerea referitoare la lipsa culpei, invocată de apelantul Ministerul Finanțelor Publice excede cadrului reglementat de art. 505 alin. 6 Cod procedură penală, obligația suportării prejudiciului fiind stabilită chiar de către legiuitor în sarcina respectivei instituții.
În ceea ce privește întinderea reparației cuvenite celui prejudiciat, art. 505 alin.1 Cod procedură penală dispune că la stabilirea acesteia se ține seama de durata privării sau restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei acesteia. Cum însă, legiuitorul nu stabilit criterii obiective de cuantificare, le este rezervată instanțelor de judecată puterea suverană de a aprecia cuantumul despăgubirii, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei.
O atare apreciere trebuie să privească aplicarea unor criterii particulare distincte, precum cele referitoare la consecințele negative certe pe care le-a suferit cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost afectate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În schimb, pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte afectarea drepturilor personale nepatrimoniale prin măsura procesuală luată pe nedrept împotriva sa, numai în acest fel putându-se proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează a compensa prejudiciul.
În speță, reclamantul și-a autoevaluat prejudiciul moral suferit ca urmare a privării de libertate în mod nelegal la suma de 21.000 euro, invocând lezarea drepturilor privind libertatea persoanei, sensibilitatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, onoarea și celelalte valori care definesc personalitatea umană, precum și cauzarea de suferințe fizice și psihice atât lui, cât și familiei sale, alcătuită din soție și doi copii minori.
Trebuie observat, însă, că situația care a generat suferința morală invocată, a fost creată și cu concursul reclamantului, prin implicarea acestuia în evenimente antisociale, chiar de natură penală, care au determinat, în final, arestarea sa preventivă. În acest context, referirea primei instanțe la antecedentele penale ale reclamantului este, în opinia Curții, corectă, împrejurare față de care se apreciază că evaluarea judiciară a daunelor morale acordate (1000 euro) este de natură a-i asigura acestuia și familiei sale o reparație satisfăcătoare pentru suferințele psihice încercate în cele 21 de zile de detenție nelegală.
De asemenea, se constată ca fiind judicioasă și aprecierea primei instanțe asupra întinderii prejudiciului material încercat de reclamant, în condițiile în care acesta nu avea un loc stabil de muncă, iar prin declarația martorei, audiată în cauză a reieșit că presta ocazional activități de cărăușie ( transport materiale de construcții ), fiind remunerat cu sume cuprinse între 30 - 40 lei pe zi, astfel că, prin acordarea sumei de 1000 lei, cu titlu de daune materiale, prejudiciul invocat de impune a fi considerat satisfăcător reparat.
Nu este justificată nici critica adusă de pârât, cu referire la cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligat, deoarece acțiunea a fost admisă în parte doar sub aspectul cuantumului pretențiilor formulate, nefiind vorba de respingerea vreunui capăt de cerere, situație care ar fi putut determina, eventual, aplicarea dispozițiilor art. 276 Cod procedură civilă.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că soluția primei instanțe răspunde cerințelor de legalitate impuse de normele juridice incidente, astfel că, în temeiul prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul, domiciliat în Reghin,-, județul M și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat prin Administrația Finanțelor Publice Reghin, cu sediul în Reghin,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.961 din 21 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș, Secția Civilă în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond:
-27.04.2009-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
